default-logo

Un jurnalist „metafizic” – Nae Ionescu

Vorbind despre personalitatea lui M. Eminescu, profesorul-academician Al. Surdu folosește un termen ce ține, azi, mai degrabă de o anomalie psihică – hiperexactitatea. Poetul însuși se consola, declarând într-o scrisoare privată: „Ich werde ticăit, adică „devin ticăit”, respectiv nehotărât, indecis, maniac. Se spune chiar că, adesea, poetul lua hotărâri sub urgența împrejurărilor, ori la sfaturile prietenilor, personal ezitând să ia decizii în probleme esențiale. Astfel de ticăieli, duc, susține profesorul Al. Surdu, la crize psihice. Pe de altă parte, hiperperseverența este calitatea geniilor, a marilor creatori, este setea de a acumula cunoștințe din domenii cât mai variate, adică exact ce au constatat cercetătorii Fragmentarium-ului eminescian (formal, un ansamblu de texte în limbile română și germană, publicate sub un titlu comun, în 1981, la Editura Științifică și Enciclopedică, în sens extins, un corpus de texte, note de curs, traduceri, note de lectură, transcrieri și excerpte, majoritatea risipite aleatoriu în Caiete, culese și adnotate de Eminescu în timpul studiilor berlineze). Aceste secvențe ce exced cadrul strict literar, dovedesc, susține profesorul Al. Surdu, că Eminescu a fost, înainte de toate, un filosof autentic, fără a deveni, cum se obișnuia pe atunci și un profesor de filosofie, precum ar fi vrut Titu Maiorescu. Pe undeva, afirmă profesorul Al. Surdu, pe urmele lui C. Noica, desigur, e mai bine că am pierdut un filosof, care își propusese, de timpuriu, să traducă în românește, toate operele filosofice clasice, începând chiar cu Critica rațiunii pure, a lui Immanuel Kant, fiindcă, hiperperseverent cum era, s-ar fi dedicat cu totul acestui proiect, și l-am fi pierdut definitiv pe poetul, literatul și, desigur pe gazetarul de geniu pe care îl cinstește breasla noastră (Al. Surdu, Eminescu și filosofia, Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2020, p. 21). Corect, serios și profund, Mihai Eminescu admitea că, pentru o carieră didactică avea nevoie de pregătire temeinică, eventual de o docență, urmată, în opinia sa, de o consolidare a cunoștințelor. Acest comportament excesiv de scrupulos, mergând spre hiperexactitate și perfecționism, era, din păcate pentru el, firea omului Eminescu, a cărui viață socială și literară, curmată tragic, nu a fost excepția, ci regula.
Privind astfel portretul moral al poetului și gazetarului nostru „nepereche”, ne surprinde asemănarea, dacă nu de împrejurări de viață, cu siguranță de fond, cu un alt mare filosof ce și-a ignorat chemarea, convertindu-se în gazetar și om politic – Nae (Nicolae C.) Ionescu (1890, Brăila – 1940, București). Câteva trăsături voliționale îi unesc pe cei doi filosofi și gazetari în același timp: spiritul liber, neîngrădit de convenții sociale și scrupule materiale, munca intelectuală în exces, atitudinea socială și politică fermă pe linia tradiționalismului și a naționalismului, toate convertite într-o operă publică și jurnalistică, în primul rând, programatic, educațională și moral-civică. În particular, există și câteva trăsături, comune, frapante între cei doi mari creatori, ce pot fi priviți în timp ca niște „învățători ai neamului”: interesul, s-ar spune chiar identificarea intelectuală cu limba și cultura germane, pasiunea pentru filosofie, destinul omenesc tragic (și Nae Ionescu a murit relativ tânăr, la 15 martie 1940, la 50 de ani neîmpliniți, în împrejurări nici azi elucidate), ratarea carierei filosofice în favoarea jurnalismului și a lucrării sociale și, nu în ultimul rând, transformarea, după moarte, a destinului neîmplinit în legendă sau chiar în mit.
