CÂT ÎNCĂ…. Eminescului
Cât tei mai sunt în astă țară
Și lacuri scânteind prundiș,
Cât luna din înalt coboară
Făcându-și cuib în rămuriș,
Cât un luceafăr priveghează
Vecia din înaltul cer,
Și cât o astră săgetează
A bolții-nnegurat mister,
Cât fi-vor mări cu țărmuri large
Și-un val izbindu-se de-o stâncă,
Și-n porturi odihnind catarge
Cărăușind pe valuri încă,
Și-un codru veșnic legănat
De-un vântișor alintător,
Și stâni la margine de sat
Înveșnicind un delușor,
Și plopi răriți și fără soț
Păzind o margine de drum
Și încă descuiate porți
La ai mei români cu suflet bun,
Și-un șipot susurând clipite
Și o codană cu-n ulcior
Visând dorinți neîmplinite
În arsul clipelor de dor,
Tu fi-vei mierea din cuvinte
Și leacul sufletului nost’,
În mersul nostru înainte
Să nu uităm, cine am fost.
*
Ne-om înșira pe a ta urmă,
Și-n umbra sufletului tău,
Înveșnicește-ne în humă,
În lacrimi dae păreri de rău.
Și în rotirile-ți prin ceruri
Dintr-un apus în răsărit,
Vecia picu-o cu doruri,
in pământescul tău iubit.
28.01.2020
Mircea Dorin Istrate / UZPR