default-logo

Câteva secvențe (jurnalistice) newyorkeze

În prag de toamnă, New York-ul e îmbrăcat în paleta largă de culori a „toamnei indiene”. