Ceahlăul – catedrala sihaştrilor moldoveni 
Cu toate că nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie din partea împăraţilor şi voievozilor Răsăritului, ca Athosul, Ceahlăul a fost considerat din zorii creştinismului românesc un munte sfânt, un loc ideal pentru schivnicie. E drept că în urma secolelor de vieţuire monahală de pe masivul Ceahlău nu au rămas comorile artistice pe care le-a adunat Athosul de-a lungul timpului, însă toponimia locurilor unde sihaştrii şi-au căutat odinioară mântuirea – „Toaca”, „Panaghia”, „Piciorul Sihastrului”, „Sihăstria Ceahlăului” etc. – îţi lasă sentimentul că, atunci când calci pe pantele abrupte ale muntelui sacru al Moldovei, păşeşti, de fapt, pe treptele unei imense catedrale.
Toaca din vârful Ceahlăului. În lumea ortodoxă există trei munţi consideraţi „munţi sfinţi”. Primul dintre aceştia este Muntele Tabor din Israel – unde Iisus Hristos, în prezenţa a trei apostoli, Petru, Iacov şi Ioan, s-a schimbat la faţă, arătându-şi dumnezeirea. Ceilalţi doi sunt Athosul din Grecia şi Ceahlăul din România, care, ca şi Taborul, au acelaşi hram: Schimbarea la Faţă.
Athosul şi Ceahlăul se aseamănă şi prin poziţiile geografice aproape similare.
Muntele Athos are înălţimea maximă de 2.033 m şi are două vârfuri importante: Athos şi Panaghia. Ceahlăul este înalt de 1.907 m şi, la fel, are două vârfuri: Toaca şi Panaghia.
În pădurile Ceahlăului au sălăşluit încă din vechime foarte mulţi sihaştri, călugări şi maici. Unii dintre ei trăiau ca vulturii, în grote săpate în stâncă, în locuri greu accesibile. Când se mutau la cele veşnice rareori mai afla cineva.
De pildă, cuviosul Peon Sihastrul, dorind să urmeze exemplul marilor pustnici egipteni şi sinaiţi, şi-a făcut o colibă pe vârful Ceahlăului şi a sihăstrit acolo mai mult de zece ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru lume şi răbdând cu stoicism frigul iernii, vânturile cele aprige, dar şi ispitele diavolului. În jurul lui s-au strâns mulţi ucenici, el devenind părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor din jurul Ceahlăului. Tot cuviosul Peon, după ce a aşezat clopotul şi toaca de lemn pe vârful muntelui, a rânduit să se sune în fiecare miez de noapte pentru deşteptarea la rugăciune a sihaştrilor. De la cuviosul Peon sau „Pion” în limbajul popular, s-a numit Ceahlăul mult timp „Muntele lui Peon”. Peon a fixat şi hramul Ceahlăului, „Schimbarea la Faţă”, sărbătoare păstrată chiar şi de comunişti, chiar dacă nu mai aminteau nimic despre sărbătoarea creştină, preferând doar titlul generic de „Sărbătorile Muntelui”.
Cuviosul Peon a rânduit ca la hramul muntelui să fie prezenţi pe Ceahlău, o dată pe an, toţi sihaştrii şi credincioşii din împrejurimi. După noaptea de priveghere ei săvârşeau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi luau parte la agapă împreună. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpaţi şi din Balcani care are o zi de hram.
Cuiburile sihaştrilor. Pe versantul vestic al Ceahlăului, la altitudinea de peste 1.400 m, sub „Ocolaşul Mic”, se aflau „Poiana Văratec” şi platoul „Piciorul Sihastrului”. Două locuri unde şi-au dus asceza poate cei mai mari sihaştri ai Ceahlăului. De aceea, ca şi în Athos, pe aceste două locuri au şi luat fiinţă mănăstiri: „Sihăstria lui Dragoş” şi „Sihăstria Ceahlăului”.
Puţin mai jos, pe versantul estic, se aflau alte două mănăstiri de călugări. Una în „Poiana Cerebuc” şi alta pe pârâul Răpciune. Şi pe afluentul Răpciuniţa a existat o sihăstrie de maici numită „Sihăstria Sofia”. Ca şi călugării, multe dintre ele se retrăgeau cu timpul din obşte şi pustniceau mulţi ani sub stâncile Ceahlăului; altele reveneau la bătrâneţe în chiliile mănăstirilor.
