◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Viorel Dinescu în „O sută și una de poezii”

Editura Academiei Române, grație directorului său, acad. Dumitru Radu Popescu, a lansat o excelentă colecție „O sută și una de poezii”, o adevărată bibliotecă de poezie, ca să mă exprim în termenii lui Marin Sorescu (vezi Marin Sorescu, Biblioteca de poezie românească, comentarii și antologie, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu și Virginia Sorescu, București, Editura Creuzet, 1997). Colecția și-a propus că reunească creația poeților clasici și contemporani, de la Eminescu, I.L. Caragiale, Creangă la Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Nicolae Dan Fruntelată, V. Tărâțeanu, N. Dragoș, ca să cităm doar câteva nume.

În această onorabilă colecție a apărut în 2020 și Viorel Dinescu, antologia, studiul introductiv, schița biobibliografică și selecția reperelor critice aparținând reputatului critic și istoric literar, eseistului Theodor Codreanu.

Viorel Dinescu a fost lansat de Eugen Barbu, care și-a dovedit și în acest caz competența profesională, spiritul critic și vizionar deopotrivă, observabile în tratatul său, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia română contemporană (București, Editura Eminescu, 1975), o carte, din păcate, prea iute uitată sau ocolită cu premeditare.

Despre Viorel Dinescu, autorul săptămânii nebunilor se pronunță în termeni categorici, adeveriți de trecerea timpului și de evoluția poetului: „La «Luceafărul», de pildă, i-am lansat pe Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, iar la «Săptămâna» – un foarte bun poet, care cred că-i depășește pe cei lansați la «Luceafărul»: Viorel Dinescu din Galați”. 

Într-adevăr, Viorel Dinescu a publicat până în prezent 22 volume de versuri, la care se adaugă patru volume de eseuri și două de proză.

Poet, prozator, eseist, critic și istoric literar, gazetar, Viorel Dinescu s-a născut la 2 aprilie 1951 în satul natal Zărnești, aparținător comunei gălățene Jorăști, unde a urmat școala primară (1958-1966). La Liceul „M. Eminescu” din Bârlad și-a făcut studiile liceale (1966-1970), fnalizate la Facultatea de Matematică a Universității „A.I. Cuza” din Iași (în 1975). După absolvire, timp de trei decenii a fost profesor de matematică la un liceu din Galați. Este membru al obștei scriitoricești și gazetărești din România, dar și din Basarabia și Bucovina, fiind prieten și colaborator cu marii scriitori de dincolo de Prut sau din Cernăuți (Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărâțeanu, Valeriu Matei etc.), pe care i-a cultivat.

Debutând editorial la Editura Cartea Românească, în 1983 cu volumul de versuri Ora ideală, Viorel Dinescu este autorul unei impresionante bibliografii spirituale: poezii: O altă nunață a revoluției (1983), Ecuații albastre (1984), Etape (1990), Ontologia cristalului (1994, reeditat în 2002), Eros (1996), Grădini suspendate (1998), Călăuze arhaice (1999), Zeii de Pământ (2001), Asimtota (2004), Arhipelag stelar (2006), Eros-Anteros (2008), Zidul cu provighetori (2009), 101 poeme (2010), Izvoare din adâncuri (2011), Solie (2013, 2014), Clipa îndoielii (20140, Poeme alese ( 2017), Ecuații albastre ( 2018, bilingv, româno-german), O sută și una de poezii (2020); proză: Fronde (2000, ediția a II-a în 2012), eseistică: Armistiții literare (1992, reeditat în 2015), Confluențe (2002).

