default-logo

George Sbârcea (alias Claude Romano) în taina Păsării Phoenix

Adevărul despre un autor – credea Emil Cioran – e de căutat mai degrabă în pagini însoțitoare ale operei, spre exemplu corespondența, decât în opera propriu-zisă. Adaptăm reflecția filozofului la memorialistica lui George Sbârcea, fascinantă prin firescul și cordialitatea relatării, prin expresivitatea vocilor și nervul stilistic, descoperind un autor al unor exerciții antologice de dialog și admirație. Sunt argumentum întâlnirile cu Liviu Rebreanu, Ion Chinezu, Ion Vlasiu, L. Pirandello, Emil Isac, Horia Stanca, Romul Ladea, Lucian Blaga, Tudor Vianu, alături de imagini fotografice în care publicistul apare alături de Vasile Voiculescu într-un turneu literar prin țară (1941), Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu la Milano (1942), Ion Pillat într-o excursie scriitoricească (1942) sau Ion Vinea în Bulgaria (1943). Vin, în completare, autografele din partea lui Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Radu Stanca. Pentru George Sbârcea, memorialistica perpetuează sensul cultural al unui timp, spirala acestuia și liniile definitorii, de reverberație, ale celor ce-i sunt protagoniști. Când Editura Dacia îi publică volumul Cafeneaua cu poeți și amintiri (1), George Sbârcea își așează itinerarul memorialistic sub dictonul lui Delacroix: „Toate zilele neîncrestate pe răboj sunt zile care nici n-au fost”. Intrat în ispitele diversității ( era compozitor, pianist, scriitor, jurnalist, traducător, editor, jurist), în freamătul redacțiilor, al șezătorilor literare, era antrenat în ceea ce numea contactul înnoit cu oamenii și acordul permanent, superior, cu realitatea  (publicistica, în special cea din perioada clujeană, la ziarul Tribuna, reprezenta în cel mai înalt grad acea funcție a realului de care vorbea Pierre Janet). Întâlnirile fericite cu biografii de rang ale culturii noastre, numite de memorialist momente în care „zeii i-au tras în deget inelul norocului”, îi întregesc tenacitatea, conștiința talentului și conștiința seriozității umane. Așa cum, altădată, istoricul Vasile Netea, tânăr fiind,  simte cum i se schimbă viața ascultând „torentul magic” al conferințelor lui Nicolae Iorga la Palatul Culturii din Târgu-Mureș, în primăvara lui 1927 ( 2) , George Sbârcea mărturisește cum a câștigat sentimentul unui plus de seriozitate în profesia de ziarist în urma audierii conferințelor lui Nicolae Iorga de la Universitatea clujeană, dar și citindu-i  savantului articolele din Neamul românesc. La fel îl marchează întânirile cu Sadoveanu, devenindu-i dominante ale traseului biografic: „Ecourile „strunei” deșteptate în mine de întâlnirile cu Mihail Sadoveanu îmi mai stăruie și azi în memorie”. Experiența și priceperea, curajul și limpezimea gândurilor, faima „personalităților ieșite din comun” deveneau imbolduri și căi de urmat: „De câte ori dădeam ochii cu un om de seamă, faima ce-l însoțea ne încălzea inimile ca o flacără. Îi pândeam fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare privire, cu speranța secretă de a ne molipsi de măreția lui. După întâlnirile de acest fel, făceam în sinea noastră jurăminte fierbinți că nu vom avea liniște până când n-o să le semănăm idolilor noștri”. Exemplaritatea, conștiința și umanitatea personalităților „ieșite din comun”, darurile inteligenței și ale simțirii lor, devin program pentru o întreagă generație ce căuta promisiuni  de viață, pe care le îngurgitau „cu ochii, cu urechile, cu creierul”.

Ca răspuns în timp, cuprinde personalitățile invocate în sublima idee a renașterii, prin semnificațiile simbolice ale Păsării Phoenix, frumusețea și longevitatea,  sugerate de penajul de purpură și aur al păsării eterne (3).  Dacă natura intră în ritmurile regenerării, ale întineririi continue a „pământului desprimăvărat” și „valul vieții” preia aceleași ritmuri: „Cum se naște viață din cenușă, iată taina păsării Phoenix,taina an de an repetată a primăverii. O taină pe care aș vrea s-o mai învăț, căci nu e niciodată preatârziu să-ți reiei – fie și cu rămășița de viață rămasă – pribegia întreruptă.” (4) Sub semnul tainei Păsării Phoenix își așează George Sbârcea cartea restituirilor, a călătorului prin lumea de noblețe a personalităților „ieșite din comun”.