Şi în partea de sud-est a muntelui au sihăstrit multe călugăriţe. Izvorul de la care luau apă a căpătat în timp numele de „Şipotul Maicilor”. Cele mai importante mănăstiri au fost însă „Sihăstria lui Silvestru”, devenită ulterior „Mănăstirea Peonul” şi „Mănăstirea Durău”, care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, număra peste o sută de maici.
Alături de mănăstirea cuviosului Peon Sihastrul, care strălucea pe vârful muntelui, şi de Mănăstirea Casiana, de pe valea pârâului Secu, sute de alte lăcaşuri de închinare au sfinţit Ceahlăul, timp de secole. Majoritatea denumirilor, cunoscute şi astăzi, poartă numele unor pustnici: „Peştera lui Vacol”, „Peştera lui Ghedeon”, „Peştera lui Gherman”, „Peştera lui Nicandru”, „Pârâul lui Martin”, „Poiana lui Serafim”, „Poiana lui Bucur”, „Obcina Chiliei”, „Chilia lui Ghedeon”, „Dealul lui Peon” etc.
Şi de la măicuţe au rămas numeroase toponime: „Piciorul Maicilor”, „Poiana Maicilor”, „Poiana Serafimei”, „Poiana Melaniei”, etc. În „Poiana Melaniei” a sihăstrit mulţi ani fiica unui domn din Iaşi, împreună cu slujnicele ei cu care a venit în munte. Şi ea a strâns în juru-i peste 30 de ucenice cu care s-a rugat ani în şir în locuri numai de ele ştiute. Cuvioasa Melania a întemeiat în cele din urmă cea mai aspră sihăstrie de maici din Ceahlău: „Sihăstria Melaniei”.
Vremea grea de pe munte, dar şi vremurile tulburi, care au venit, i-au alungat pe sihaştri de pe înălţimi. Însă urmele lăcaşurile lor de rugăciune se regăsesc peste tot, fie prin însemnele dăltuite în stânci, fie prin cele păstrate în documente sau aduse până la noi de memoria colectivă a locuitorilor din împrejurimi.
Jurnal de pelerin. După aproape două ore de urcuş, se ajunge Duruitoarea, cascada formată de şuvoaiele pârâului Rupturi pe peretele de stâncă înalt de 25 m. Jos, la poalele muntelui, Staţiunea Durău care, ca şi Munţii Durău, şi-a luat numele de la cascadă. Sus, la 1.904 şi 1.907 m altitudine, vârfurile Toaca şi, respectiv, Ocolaşul Mare marchează cele două puncte înalte ale Ceahlăului.
„Toaca” este înălţimea pe care se afla, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, o toacă de lemn şi un clopot mare. Secole de-a rândul, aceasta îi deştepta pe sihaştrii la rugăciunea din miez de noapte, iar clopotul îi chema pe credincioşii Moldovei la sărbătorile de duminica şi de peste an. Alături stătea de strajă Vârful Panaghia, închinat de călugări Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, patroană şi ocrotitoare a României.
Tot pe traseul turistic „Izvorul alb”, la înălţimea de 1.350 m, se află Stânca Dochia, despre care legenda spune că este „Frumoasa Dochia”, fiica regelui Decebal, prefăcută în stâncă de către Zamolxis spre a nu fi luată prizonieră de ostaşii împăratului Traian.
Frumuseţea văilor din dreapta şi din stânga obcinei, farmecul florei muntelui, parfumul celor 800 de specii de plante şi flori, câte cresc pe covoarele florale ale poienilor şi fâneţelor ori pe stâncile ce le impresionează pe pelerin prin poziţia şi măreţia lor, sunt frumuseţi de neuitat care îndeamnă la popasuri dese în călătoria spre înălţimi, unde Dumnezeu a rânduit să se ctitorească prima mănăstire de pe Muntele Ceahlău cu hramurile „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi „Schimbarea la Faţă”.
