În cursul acestui an, 2022, CASA CAPȘA împlinește 170 de ani de existență (1852), fiind, ca durată neîntreruptă și vechime, unul dintre cele mai longevive și cunoscute branduri din România.
Un proiect ambițios, temerar și de o complexitate fără precedent, demarat în urmă cu exact un sfert de veac, având ca inițiator, investitor și mare iubitor de frumos, pe ing. Marian Bucur, plecat din păcate dintre noi la începutul acestui an, a prins contur, când nimeni nu mai credea în minuni, transformând o veche construcție de secol XIX într-un complex modern, de 5 stele.
Arhitecta Adina Dinescu a oferit un model de restaurare acestei clădiri de patrimoniu cu ținută maiestuoasă, conferindu-i noi străluciri de noblețe, pe măsura istoriei glorioase a acestei clădiri din centrul Capitalei.
Dacă ar trebui să condensăm cele 17 decenii de viață ale CASEI CAPȘA în doar câteva capitole, am văduvi pe nedrept cititorii de câteva legende fabuloase, cărora zidurile Capșei le-au fost martore.
Ctitorii acestui așezământ au fost frații Vasile, Anton și Grigore Capșa, mai ales acesta din urmă devenind un etalon demn de urmat, o personalitate care s-a impus în conștiința contemporanilor dar și a urmașilor prin muncă, tenacitate, seriozitate și, mai ales, prin introducerea a tot ce înseamnă noutate și modern în meseria pe care o practica cu atâta pasiune.
La numai trei decenii de la fondarea companiei, CASA CAPȘA avea să fie renumită atât în România cât și în întreaga Europă, mai ales prin premiile și medaliile obținute la diverse târguri și expoziții internaționale (Viena, Paris etc), dar și prin eleganța și rafinamentul ce au contribuit în oarecare măsură ca Bucureștiul să poarte denumirea de Micul Paris.
Devenită furnizoare a Curții Regale, titlu meritat prin calitatea și eleganța serviciilor oferite, CASA CAPȘA a găzduit în urmă cu multe decenii capete încoronate ale Europei (Țarul Rusiei, Kaiserul Germaniei, regii Balcanilor), artiști renumiți, precum Sarah Bernardh, a suferit profund din cauza ocupației vremelnice a Bucureștilor, a bombardamentelor sălbatice ce i-au distrus fațadele, în cel de al Doilea Război Mondial, dar nimic din aceste urgii nu au reușit să o reducă la tăcere.
Istoria acesteia cunoaște câteva etape distincte: începuturile au stat sub semnul înnoirilor, fiindcă Grigore Capșa nu a adus numai rafinamentul unor rețete sau materii prime de bună calitate, din străinătate, dar și personalul acesteia era de origine franceză sau austriacă, încât eticheta pusă pe cutiile de bomboane, sau meniurile pregătite cu ocazia unor evenimente aniversare, constituiau certificat de garanție al bunului gust, etalon de eleganță și de calitate gastronomică la cel mai înalt nivel.
Un al doilea moment remarcabil al acestui stabiliment de căpetenie în domeniul prăjiturilor, al restaurației și hotelăriei (adică în ceea ce am numi astăzi în mod generic industria ospitalității și gastronomiei) l-a reprezentat prezența nobililor de sânge albastru, autentici și firești, prezenți în decorul Capșei, loc unde se vorbea numai franțuzește, fiindcă personalul era adus de la Paris, iar meniurile erau scrise în limba lui Voltaire.
Aici puteau fi văzuți, până la începutul Primului Război Mondial, politicieni, latifundiari foarte bogați, artiste faimoase din străinătate. Dar acest prim război mondial, apoi reforma agrară de la sfârșitul acestuia, au pus capăt unei clase foarte bogate, cu educație și maniere specifice malurilor Senei, dispărută de pe scena istoriei, dar și din spațiul Casei Capșa.