O asemenea impresionantă creație literară a fost răsplătită cu importante premii și distincții; premiul revistei „Săptămâna” pentru Ora ideală, premiul „M. Eminescu” pentru poezie al Academiei Române pentru Ecuații  albastre (1984), premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Societății Scriitorilor „Costache Negri”, al editurilor Porto-Franco și Edit.-Press, premii la Festivalurile internaționale de literatură „Nichita Stănescu” (2008), „Grigore Vieru” (2014), „Toamna bacoviană” (2015), „Mihai Eminescu” (Dumbrăveni, 2017) etc. Cu toate acestea, nici Viorel Dinescu nu figurează în cele două ediții ale excelentului Dicționat General al Literaturii Române (inițiat și coordonat de acad. Eugen Simion), apărut sub egida Academiei Române; apare, însă, Gabriela Drăgoi (de la Iași) care se ocupa de coordonare și revizie, cum e menționată pe pagina de titlu), deși n-a publicat nicio carte (!?), fiind doar unul dintre autorii Dicționarului literaturii române de la origini până în 1900, încălcând grosolan principiile de redactare stabilite de coordonatorul general, Eugen Simion.

Viorel Dinescu face parte, cum remarcă și Theodor Codreanu în prefața „Transecuații lirice” la volumul O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2020), din „frăția de matematicieni-poeți, o stirpe mai rară comparativ, să zicem, cu aceea a medicilor-poeți”, „în sânul căreia poți străluci sau lumina palid”. Comentariile lui Th. Codreanu pe marginea  relației matematică (domeniu pragmatic) și creație literară sunt incontestabile și ele dau măsura acestui filosof al culturii, cum este prietenul nostru de la Huși. Profesorul de matematică și poetul se îmbină armonios, în cazul lui Viorel Dinescu, precum „ulmul și iedera”, cum zice maestrul metaforei, Fănuș Neagu, care continua ideea: „Să scri pentru a asculta tăcerea vuind. Ce poveste de poveste”.

Dar, chiar Viorel Dinescu abordează acest subiect în studiul Grădinar de idei și cifre publicat în excelenta revistă a academicianului Gh. Păun (el însuși matematician și literat), Curtea de la Argeș (11, nr. 11, nov. 2010, p. 25-26).

El se referă la preocupările lui Eminescu pentru științele exacte, pentru matematică în special, o preocupare obsedantă a lui Viorel Dinescu, expusă și la Congresul Mondial al Eminescologilor organizat la Chișinău, de un alt pisc al culturii române, acad. Mihai Cimpoi. Pentru Eminescu, afirmă Viorel Dinescu, matematica „nu era un obiect de studiu, ci, mai curând, un demers epistemologic destinat unei mai precise înțelegeri a tainelor Universului”. El nu-l consideră pe Eminescu matematician, cum se mai exagerează, ci un „Eminescu enciclopedist, un mare gânditor și mare creator care nu neglijează niciuna din căile de investigare a domeniului principal, dominant filosofic”, în care vocația de poet și cugetator îi era înnăscută. Pentru științele exacte, Eminescu a apelat la sursele științifice cele mai autorizate ale vremii sale; de aici, unele afirmații șocante: „Raportul între finit și infinit e raportul dintre pătrat și cerc!. Este: nu o mărime concreă, ci proporțională între un maxim și un minim[…]”. Originea tuturor mărimilor iraționale este cercul” (citat din M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopdică, 1981). Concluzia lui Viorel Dinescu privind relația dintre creația literară și științele exacte la Eminescu este tranșantă și este consecința  unei studieri a manuscriselor eminesciene (cum făcuse anterior I.M. Ștefan): „Descoperim o uriașă muncă de cercetare în beneficiul filosofiei și creației artistice în care poetul, de fapt, un geniu enciclopedist, nu omite niciun domeniu care să-i permită descoperirea adevărului”. Cu alte cuvinte, concluzionează Viorel Dinescu, „Eminescu și-a dat seama de tânăr că metodele gândirii matematice nu sunt un joc gratuit de cifre și raporturi cantitative, ci o veritabilă tehnică de analiză a tuturor principiilor care guvernează gândirea contemporană. Eminescu a fost, în egală măsură, un grădinar al ideilor și al cuvintelor, dar și al cifrelor care luminează drumul spre progres al societății”.