În urcuşul spre lăcaşul de închinare pe care îl fac, an de an, pelerinii de toate vârstele lasă în urmă – în funcţie de traseul urmat – nu numai cabanele „Izvorul muntelui”(797 m), „Fântânele” (1.200 m) „Dochia” şi „Cabana Stănilelor” (1.400), de pe platoul pe care, la 1.850 m, se înalţă semeaţă biserica mănăstirii, ci şi grijile lumeşti. Încărcătura duhovnicească a înălţimilor şi bucuria ocrotitoare a Duhului Sfânt îl fac pe pelerinul ce urcă culmile să-şi dorească mereu şi mereu revenirea pe aceste locuri.
Ajuns la înălţimea mănăstirii de pe Ceahlău, „Muntele Sfânt al Moldovei”, nu poţi să nu te gândeşti la sutele şi miile de călugări şi de călugăriţe, care, timp de secole, ca nişte candele vii, au slujit lui Dumnezeu, s-au rugat pentru poporul acestei ţări, pentru domnitorii ei, pentru locuitorii satelor şi oraşelor şi i-au tămăduit pe oameni cu sfaturi şi cu leacuri duhovniceşti şi trupeşti.
„Muntele Sfânt”, despre care au scris pagini nemuritoare Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gala Galaction şi alţii, ne cheamă şi ne dă puteri să urcăm nu numai la cotele lui înalte, dar şi la înălţimile duhovniciei ce ne-au lăsat-o moştenire rugătorii lui de-a lungul vremurilor.
Ziariştii din NATO, în pelerinaj la Mănăstirea Bistriţa. Cunoscută fiind istoria Ceahlăului, părea firesc ca, imediat după 1989, „Muntele Sfânt” să aibă parte de cel puţin o construcţie bisericească de referinţă. Aşa s-a născut printre credincioşii, preoţii, călugării şi ierarhii Moldovei, alături cu Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ideea înălţării unui lăcaş sfânt pe Ceahlău. Mai întâi, prin decizia Primăriei comunei Ceahlău, a fost pus la dispoziţie terenul în suprafaţă de 1.500 mp. Apoi s-a obţinut avizul Ministerului Mediului şi, pe baza acestora, Prefectura judeţului Neamţ a eliberat autorizaţia de construcţie pentru mănăstirea care trebuia să continue tradiţia sihăstrească de pe Ceahlău. Baza legală fiind pusă la punct, s-a putut trece la organizarea de şantier şi la transportul primelor materiale de construcţii.
Era în 1992, de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, hramul Mănăstirii Bistriţa, onorat cu prezenţa şi cu oficierea Sfintei Liturghii de către un sobor de preoţi condus de IPS Mitropolit Daniel, de la a cărui întronizare în scaunul mitropolitan al Moldovei trecuseră doi ani. Semnatarul acestor rânduri se afla în pelerinaj, cu o delegaţie de ziarişti militari din NATO, dar şi în vizită la părintele meu duhovnic, părintele arhimandrit Ciprian Zaharia.
A fost atunci, la sfârşitul slujbei, o mare bucurie şi o mare revelaţie să întâlnesc şi să primesc cuvânt de învăţătură creştin-ortodoxă de la Întâistătătorul Mitropoliei Moldovei şi de la Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cât priveşte prima biserică de pe Ceahlău, înalţii ierarhi ne mărturiseau că şi prinţul Dimitrie Sturdza, care venise în ţară, la Iaşi, din Elveţia, răspunsese chemării şi se arătase dornic să ia parte la ctitoria viitorului lăcaş.
Pentru schitul de pe Ceahlău era nevoie de 7.000 de călugări sau
1.750 de cai. Încă de cum venise primăvara, călugării de la poalele Ceahlăului încercaseră să transporte primele materiale. Câteva măicuţe de la Schitul Durău, câţiva monahi de la Mănăstirea Bistriţa, o mână de credincioşi din satele apropiate luaseră fiecare cât putuseră – unul câteva kilograme de ciment, altul două-trei scânduri etc. -, şi porniseră greul drum al „Muntelui Sfânt”. Prin ceaţă, uneori, prin ploaie, alteori. Înfruntând, în unele zile, vântul năprasnic de la 1.800 de metri, în altele ninsorile târzii, dar extrem de reci la altitudine.