Acestor boieri de viță veche le iau locul alți prinți, și anume ai spiritului, adică scriitori, poeți, artiști, profesori, mai ales jurnaliști, dar și niscaiva pierde vară, un vulg pestriț, efervescent, inteligent, dar cu mai puțini bani în buzunar. Lor li se oferea, în compensație, un festin de vorbe de duh, cu întâmplări anecdotice, epigrame și povești pitorești, dând culoare boemei artistice bucureștene. Și, desigur, celebrul Șvarț de la Capșa, generator de inspirație, de aplomb verbal și mai ales ieftin, pe măsura buzunarului oricui.
Din tot ceea ce a însemnat pleiada de scriitori interbelici, nu a lipsit unul din catalogul de prezență al acestui renumit local de pe Calea Victoriei, încât un epigramist de talia lui N. Crevedia îl descria glumeț astfel: ”La Capșa unde vin toți scriitorii, local cu două mari despărțituri, într-una se mănâncă prăjituri, în alta se mănâncă…scriitorii”.
Iar Tudor Arghezi, malițios la adresa celestei Academii Române, care nu a luat în seamă persoana tomnaticului debutant poet și autor al Cuvintelor Potrivite, spunea cu subînţeles: „Capșa este cel mai intelectual local de pe Calea Victoriei. Dacă nu îți dovedești inteligența aici, nu ai nici o șansă în altă parte.”
Ar fi multe de spus în legătură cu istoria apocrifă a Casei Capșa, privitor la scriitorii care își făceau veacul aici, dar mai ales ziariștii care, doar traversând Calea Victoriei veneau de pe Sărindar să culeagă ceva bârfe mondene, să speculeze un cuvânt sau o propoziție, din care puteau face o Ediție Specială.
Dar nu despre ei vreau să vorbesc. Ci despre rolul jucat de Casa Capșa în întărirea prieteniei franco-germane!
În anul 2008 se împlineau 90 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. Atunci nici Parisul și nici Berlinul nu știau cum să prezinte evenimentul: ca pe o victorie, ca pe o înfrângere ?
Deodată, soluția salvatoare veni din partea unui local din București, și anume Casa Capșa ! În toamna anului 2008, un reporter francez a venit să afle dacă Mareșalul Joffre este părintele spiritual al unei faimoase prăjituri bucureștene. Într-adevăr, cofetarii de la Capșa i-au făcut cadou o prăjitură, botezată Joffre, celui venit pe malurile Dâmboviței, după terminarea Războiului. Unii mai darnici i-au făcut cadou chiar o proprietate în România, doar Capșa i-a dăruit eroului francez o prăjitură, dar una foarte faimoasă și longevivă. Nu cred că există vreo cofetărie în România să nu cunoască rețeta Joffrei de la Capșa, a tortului cu același nume, uneori cunoscut și sub denumire cazonă de Tortul sau Prăjitura Mareșal.
Consemnând această siropoasă istorie cazonă dar și gastronomică, ziaristul francez a salvat prietenia franco-româno-germană, fiindcă pe site-ul Guvernului Francez a apărut, la data de 11 noiembrie 2008, povestea acestei prăjituri, care nu leza nici mândria Berlinului, nu exacerba nici superioritatea Cocoșului Galic, ba am putea spune că punea în evidență rolul de mediator al românilor, pe plan european, cu istorii gastronomice.
Cum nici diplomații români nu ar fi putut ajunge la o asemenea reconciliere istorică, sperăm în iscusința și ingeniozitatea cofetarilor de la Capșa, în a încerca o nouă reconciliere pe plan european, căci conflicte încă există!
Fiindcă vorbim de Ziua de 28 iunie ca fiind ziua Presei, celebrată anual de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, să nu uităm că Mihai Eminescu pleca de la Capșa spre Palat în acea fatidică zi de 28 iunie 1883.
Să fie un semn că Seratele Eminescu ar putea să fie găzduite la Casa Capșa pentru a face ca spiritul Poetului să revină aici? Desigur, la împlinirea a 100 de ani de la fondarea Uniunii Ziariștilor din România, agapa colegială a avut loc în Salonul Albastru de la Capșa. Deci un precedent există.
Tanța Tănăsescu / UZPR