Spicuim din Seria Romaniana: Români cu care ne mândrim, a ziaristului Gabriel Teodor Gherasim, cateva fragmente din interviuri luate de acesta unor personalităţi culturale, politice şi intelectuale româneşti dintre Nistru şi Prut.
Astfel, prin marturisirea lor, o sa fim mai aproape de realizarea sacrificiilor celor are au refacut Romania Mare si a importantei acestei reuniri de neam dintre Nistru si Tisa.
Interviu cu Maestrul Ioan Paulencu Artist al Poporului din Moldova, solist al Operei Naţionale, Preşedintele Societăţii Culturale Salvati Folclorul, conferenţiar universitar:
– Noi românii din Bucovina de Nord, Bugeac şi Basarabia, în decurs de aproximativ 250 ani, am trăit doar 22 de ani în propria noastră ţară România, din 1918-1940… Cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. (I Paulencu)
– născut la 5 decembrie 1940, regiunea Cernăuţi, comuna Voloca
– Stimate domnule Gherasim, cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. În Basarabia, pe timpul sovetic, toţi românii erau persecutaţi. În anul 1978, m-am dus ca să-mi corectez toate datele biografice, prezentând certificatele de naştere, al meu, al tatălui şi al mamei, certificatul lor de căsătorie, unde erau descrşi ca agricultori români. Nu au vrut să mă înregistreze ca român. M-au sfătuit să mă adresez la secţia de paşapoarte republicane din Moldova. Anteior, în 1957, la cercul militar, în mai puţin de 2 minute mi se schimbase numele: din Paulencu în Pavlenco, din Ioan în Ivan şi din român în moldovan. La secţia republicană de paşapoarte când a citit şeful documentele românesti ale părinţilor m-a întrebat: “şi dumneata vrei să te inscrii acum ca român?”
Eu i-am răspuns: “Eu nu vreau să mă inscriu român, eu sunt român şi punctum”. La răspunsul meu, şeful a exclamat că mai degrabă decât să mă înscrie pe mine ca român se spânzură el. I-am răspuns foarte politicos: “Vă rog să-mi semnaţi corectarea documentelor de identitate, pe urmă va puteţi şi spânzura dacă poftiţi”. Şeful a sărit de pe scaun şi m-a ameninţat că mă va reclama la Miliţie. Iar eu i-am răspuns: “Asta vreau să fac şi eu, deoarece dumneata mi-ai insultat naţia”. Şeful a aprins o ţigară, defilând nervos prin birou şi după câteva fumuri de ţigară a exclamat cu ură: “E imposibil de lucrat aşa!” Cu multă silă mi-a semnat documentele. Cu aşa nervi, mi-am recăpătat din nou numele, prenumele şi naţionalitatea. Luând documentele semnate i-am zis: “Eu la revedere nu vă spun, deoarece nu aţi meritat aşa bineţe”.
Colegii din Teatru, aflând că am redevenit “român”, atât ruşii, cât şi “moldovenii”, m-au urât făţis după aceea. Închipuiţi-vă că dacă chiar astăzi, în mileniul III, sunt unii cetăţeni care se bat cu pumnul în piept şi strigă: “Sunt moldovan, deci nu român”, vă închipuiţi reacţia de atunci.