Cu toată credinţa lor şi cu tot curajul lor, cu toată strădania lor, de-abia reuşiseră să ducă sus, într-o lună, câteva zeci de kilograme de materiale.
Însă trebuiau duse pe munte, la aproape 1.850 de metri, cam 140 de tone de materiale, reprezentând: ciment, nisip, cherestea, căpriori de 14 metri lungime, şase transformatoare de înaltă tensiune, paratrăsnetele, clopotul, zeci de metri de cabluri, scule, utilaje etc. Transportul trebuia efectuat în condiţiile în care, pe orice drum s-ar fi mers, în mai puţin de două ore şi jumătate nu se putea ajunge sus. Iar dacă mai era vorbă ca omul să ducă şi încărcătură, tentativa părea de-a dreptul imposibilă. Pentru că omul poate transporta, în medie, 20 de kilograme pe un munte cu pantă înclinată, cum este Ceahlăul. Iar calul – am luat în calcul şi această variantă – poate duce cel mult 80 de kilograme.
Câţi oameni sau câţi cai ar fi trebuit, aşadar, pentru transportul a 140 de tone pe Vârful Toaca? Aplicând regulile de calcul militar logistic şi de executare a marşurilor în teren muntos, am ajuns la concluzia că era nevoie de 7.000 de oameni sau de 1.750 de cai. Aceasta cu o condiţie esenţială: toate cele 140.000 de kilograme să fi fost, în prealabil, transformate în bocceluţe de 20 sau de 80 de kilograme. Dar cum să fi făcut asta cu bârnele, cu clopotul, cu scândurile, cu transformatoarele?
Salvarea a venit de sus. Era limpede. În asemenea condiţii, la peste 1.800 de metri, nu se putea construi o biserică. Şi cu atât mai mult o
mănăstire cu tot ce presupune ea. Nu era decât o soluţie: colonelul Radoslavescu să intervină pentru sprijinul Armatei. Trebuia făcut lobby pe lângă conducerea Armatei, iar ministrul Apărării, la solicitarea oficială a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, să aprobe ca transportul materialelor să se efectueze cu elicopterele militare în cadrul programului anual de antrenament la zbor al piloţilor.
În acest fel, resursa de zbor avea să fie consumată în dublu scop, adică mult mai eficient: sprijinirea construcţiei unei biserici şi antrenarea, în condiţii de zbor la munte, a piloţilor. Şi apoi sprijinul militarilor, mai ales la construcţia unei biserici cu hramul „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare”, era şi un omagiu adus de oştire domnitorului moldovean care a iubit credinţa, oştirea şi patria în egală măsură.
Ministrul Apărării de la acea vreme, generalul Niculaie Spiroiu, a aprobat solicitarea prezentată de autorul acestui volum iar Comandamentul Aviaţiei militare a selectat Baza aeriană de la Bacău pentru desfăşurarea unei aplicaţii aeriene în teren muntos.
Echipajele de zbor au fost formate din colonelul Nicolae Naparu, locotenent-colonelul Ioan Ciobanu, maiorul Corneliu Pătruţ, căpitanii Vasile Harabagiu, Marian Brujban şi Sorin Popa, locotenentul-major Cristiana Galinescu, maiştrii militari Traian Crişan, Marian Dumitru, Dionisie Badiu şi Constantin Vlad.
Sfinţirea primei biserici construite cu ajutorul elicopterelor. Pe 9 septembrie 1992, după încheierea protocoalelor de zbor, studierea terenului, stabilirea rutelor de zbor şi a punctelor de decolare şi aterizare, primul echipaj comandat de locotenent-colonelul Ioan Ciobanu s-a prezentat la poalele masivului cu un elicopter MI-8 gata de acţiune.
Părea şi pentru ei, elicopteriştii, imposibil de realizat o asemenea lucrare. Nimeni în Europa şi, din câte ştiam la acea dată, nimeni în lume nu cutezase, până în toamna lui 1992, să construiască o biserică la o asemenea altitudine, în condiţii muntoase asemănătoare celor de pe Ceahlău. Un munte care, din punctul de vedere al zborului cu elicopterul, prezenta cele mai năstruşnice particularităţi: lipsa culoarelor secundare de zbor, curenţi de aer extrem de puternici, vârtejuri la înălţime, rafale de vânt pornite din senin, frecvente valuri de ceaţă, goluri de aer, reflecţia provocată de stânci a razelor solare în cabina pilotului, inexistenţa platourilor de aterizare etc.
Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, elicopteriştii militari au reuşit să transporte, fără nici măcar un incident, toate materialele necesare construcţiei. Eroismul aviatorilor militari a făcut ca, la sfârşitul lunii octombrie 1992, toate materialele să fie la adăpost, sus pe munte, şi să se înceapă turnarea fundaţiei, astfel încât, în primăvara următoare, să se treacă la ridicarea bisericii.
Ceea ce s-a şi întâmplat, iar piloţii au mai venit pe Ceahlău în ziua de 28 august 1993, pentru a participa la sfinţirea de către IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, a primei biserici din lume construite cu ajutorul elicopterelor.
Pe Muntele sfânt Ceahlău – trei zile din anul 1993
Biserica de pe Muntele Ceahlău a fost ridicată, la peste 1.800 de metri altitudine, în cursul anilor 1992-1993 şi a fost sfinţită de IPS Mitropolit Daniel la 28 august 1993.
Mii de credincioși la ,,Schimbarea la Schimbarea la Față”. Ceahlăul, „muntele sfânt” al românilor, se spune că poate fi admirat, în zilele senine, până la gurile Dunării.
Din iniţiativa şi cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pe culmea care leagă Vârful Toaca de Vârful Ocolaşul Mare din Ceahlău, la o altitudine de 1.850 de metri, s-a construit, în anii 1992-1993, o frumoasă şi impunătoare biserică în întregime din lemn. Înzestrată cu mobilier deosebit, sculptat de Alexandru Huţanu şi catapeteasmă pictată de către călugării din Mănăstirea Sihăstria, îndrumaţi de arhimandritul Florea Bartolomeu, mica bisericuţă e o bijuterie ce împodobeşte astăzi Ceahlăul.
Slujba sfinţirii locului Bisericii cu hramul „Schimbarea la Faţă” de pe Muntele Ceahlău a fost oficiată la 6 august 1990, iar lucrările la biserică au început în primăvara anului 1992.
Materialele de construcţii au fost transportate cu greu de credincioşi din satele Ceahlău şi Bistricioara, de călugări şi călugăriţe, de studenţi, membri ai ASCOR şi de pelerini; dar cea mai mare parte a materialelor de construcţii au fost transportate timp de patru săptămâni cu elicopterele puse la dispoziţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei de către Aviaţia Militară.
După multe osteneli, biruind înălţimile muntelui şi vitregiile locului, în ziua de 28 august 1993, biserica de pe Muntele Ceahlău era gata pentru sfinţire. Sfinţirea a fost oficiată la 28 august 1993, de către IPS Mitropolit Daniel şi PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi mulţime de binecredincioşi creştini.
De atunci, o mână de călugări, trăitori în chiliile săpate în stâncile muntelui din apropierea bisericii, precum sihaştrii de odinioară, se roagă neîncetat pentru mântuirea poporului român, pentru pacea a toată lumea, pentru ca noi toţi să fim feriţi de boli, de necazuri, de ispite şi de războaie.
Într-un cadru foarte aspru, mai ales în iernile prelungi de pe Ceahlău, călugării au trăit în condiţii dintre cele mai vitrege. Fără chilii, fără loc amenajat pentru pregătirea hranei, fără apă în lunile geroase, deseori fără foc, fără pâine, dormind pe laviţele reci din subteran, după 14 ani, Dumnezeu le-a îndeplinit speranţele de avea chilii noi şi condiţii cât de cât omeneşti de trai.
„Panaghia”, o casă pentru pelerinaj şi spaţiu liturgic. Pentru a le îmbunătăţi condiţiile de existenţă şi de rugăciune, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a trecut la reamenajarea spaţiului existent în jurul bisericii. Astfel că s-a ridicat Casa „Panaghia”, clădire ce adăposteşte chiliile, bucătăria, trapeza, grupurile sanitare, cămările de alimente şi alte anexe gospodăreşti. Luni 6 august, când pe Muntele Ceahlău se sărbătoreşte hramul Bisericii „Schimbarea la Faţă”, IPS Mitropolit Daniel, înconjurat de un sobor de preoţi din Iaşi şi din localităţile de la poalele „muntelui sfânt”, va oficia slujba de sfinţire a Casei „Panaghia”. De acum, călugării de pe Toaca nu vor ma fi nevoiţi să trăiască sub pământ, în frig, în umezeală.
Lăcaşurile pentru adăpostirea monahilor nu ar fi fost nici azi gata dacă, pe ploaie, pe zăpadă, pe ger, pe vânt, pe arşiţă, inginerul Mircea Precupan, consilier pentru monumente istorice şi construcţii bisericeşti, în cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor, nu ar fi străbătut lunar, cu pasul, din 2004, cărările muntelui, spre a verifica stadiul lucrărilor şi asigurarea la timp a materialelor necesare.
Pentru noi, cei prezenţi acolo la sfinţirea primei biserici construite pe un munte cu ajutorul elicopterelor, zilele de 27, 28 şi 29 august 1993, când ne-am aflat în preajma înalţilor ierarhi la emoţionantul eveniment, reprezintă un moment plăcut de rememorare a clipelor trăite atunci. Preoţi, monahi, militari, aviatori şi infanterişti din Piatra Neamţ, aproape 5.000 de pelerini eram cu toţii veniţi la închinare mai aproape de Dumnezeu, „pe muntele sacru”.
Vineri, 27 august 1993. … Amiaza zilei. La poalele Ceahlăului, în apropierea Mănăstirii Durău, s-au strâns peste 2.000 de oameni. Şi numărul lor este în creştere. Grupuri, grupuri, credincioşii sosesc din cele patru zări: din Bucureşti şi din Grecia, din Timişoara şi din Albania, de la Chişinău şi din Serbia. Mulţi dintre ei au răspuns cu bucurie invitaţiei de a fi prezenţi la sfinţirea unei mănăstiri pe singurul munte considerat sfânt în Carpaţi şi Balcani…
Se estimează că până la începerea pelerinajului să se strângă circa 5.000 de credincioşi. Cu toţii sunt uniţi de acelaşi gând: să facă priveghere pe Ceahlău până în zori, când se va sfinţi biserica, a cărei construcţie s-a încheiat ieri, o dată cu aducerea catapetesmei pe munte de către elicopterele militare.
…Ora 18.00. Circa 2.000-2.500 de pelerini au reuşit să ajungă pe coama ce leagă Vf. Toaca (1.904m) de Vf. Ocolaşul Mare (1.907m). …Ora 18.30. Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, începe slujba de Priveghere. Răsună, peste Ceahlău, vocile a 100 de preoţi, care intonează, în cor, cântările liturgice legate de hramul noii mănăstiri.
Sâmbătă, 28 august, 1993. …Ora 10.00. Momentul culminant. Începe sfinţirea noii biserici cu hramurile „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” şi „Schimbarea la Faţă”. Ruga IPS Mitropolit Daniel se duce până departe, peste culmile Ceahlăului.
Piloţii Ioan Ciobanu, Cristiana Galinescu şi Marian Brujban, în formaţii de zbor cu alţi aviatori – Nicolae Naparu, Corneliu Pătruţ, Vasile Harabagiu, Sorin Popa -, au transportat pe munte, în lunile septembrie-octombrie 1992, cele 140 de tone de materiale necesare construcţiei. Ei sunt şi azi prezenţi la sfinţire, cu o singură excepţie: căpitanul-erou Vasile Harabagiu. La scurtă vreme de la întoarcerea de pe Ceahlău, căpitanul-pilot a avut de îndeplinit o misiune grea în Câmpia Bărăganului. Destinul a vrut ca nici el, nici cel împreună cu care zbura să nu se mai întoarcă în viaţă la Baza aeriană de unde îşi luase zborul spre Ceahlău în dimineţile când devenea ctitor al bisericii.