O cumpănă a vieții lui Viorel Dinescu s-a petrecut în octombrie 1984. Un fost „prieten” din armată l-a abordat pe teme politice (critica regimului ceaușist). Era un provocator. Mulți dintre aceștia își atrăgeau victimile în cursă și apoi îi turna. I.D. Sîrbu, de pildă, a făcut pușcărie pentru „omisiune de denunț”, adică nu l-a turnat pe șt. Aug. Doinaș pentru bancurile politice din redacția revistei „Teatru”. Viorel Dinescu a fost chemat la miliție pentru declarații. Speriat, a apelat la Eugen Barbu. „Dacă nu prinzi trenul, vii pe jos până la București”, i-a poruncit autorul Principelui. Și s-a dus. Împreună, cei doi s-au dus la un meci Steaua-Dinamo, unde i-au întâlnit pe ministrul de interne și pe Nicu Ceaușescu. Eugen Barbu le-a relatat povestea („se arestează poeții”), îl anunțase anterior și pe D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor. Prin Nicu Ceaușescu, E. Barbu și V. Dinescu ajung la Elena Ceaușescu și apoi chiar la Nicolae Ceaușescu, la care intervenise deja D.R. Popescu. „Mergi acasă, ocupă-te de literatură și matematică”, i-a zis Nicolae Ceaușescu. La întoarcerea în Galați, în gară, l-a așteptat chiar Moraru, șeful Miliției gălățene (ulterior s-a sinucis), care, de la tonul anchetei trecuse la blândețe făcând și serviciu de taxi. Dețin informații că D.R. Popescu a mai intervenit cu succes la șeful statului, și pentru un poet debutant din Constanța și un scriitor editor craiovean. Unii tineri scriitori, din eșalonul doi, au făcut o „riclamație” la D.R. Popescu, dându-se dizidenți după ’89, de unde reacția lui Fănuș Neagu: „acești tineri au vrut să dea o plamă lui Ceaușescu pe obrazul lui D.R. Popescu”. Istoria literară trebuie să rețină și astfel de momente!

Din 1992, Viorel Dinescu intră în presă (fără să abandoneze profesoratul), ca redactor la revista gălățeană „Porto-Franco” și la editura omonimă (1992-1996), apoi redactor șef la Edit. Press, și director al gazetei „Actualitatea Galațiului”.

În revista „Dunărea de Jos”, sub rubrica „Ancheta lui Dinescu” a realizat o serie de interviuri cu mari personalități (Fănuș Neagu, M. Cimpoi, N. Dabija, D. Matcovschi, Valeriu Matei, V. Tărâțeanu, Ilie Zegrea, Simion Gociu, M. Barbu, Th. Codreanu, Victor Crăciun, Em. Marcu, N. Paul Mihail, Tudor Nedelcea, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Tomus, Cassian Maria Spiridon, Doina Uricariu etc.), reunite în volumul Dialoguri socratice (Galați, Axis Libri, 2010). Cele șapte întrebări puse tuturor intervievaților vizează condiția literaturii și culturii în general în perioada postdecembristă, noile paradigme, sensibilității și mentalității din această perioadă, oferind „o literatură incitantă despre ceea ce e spinos în modul nostru de a înțelege literatura, lumea în dialog cu «sinea» ce ne reprezintă prin deschiderea spre celălalt” (Mihai Cimpoi).

Fănuș Neagu caracterizează  epoca postdecembristă ca una deschisă , „fără enigme, lacomă și fălcoasă; bani, manele, șnapani, tâlhari, învârtiți, dans din buric, palate imitând grosolan pagode sau temple zigurate, prădăciuni, gunoaie, miliardari, cârduri de vile, orașe fantomă, sete de aur, petreceri nesfârșite, bani, bani, curve…”, dar rămâne un optimist incurabil: „Cred în bucuria cuvintelor, în roadele împerecherii lor neașteptate”.

În stilul său incitant, direct, Nicolae Dabija declară că limba română, sufletul românesc, cultura română nu se opresc la Prut, că literatura română n-are provincii : „Un spațiu în care scriu Grigore Vieru sau un Th. Codreanu sau un Viorel Dinescu nu pot fi provincii culturale. Aș mai afirma că Bucureștiul are pe alocuri multă provincie. Ca la Chișinău”.