De ce n-a scris Nae Ionescu cărți?, se întreba, retoric desigur, unul dintre biografii săi, Vasile Băncilă (1897-1979) într-o monografie niciodată desăvârșită, dar fundamentală ca document psihologic, pentru a-l înțelege mai bine pe omul, gazetarul și nu în ultimul rând, pe Profesorul generației interbelice. Întrebarea este valabilă și în cazul lui Eminescu, de a cărui operă literară, antumă și postumă, s-au îngrijit întotdeauna alții. Pentru că numai proștii scriu cărți, era răspunsul obișnuit al Profesorului, pentru că o carte înseamnă trudă, lucrul într-o singură direcție, iar Nae Ionescu nu avea stofă de răstignit al muncii. Ca și Eminescu, dintr-un exces de hiperexactitate și hiperperseverență, Nae Ionescu nu și-a zidit viața în cărți, ci s-a risipit în articole, eseuri, conferințe și cursuri, fiind, tot după modelul și structura eminesciană, al doilea mare jurnalist român cu substrat metafizic (cu fundamentare metafizică, mai bine zis), asta pentru că, susține biograful său: „Nae (Ionescu – n.n.) nu se temea de cristalizare și nu trebuia să-și ia măsuri pentru a rămâne viu: el era viabilul însuși, era viitorist, dar în aceeași măsură tradiționalist. De aceea a și fost un mare revoluționar” (Vasile Băncilă, Nae Ionescu, un cavaler al spiritului, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2011, p. 57).
Problema „operei” lui Nae Ionescu, inclusiv a celei jurnalistice, a apărut după moartea Profesorului, când un colectiv de admiratori, cu Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Constantin Floru în frunte, au decis să-i publice textele cunoscute. În afară de Cursurile de filosofie (stenografiate mai mult pe furiș, Nae Ionescu având oroare de cuvântul filosofic scris), editorii s-au gândit și la trei cărți de publicistică – una de eseuri, alta de texte referitoare la religie, în fine, un volum de „critică culturală”, reunind textele din Ideea europeană, Logos și, cu deosebire de la Cuvântul, publicație care, aflăm din mărturii de epocă, se vindea numai pentru textele lui Nae Ionescu.
Surpriza a venit mai târziu, când, parcurgând întreaga publicistică a lui Nae Ionescu, risipită în zeci de publicații, în intervalul 1909-1940, cercetătoarea Dora Mezdrea a identificat, după 1999, un corpus imens de texte, semnate (uneori cu pseudonime), adesea anonime, toate purtând pecetea intelectuală inconfundabilă a Profesorului, desăvârșind astfel seria de Opere, ajunsă deja la vol. V, cu alte zece volume de publicistică, plus unul de referințe bibliografice (cu totul, peste 7.000 de pagini tipărite), o lucrare gigantică ce nu are echivalent decât în Opera lui M. Eminescu (culmea coincidenței, tot în 16 volume, între care opera antumă cuprinde doar primele trei volume). Dintr-o Notă asupra ediției, cuprinsă în vol. VI (Opere, Publicistică, Ediție de Dora Mezdrea și Marin Diaconu, București, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2018) reținem dificultatea unui asemenea demers editorial, singurele indicii privind paternitatea unor texte din Ideea europeană, de pildă, sau de la Cuvântul, cotidian care, se știe, avea două ediții, una pentru București, iar alta pentru provincie, fiind textele polemice, domeniu unde Nae Ionescu era imbatabil. Mai există și mărturia matematicianului Octav Onicescu, anume că în unele circumstanțe, în 1928, Nae Ionescu ar fi scris ziarul Cuvântul de unul singur în întregime, imitând pe rând stilul colaboratorilor consacrați ai publicației.