Duminică, 29 august 1993. … Ziua a treia. Azi se oficiază Acatistul Sf. Ioan Botezătorul, slujba Ceasurilor şi Sfânta Liturghie
Orele 14.00. Evocarea strădaniilor tuturor celor care au ajutat la înălţarea mănăstirii pe Ceahlău o face, din nou, IPS Mitropolit Daniel. Sunt pomeniţi aviatorii. Sunt pomeniţi, apoi, infanteriştii din Regimentul „Neagoe Basarab” din Piatra Neamţ, comandat de locotenent-colonelul Gheorghe Cocuz, unul dintre cei mai credincioşi şi evlavioşi comandanţi militari pe care i-a avut Armata Română în toate timpurile. De numele lui se leagă ajutorul dat în nenumărate rânduri Mănăstirii Bistriţa, precum şi schiturilor şi mănăstirilor limitrofe. Din păcate, nu după multă vreme, avea să treacă la cele veşnice.
„Militarii noştri – spunea IPS Mitropolit Daniel – sunt oameni cu credinţă şi curaj. Toate transporturile – şi cele de anul trecut, şi cele din ultimele zile – au fost de mare ajutor. Cu cele cinci corturi aduse şi montate pe munte, am rezolvat multe probleme în nopţile trecute, când a plouat din abundenţă. Fără corturile Armatei nu ştiu cum ne-am fi descurcat. În plus, staţia de radio şi prezenţa Armatei aici au fost lucruri nu numai eficiente, dar şi simbolice. Vreau să scot în evidenţă în special simbolismul acestei puternice cooperări între Biserica poporului şi Armata poporului. Nu este lipsit de importanţă că această biserică are şi hramul Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Am rămas profund impresionat de promptitudinea cu care Armata ne-a dat ajutor. Tuturor ostaşilor din zonă, piloţilor militari, conducerii Ministerului Apărării Naţionale, domnului maior Grigore Radoslavescu, de la Presa Militară, care a avut iniţiativa solicitării sprijinului Aviaţiei Militare şi ne-a sprijinit în toate acţiunile de mediatizare, le dorim sănătate multă şi ajutor de la Dumnezeu ca, în anii ce vin, să putem împreună, Biserica şi Armata, să construim şi alte biserici, să ajutăm oamenii la inundaţii, la catastrofe şi la diferite necazuri. Dumnezeu să vă ajute şi să vă binecuvânteze pe toţi”.
*
„Cu toţii trăim frumuseţea sfinţirii de astăzi”. Despre ce au făcut aviatorii povesteau, după slujbă, câţiva dintre militarii implicaţi direct în ,,aplicaţiile militare” de transport al materialelor pe Ceahlău.
Ioan Ciobanu, comandant de escadrilă, pilot clasa întâi, instructor de zbor în toate condiţiile meteo: „De îndată ce s-a primit vestea sfinţirii lăcaşului şi s-au obţinut aprobările necesare pentru executarea în această zonă a aplicaţiilor aeriene lunare cuprinse în Planul de pregătire a piloţilor, m-am prezentat aici, împreună cu locotenenţi-coloneii Sandu şi Naragiu, căpitanii Brujban şi Teodorov, maiştrii militari Traian Crişan, Marian Dumitru şi Dionisie Badiu. Timp de patru zile am efectuat, în condiţii meteo grele, peste 20 de ore de zbor, pentru a duce, pe Ceahlău, mobilierul interior al bisericii, corturile pentru noaptea de priveghere, diverse materiale, catapeteasma, precum şi persoane aflate în imposibilitatea de a urca muntele pe jos. Am zburat pe MIG-uri, am făcut şi salturi cu paraşuta, am la activ peste 2.500 de ore de zbor, dar o asemenea misiune, atât de grea, n-am avut niciodată. Am îmbătrânit cu 10 ani. Nu este nici o exagerare. Am dus cu mine, la un moment dat, un reporter de la BBC. La încheierea zborului, după ce şi-a revenit din emoţiile trăite peste creste şi prăpăstii, m-a întrebat ce salariu am. I-am spus. Mi-a spus că şi el este pilot, dar că nu ar face asemenea misiuni nici pentru un salariu de 20.000 de dolari. Oricum, am scăpat cu viaţă. Cred că asta se datorează mai ales faptului că am muncit pe un «munte sfânt». Dumnezeu a fost cu noi.”
Marian Brujban, pilot second în misiunea de pe Ceahlău, pilot clasa întâi, 700 de ore de zbor numai pe elicopter: „Când m-am întors de la Toaca mă simţeam mai obosit decât dacă m-aş fi întors de pe Mont Blanc. Trepidaţiile elicopterului în curenţii şi vârtejurile aeriene de pe valea traseului şi de pe culme mi s-au imprimat în trup.
Să spun, de exemplu, despre transportul clopotului. L-am luat de la Sihăstria, ca încărcătură acroşată. Îl puteam lua în cabină, dar pe Ceahlău nu-l puteam da jos. Pe Ceahlău, clopotul trebuia lăsat puţin mai departe de biserică. Or, în toată zona, doar un metru pătrat de teren se preta pentru lăsarea încărcăturii. Stăteam, aşadar, la punct fix, cu o încărcătură acroşată în permanent balans, având reperul… jos, la 1.200 de metri. Nici teoretic, la exerciţiile noastre de pe hartă, nu se putea accepta aşa ceva. O greşeală de un milimetru la lansare se finaliza în mod sigur cu clopotul în prăpastie, pentru că panta terenului în jurul acelui metru pătrat este de 45 de grade”.
Traian Crişan, tehnic de bord, instructor de zbor în toate condiţiile, cu 3.200 de ore de zbor: „Am plecat de jos, în prima zi, fără vânt. După cinci minute s-a lăsat ceaţa. Când ne pregăteam de aterizare, ne-am trezit cu vânt de coadă de 28 metri pe secundă. Acesta a înfundat elicopterul. Am căzut de la 80 de metri. Platoul de aterizare însumează doar 30 de metri. Practic ne duceam în prăpastie. Şi totuşi, numai cu ajutorul lui Dumnezeu – tehnic, nu-mi pot explica nici azi – pilotul a reuşit să întoarcă elicopterul cu botul în vânt. Şi totuşi am scăpat “
Sorin Popa, pilot second, cu 700 ore de zbor, pilot clasa întâi: „Ştiam de la antrenamente şi din literatura noastră militară că la munte se zboară pe partea însorită. Pe Ceahlău, însă, a fost invers. Muntele este aşezat nord-sud, iar încărcătura era în partea de vest. În această situaţie, trebuia să urcăm 1.300 de metri, dinspre vest spre est, deci pe partea umbrită. Am învăţat în câteva ore cât n-am învăţat în toţi anii de până acum. A fost foarte bine că aplicaţia tactică pe care trebuia să o efectuăm în zona de sud, în cadrul pregătirii noastre anuale, a fost transferată la munte şi a coincis cu posibilitatea ca Armata să acţioneze astfel în folosul naţiunii. Combustibilul şi resursele de zbor au fost astfel consumate cu mult mai multă eficienţă, dublă, aş spune: perfecţionarea pregătirii noastre şi ajutorarea monahilor la transportul materialelor pe munte”.
Cristiana Galinescu, pilot clasa a 2-a, cu 400 de ore de zbor, participant la cerere la aplicaţiile de pe Ceahlău: „Ştiam că aterizarea se face la munte în panta de urcare şi în pernă de aer, folosind efectul de sol. Pe Ceahlău, am făcut însă aterizări fără efect de sol, pentru că terenul de aterizare are numai 30 de metri pătraţi. În rest, stânci şi prăpăstii care ne puteau înghiţi dintr-un moment în altul. Sunt fericită că o asemenea lucrare dificilă nu şi-a cerut jertfele, cum se întâmplă în astfel de cazuri. Sunt fericită că numele noastre se înscriu printre ctitorii bisericii. Chiar dacă ele nu vor fi încrustate pe frontispiciul bisericii, noi toţi trăim frumuseţea sfinţirii de astăzi şi ne bucurăm de ceea ce am înfăptuit aici în 1992 şi în 1993”.
Grigore Radoslavescu
Președintele Filialei Iași a UZPR
redactor-șef al ziarului ,,Rezervistul”
(Revista UZP, nr. 26/2022)
Foto: Facebook