Ceea ce ar fi trebuit să fie cuvânt de început devine epilogul volumului Cafeneaua cu poeți și amintiri, ca un sugestiv sinonim al formulei de încheiere a basmului, și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, căci aducerile-aminte devin povestea fără-de-sfârșit  a isprăvilor unui timp celest ce poate acoperi „obrazul cenușiu al grijilor”, când povestitorului  i se pare lumina „tot mai tulbure și literele din ce în ce mai șterse”.

Ori, cei care alungau iluziile pernicioase, pătrunzând dincolo de orizont, apărând sufletul să nu fie strivit de opreliști și opresiuni, cei pe care memorialistul i-a ascultat și învățat, rămân într-un prezent continuu; al neuitării. Citită în această cheie, Cafeneaua cu poeți și amintiri se așează în registrul emoțiilor amintind de  volumul Înainte de a uita a lui Paul Cortez sau de desfășurarea lirică a lui George Țărnea intitulată De ținut minte. Cartea necuprinsului (5), invitație la călătorie prin amintirile „tot mai aburii” despre un copil „mai nepământesc și mai necuprins decât alții”, Nichita Stănescu.

Memorialistul își simte, așadar, viața în cei a căror viață a fost „numai freamăt și gândire”, voință, ardere spirituală, tensiune intelectuală, „credință fanatică în menirea literaturii”, răbdare și afecțiune. Rememorându-i, își reînvie propria imagine biografică. Când chipul lui Radu Stanca, învăluind cu privirile sale ardente și cu tot ce venea „frumos și nobil” din mintea lui, „răsare din negura trecutului, răsare îndată și tinerețea mea dusă. Și asta e nespus de frumos. Poate că numic nu e mai frumos pe pământ” (6). Memorialistul își verifică propriile înclinații, temeri, speranțe și opțiuni, rosturi și înțelesuri, prin superioritatea celor pe care îi  intervievează, devenindu-i colaboratori și prieteni, autorii unei cărți vii, pilduitoare, despre imensitatea vieții și a lumii: Căutam (…) orice prilej de a întâlni oameni deosebiți, de a sta cu ei de vorbă, de a le lua declarații și interviuri, dându-i exemplu de comportament și creativitate. Numai îm apropierea lor înțelegeam cu adevărat importanța profesiunii noastre.”  Erau, împreună, „între lumi”, într-un spectacol al energiilor creatoare în apărarea esențelor sufletului românesc, dar, în același timp, purtând încordarea transmisă de o lume sfâșiată de neliniști și strigăte, de molima care va istovi Europa: „Împreună străbătuserăm, cu speranța care le îngăduie captivilor să se furișeze la fereastra temniței lor ca să arunce o privire printre gratii, una dintre cele mai triste perioade din istoria noastră contemporană.” (7) De aceea, amintirile, pecetluite în grația prieteniilor, au un anume specific, reînviind în taina Păsării Phonix, uneori în secvențe anodine, numai că, așa cum subliniază memorialistul, cu prestanța Martorului: „Memoria are uneori puterea miraculoasă de a reconstitui trecutul în amănuntele lui cele mai semnificative.” (8) Includerea în imaginea portretistică a lui Ion Vinea, cel care l-a încurajat să dea tiparului „impresiile despre oamenii întâlniți și episoadele de viață trăite”, a mențiunii că avea ochii „nu tocmai simetrici” poate părea un amănunt, numai că această subliniere contribuie și ea la prezentarea unicității poetului manifestată prin neastâmpăr și îndoială, prin energia care a făcut din ziarul pe care-l conducea „o lume puternică, de care toți se temeau”. Ion Vinea este nu doar imboldul paginilor de memorialistică ale lui George Sbârcea, ci și cel care sugerează nota distinctă a acestora: „După un număr de ani, drumul care duce înapoi la ceea ce a fost e presărat cu nisip de aur”.

Metafora lui Vinea e înțeleasă de memorialist nu ca o înfrumusețare a trecutului reconstituit, ci ca o predispoziție la retrăirea trecutului și într-un diapaznon liric.

O întâlnire autumnală la Cafe de la Paix devine  ritual al pomenirii spiritelor eterne, declanșat de gestul lui Ion Vinea de a-și descoperi creștetul, simțind că umblă printre crucile unui cimitir nevăzut în care sunt inscripționate pagini alese din literatura, arta și presa noastră. Gestul lui Vinea este amplificat de revelația unei mulțimi vii ( se treziră umbrele în jur!),antrenată într-un banchet spiritual în care apar, ca în imaginea-titlu a distribuției dintr-o peliculă cinematografică: Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Al.O. Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, N. Kirițescu,  G.Ciprian, Dan Botta, N.Carandino, Sidonia Drăgușanu, Virgil Carianopol. Aceștia, alături de actori, artiști platici, jurnalisti, era îndemnul lui Vinea, trebuiau să apară în Cafeneaua cu poeți, căci: „Baba Moartea  dă târcoale peste tot (…)  iar martorul nu mai poate fi audiat, fiindcă nu există comisii rogatorii pentru „dincolo”. De asta, depozițiile se fac aici și se fac cât mai este timp”.