Mai sunt și alte asemănări de fond ale gazetarului și ideologului naționalist-creștin Nae Ionescu cu gândirea politico-socială a lui Mihai Eminescu. Pe urmele lui Schopenhauer, de pildă, autor frecventat și apreciat inclusiv de Eminescu, Profesorul a înțeles și explicat fenomentalitatea istoriei, sensul ei adânc și profund. Dincolo de fenomene, nivel empiric și superficial al percepției istorice, Nae Ionescu intuiește, asemenea lui Eminescu, spiritualitatea creștină. În publicații precum Ideea europeană (din 1919), Mântuirea, Predania, Dreptatea socială, inclusiv în Revista de filosofie, ori la Cuvântul, unde colaborează din 1923, devenind, ulterior, director, în urma unui răsunător proces de presă unde a fost apărat de Istrate Micescu, Nae Ionescu pledează pentru o „actualizare” a ortodoxiei în raport cu etnicul și cu spiritul vremii, ca și pentru o solidarizare a intelectualilor cu „lucrul teologic”. Într-un articol din Predania (martie, 1937), Profesorul invită publicul la o nouă formă de viață spirituală, cu alte cuvinte la o „întoarcere la origine” asta pentru că: „Inaderența structurală a unui neam la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai devreme sau mai târziu, la desprinderea acelui neam de religia respectivă”.
Ca gazetar, Nae Ionescu impresiona prin logică, articolele sale având o „osatură filosofică”, dar și un fior dialectic inconfundabil. Pe cât era de imobil ca profesor (la catedră „oficia” întotdeauna singur, emanând calm și un „firesc fastuos”, după mărturia lui Vasile Băncilă – n.n.) pe atât era de expansiv în publicistică (adversarii de la Cuvântul făceau rareori față „preaplinului” lui Nae Ionescu – n.n.). Orice ar fi comentat – pictură, cărți filosofice, publicații concurente, volume de poezii ori întâmplări (comune?) din viața cotidiană, Nae Ionescu sfârșea „polemic”: „În presa noastră s-a petrecut un fapt a cărui vâlvă nu și-a astâmpărat undele. Un om a ridicat ciomagul asupra capului unui director de gazetă. Directorul suferă, iar țara își ține, de la un capăt la altul, răsuflarea… Două lucruri sunt de zis: întâi că într-o presă care-și îngăduie toate libertățile, atitudinea ciomăgarului ar trebui să ne mire mai puțin… Alt lucru e lipsa noastră de cumpăt vădită cu acest prilej. Ieri era un patron de presă „vândut”, azi un martir, o ființă superioară. Suntem ca bețivul călare pe măgar (Mâna înarmată cu un condei, în Ideea europeană, 1923).
Stilul familial, de „băiețoi” brăilean, asociat cu înalta expresie literară și filosofică, fac din Nae Ionescu al doilea gazetar mare român, după Eminescu, nu doar un jurnalist de sofistică subțire, ci, de-a dreptul, unul cuprins de filosofia vieții. Apaș de Brăila, „demon” (pentru adversari) Nae Ionescu are farmec, transmite în textele sale o anume transcendență metafizică. Specialist în filosofie, cu deosebire în Logică, Profesorul a fost desăvârșit în varii domenii, de la finanțe, la matematică, fiind citit nu doar de tineri, dar și de economiști, filosofi, ori savanți. Asemeni lui Mihai Eminescu, s-a implicat și în „politica de afaceri”, planurile sale de aplicare a mecanismului economiei burgheze, publicate în Ideea europeană, surprinzând și azi: „Pentru liberali, principiul e lămurit: crearea capitalului și a spiritului capitalist. Pentru Aristide Blank (1883, București – 1960, Paris, bancher, finanțist și speculator de bursă, unul dintre viitorii finanțatori ai lui Nae Ionescu, de la Cuvântul – n.n.), statutul ar trebui să fie factorul regulator și determinant în producție. Acest principiu e altceva decât socialismul, e noua formă de viață economică spre care ne îndreptăm” (Finanțe și cultură, în Ideea europeană, 1922).
Tenace, eminescian în spirit, „risipitor” în viața personală, Nae Ionescu rămâne în eternitate publicistul cel mai productiv al unei epoci ce a dat țării nu doar mari ziariști, ci și ideologi (creștin-naționaliști) inspirați.

Maian Nencescu

(Revista UZP nr. 19/2020)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.