Brâncuși a devenit, încă din viață, un mit; el a intrat de timpuriu în conștiința nu numai a artiștilor lumii, ci și a poeților și prozatorilor de pretutindeni. Românul americanizat Peter Neagoe a scris un ro man de mare succes: „Sfântul din Montparnasse”. Peter Neagoe era un nume în lumea beletristică și cinematografică de peste Ocean. Era cam de aceeași vârstă cu Brâncuși. Faptul că un mare romancier ro mân stabilit în America a ținut să scrie un roman despre Brâncuși însemna o recunoaștere a modelului pe care-l reprezenta tânărul ce a făcut drumul de la București, via München, până la Paris, precum și a calităților sale morale. Au fost români care au făcut, pe jos, drumul din România până la Stalingrad, iar de acolo până în munții Tatra. Brâncuși n-a făcut decât drumul până în Cetatea Luminilor, pe jos. Acolo, în Impasse Ronsin 11, părea să și fi găsit rostul. Și-a zidit un cuptor de pâine, cu vatră, în care își pregătea cele trebuincioase zilei. Era un exotic din Orient, într-o lume populată de exotici și snobi. Consider că Brâncuși n-a făcut acest lucru decât dintr-un instinct de autoconservare; avea nebunia încrederii în talent, în talentul său, și, până la urmă, voia să-i desfidă pe academiștii care erau în vogă; era, cum spune Petre Pandrea, „țăran român și cetățean al Europei”. Spuneam, ceea ce știe o întreagă lume, că Brâncuși, cu tenacitatea țăranilor liberi români, a moșnenilor, tenacitate strălucit investigată și explicată de Petre Pandrea, în volumul „Brâncuși. Amintiri și exegeze”, s-a impus, acolo, la Paris, prin, pe de o parte, austeritatea felul lui său de viață și, pe de altă parte, deschiderea față de marile valori ale artei sculpturale. Să nu uităm că la Hobița, descendentul unor onorabili slujitori ai altarului ar fi putut să devină un lutier. Ce păcat că acea improvizație lutieră a lui Brâncuși s-a pierdut! Ajuns la Paris, Brâncuși a intrat în boemă, și, ceea ce este mai important, în conștiința oamenilor din „Orașul Luminilor”. Au fost și români care l-au „cercetat” în „bârlogul” din Impasse Ronsin. Între aceștia s-au aflat și Alexandru Philippide și Demostene Botez. Al. Philippide a evocat austeritatea locuinței lui Brâncuși; era o diferență de 31 de ani între cei doi. Al. Philippide, în puținele sale pagini memorialistice, evocă interiorul atelierului lui Brâncuși, fără să scape (scria aceste pagini la senectute) faptul că acolo se preumblau frumuseți feminine precum irlandeza Eillen. Atelierul din Impasse Ronsin era vizitat de toată lumea bună a Parisului și de peste Ocean, poate și pentru că procesul obtuzilor vameși americani îl făcuse celebru. Se spune că atelierul lui Brâncuși devenise un centru de atracție mai important decât Turnul Eiffel. La Eiffel admiri și respecți corectitudinea calculelor matematice, în timp ce, în Impasse Ronsin, poți să urmărești cu ima ginația zborurile „Păsării Măiestre”. Aceste zboruri, „mai lungi sau mai scurte”, nu puteau să nu-i sensibilizeze pe poeții din Orașul Luminilor. Între aceștia, francezul Jean Arp, semnatar al unei poezii intitulate „Coloana fără sfârșit”, belgianul André Castagnou, autor al unei metafore numită „Pasărea lui Brâncuși”, precum și Rainer Maria Rilke, cu poema „Cine spune că totu-i pieirii sortit?”. De peste Ocean, americanul Carl Sandburg, laureat al premiului Nobel, se înclină și el în fața vizionarismului și arhaismului lui Brâncuși. La noi, tinerii scriitori (mai tineri, ca vârstă, decât Brâncuși) Lucian Blaga, Dan Botta, ori Ion Vinea l-au omagiat încă din timpul vieții lui: semn incontestabil al prețuirii pe care i-au acordat-o și al recunoașterii rolului acestuia în arta modernă. Timpul a adăugat noi creații; scriitori de pe toate meridianele lumii s-au minunat în fața creațiilor brâncușiene și s-au simțit datori să le slăvească în paginile lor. „Nici unui alt artist, în toată literatura română, și nici unui alt artist român, în toată literatura universală – remarca un comentator român, în 1970 – nu i s-a închinat în viață (…) un atât de nesfârșit colier de poeme, ca lui C. Brâncuși”. Un omagiu impresionant adus părintelui sculpturii moderne, poemele acestea sunt, în același timp, un omagiu adus forței românești de creație. Este cazul să-l cităm pe spaniolul Valentin Garcia Yebra: „Eu beam România cu mult înainte ca ochii mei să-i soarbă frumusețea. O iubeam cum ți-e dragă o rudă cu faimă, ale cărei fapte celebre ți-au umplut copilăria. E o iubire în care se amestecă gingășia și mândria, fiindcă cineva, născut din neamul tău, face ca numele lui, numele de familie, să fie rostit cu respect în țări depărtate și între oameni străini…”. Americanul Carl Sandburg remarca, într-un eseu poematic, tocmai vocația marelui sculptor de a descoperi tainele lucrurilor: „… el știe cum unduie firele de păr în buclele și coadele de pe capul unei femei; și o știe de atâta vreme, încât nu uită de unde au venit și – încotro pleacă; și scotocește-n adânc după tainele întâilor și ale celor mai de mult făcători de forme”. Un imn al veșniciei întru Brâncuși este și poema lui Rilke: „Cine spune că totu-i pieirii sortit?/ Din pasărea pe care-o ai rănit/ Știe cine dacă zborul nu rămâne/ Și dacă florilor nu li-i, poate, menit/ Să ne supraviețuiască-n țărâne? ”. Pentru Lucian Blaga, „Măiastra” lui Brâncuși este „pasărea sfântă”: „Ai trăit cândva în funduri de mare/ și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape./ În păduri plutitoare ai strigat/ prelung deasupra întinselor ape./ / Pasăre ești? Sau un clopot prin lume purtat?/ Făptură ți-am zice, potir fără toarte.” Incontestabil, la eternitatea sculptorului eternității, scriitorii lumii au adus, și aduc, omagiul lor deplin, au adus, și aduc, o contribuție incomensurabilă.
Doina Drăguț
Redactor șef