 Astfel, notația frustă, consemnarea aidoma celei adecvate paginii de ziar, prim-planuri ale atâtor evenimente, întâmplări, întâlniri culturale trec, subtil, în istorisire și fir epic, în mizanscene a vârstelor și atitudinilor. Voci și sentimente  ce exprimă înălțimi afective și adevăruri amare intră într- un theatrum mundi în care ies la scenă deschisă, într-o abilă și reverberantă alternanță, replicile comediei, ale dramei și tragediei. Imaginea impozantă a lui Sadoveanu  la o vânătoarea de la Brâncovenești sau imaginea în tonuri ironice de la șezătorile literare în care scriitorul pare „un uriaș pisoi care toarce somnolând” alternează  cu prezentări ale sublimului din natură, trecut în armonia portativelor muzicale. Memorialistul reface glasuri și culori ale unui timp petrecut printre livezile de meri și pădurile de castani de lângă Baia-Mare sau în satul natal al actriței Marietta Anca, unde îl pândeau „tentații fără număr, apele limpezi ale iazului, nisipurile încinse de soare pe mal”. Sunt secvențe încărcate de ceea ce memorialistul aprecia  în discursurile și scrierile lui Nicolae Iorga, voluptatea frazei și temperatura adjectivelor, nelipsind nici acordurile tragice, când prezintă pericolul „balaurului cu prea multe capete”, prin arbitrajul de la Viena, dezrădăcinarea și  înstrăinarea din 1940, imaginea înfrigurată a Dealului Feleacului cu „duruitul” tragic al roților și „glasurile speriate” ale refugiaților sau „hățișul de spini” și  deruta din Gara de Nord: „Refugiații orbecăiau prin gară ca niște strigoi rătăciți, cu ochii înfundați în orbite, cu privirile pierdute, cu fețele negre de nesomn (…) Oamenii nu știau încotro s-o apuce, ce să facă, la cine să apeleze. Stingheriți de noua ambianță, umblau în debandadă.” (9)

Aprecierile criticului și universitarului Mircea Zaciu asupra volumului de Amintiri al lui Onisifor Ghibu, cel numit spirit torturat de nevoia Cuvântului, pot fi adaptate pentru suita rememorărilor lui George Sbârcea: „Dintre sutele de personalități și personaje pe care le-a cunoscut în contacte prietenești sau antagonice, evocatorul a schițat admirabile portrete, pline de o pătrunzătoare  diagnoză psihologică, creionate febril sau lucrate în tușe fine.” (10) George Sbârcea este evocatorul, alături de  cronicarul care  așează date documentare în text relevant și de portretistul care ancadrează subiectul în limbaj literar. Un impecabil spirit de observație dă pregnanță portretelor sale, ca niște fresce în mișcare, reliefând aspecte pe care ochiul obișnuit nu le sesizează. Arguția lui Radu Stanca era surplusul energiei sale vitale. Glasul fără timbru, incolor, al  „bătrînului” Ion Vlasiu  sugera „sleirea fiziologică a timpului ce se împuținează în făptura omenească”. Malițios și distant,  zeflemist și amar, cu toată alura sa de dandy fantast, Emil Isac „nu primea în sinea lui decât lucrurile ce se pot pipăi și măsura”. Pirandello  avea glasul voalat, împrumutându-i „umbre amărui”. În chipul lui Agârbiceanu  era un „amestec inedit de putere și duioșie, care îi dădea imunitate în fața oamenilor. (…) Nu împlinise  decât cincizeci și șapte de ani când a luat conducerea Tribunei clujene, dar gravitatea și barba stufoasă, de moliciunea câlțului, cu irizări argintii în ea, îl arătau mai în vârstă. Pleoapele lui erau mereu roșii și în jurul gurii avea o trăsătură de slăbiciune, ca amintire unui zâmbet sleit. Rămăsese cu toate acestea ceva în el care îi făcea ochii ascunși după lentile să lucească de gândire încordată, datorită căreia îi treceau la răstimpuri prin priviri sclipiri de voioșie și curiozitate.” (11)

Prin Cafeneaua cu poeți și amintiri, istoriei literaturii române i se adaugă un capitol de neșters, Exemplificăm prin  întâmplarea literară din toamna anului 1939 când  Zaharia Bârsan este invitat la Sighișoara de editorul și librarul Miron Neagu care dorea să tipărească din opera actorului și poetului.

Cu studii la Viena și Berlin, prin grija Societății pentru fond de teatru român, apreciat pentru rolurile Hamlet, Lear, Ruy Blas, Luca Arbore sau Horațiu, dar și pentru poemele sale dramatice Se face ziua, Trandafirii roșii și Domnul de rouă,  Zaharia Brârsan reprezenta epoca de glorie a Teatrului Național din Cluj, ceea ce motivează invitația sighișoreană. Însoțit de George Sbârcea, pe atunci jurnalist la Tribuna clujeană, răspunde invitației, mai ales că Editura Miron Neagu din Sighișoara își câștigase faimă prin editarea  unor importante scrieri din operele lui N.D. Cocea, Gala Galaction, Dan Botta, Emil Giurgiuca, Grigore Popa, Horia Teculescu. „Călătorii ajung sub bătrânii platani ai Sighișoarei, printre casele vechi și străzile tăcute, cufundați într-o dispoziție de pace insuflată  de Miron Neagu, copleșit de dragoste pentru cei care scriau literatură, nutrind pentru ei idei înalte „până la uitarea de sine”. Cu o rară „putere de sugestie verbală” Miron Neagu îi împărtășește lui Zaharia Bârsan intenția de a-i tipări o lucrare, „în cele mai bune condiții grafice”, la tipografia „înzestrată cu garnituri de litere frumoase și o mașină plană adusă de la Leipzig”. Însuflețirea lui Miron Neagu, tinerețea lui spirituală îl impresionează pe actorul-poet, dându-și seama că are de a face cu o „comoară de simțire și mărinimie, cu un adevărat mecena, cum nu se mai găseau mulți la acea dată”. Iar dacă Zaharia Bârsan ar fi avut atunci gata volumul despre activitatea fostelor societăți culturale românești din Transilvania și Banat, prin care spiritul românesc transilvănean  a luat cunoștință de sine, Miron Neagu ar fi și dat la cules paginile.

Impresionat de Sighișoara, de pitorescul ei  (prin fața casei lui Miron Neagu trecea de două ori pe zi un „trenuleț ca de jucărie” ce lega Sighișoara de Sibiu, prin Agnita, la ferestrele căruia călătorii își agitau veseli pălăriile către pietoni), de orologiul din turnul burgului medieval  și de clădirile cu ferestre oblonite, cu curți interioare strânse între ziduri de cetate, Zaharia Bârsan și-a imaginat, aici, organizarea unor spectacole în aer liber,  a unor festivaluri de vară, cu concerte de muzică veche a căror instrumentiști să poarte costumație de epocă. Miron Neagu îi apreciază actorului-poet sugestia și felul în care a descoperit calitatea acusticii zidurilor din orașul străvechi, începând să cânte, „cu glas limpede”, o doină. Este secvența din paginile de memorialistică ale lui George Sbârcea ce dezvăluie un aspect mai puțin relevat din biografia editorului sighișorean, puritatea sa sufletească și felul în care ea exprima sentimentul național: „Ne-a copleșit sprinteneala acestui om voinic care reda cu voioșie frazele cântecului. Datorită doinei lui, ni s-a părut că umbrele străine dintre clădirile bătrâne au dispărut ca prin farmec. Nu spunea cineva că simpla realitate a cântecului popular întreține, într-o măsură neînchipuit de mare, sentimentul național?”

Numai că, savoarea descrierii alternează cu note dureroase, căci plănuirile sighișorene ale actorului-poet și ale editorului-librar au fost frânte de dramatismul și absurdul războiului. Rămâne însă pentru istoria literaturii române aprecierea pe care Zaharia Bârsan  a făcut-o, despărțindu-se de Sighișoara, sub „fosforescența stelară” a unei nopți de octombrie, consemnată, așadar,  în Cafeneaua cu poeți și amintiri: „Prin felul său de a fi, Miron Neagu îmi aduce aminte de tema favorită a lui Pirandello, anume că rolul pe care îl jucăm este mai puternic decât noi (…) Neagu se lasă copleșit în întregime de rolul pe care și l-a asumat.”

Și toate acestea, printre sfeșnicele medievale ale Sighișoarei.

                                                        Valentin Marica / UZPR

În imagine:

Valentin Marica într-o ediție specială a emisiunii „Vitralii”, la Radio România Târgu-Mureș, prezentând CAFENEAUA CU POEȚI ȘI AMINTIRI de George Sbârcea.

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*