Trăind „vremurile complicate”, Vasile Tărâțeanu speră că acționând în comun, „în literatură română ne vor crește aripile […] Ele pot deveni mai largi și mai puternice numai în cazul când fără să renunțăm la dreapta cinstire a valorilor noastre tradiționale ne vom învăța să ne asumăm și curajul de a experimenta în limita bunului simț și al spiritului nostru național”.

Nu poți trăi la nesfârșit din parodie și plagiat eufemizat în intertextualitate”, avertizează Th. Codreanu, „desincronizat cu Occidentul”, în care demitizările au ca scop deconstrucția educației național-europeană, promovarea mediocrității și chiar a nonvalorii în numele unui așa-zis postmodernism.

Pentru Adrian Dinu Rachieru „nu întâmpinările, ci recuperările dau tonul literaturii ultimilor ani”, iar în epoca postdecembristă „gâlceava și confuzia axiologică s-au înstăpânit”.

Am reluat doar câteva idei din aceste Dialoguri socratice cu Viorel Dinescu spre a demonstra că această carte de interviuri este o reflectare a unei epoci, așa cum făcuse altădată Ion Biberi (în Lumea de mâine, Orizonturi spirituale, Lumea de azi, subtile anchete psihologice) și a fost și este necesară pentru o istorie obiectivă a literaturii române postdecembriste.

Viorel Dinescu a fost denumit de confrați în ale condeiului în diferite chipuri: „un arheolog al cuvintelor. Dacă un arheolog caută în pământ cioburi de vase, Viorel Dinescu caută în cuvinte sensuri” (N. Dabija); „un reprezentativ poet al prezentului, peste mode și timp” (Nicolae-Paul Mihail); „Se cade a observa la poetul gălățean, talentul, cultura, acuratețea lucrului său, iubirea de frumos. El este un pasionat encicloped” (Ion Rotaru); „este un stilist originar” (Marian Barbu); „Scrie versuri voit «prozaice», în formă de discursuri, de ajuns de clare stilistic spre a se vedea și talentul, și oarecare experiență” (Nicolae Manolescu); este „un Parmenide modernizat, căruia îi scapă însă mereu Unul și Unitatea. E mai degrabă poetul unui Unu fără unitate sau – dacă e să ne jucăm puțin cu vorbele – al unui Unu cu o unitate ce se risipește chiar în clipa relevării lui ca unitate” (M. Cimpoi).

În finalul prefeței la vol. O sută și una de poezii, Th. Codreanu îl norocește pe Viorel Dinescu că „primul degustător” al poeziei sale a fost Eugen Barbu („chiar dacă mulți nu i-au iertat chiar această întâmplare”), adaugă Th. Codreanu. Și are mare dreptate autorul Dublei sacrificări a lui Eminescu. Căci, iată ce scria, în 1985, Eugen Barbu: „Mărturisesc că mi s-a întâmplat rar în ultima vreme să mă sărbătoresc cu astfel de versuri nobile și o fac cu mare bucurie, sperând că poezia lui Viorel Dinescu «se va lua»… Ne aflăm cu acest poet într-un rai cu porțile foarte strâmte”[…] „Vă încredințez că de la delicatul Ioan Alexandru nu am mai găsit la niciun poet cu cântec spus cu gura închisă atât de frumos. Nu fac niciun pronostic, dar V. Dinescu ne va oferi mari surprize pentru că își ia arta în serios, pentru că veghează la acuritețea poeziei sale, pentru că e încărcat de rigori, îndeplinând astfel condițiile unui individ liric rar”.

Previziunile autorului Groapei s-au adeverit cu asupra de măsură. Viorel Dinescu se prezintă la cele șapte decenii de viață ca un creator împlinit, recunoscut ca atare, înconjurat de prieteni, motiv pentru care, vorba lui Eugen Barbu, să ne sărbătorim cu opera sa.

Tudor Nedelcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *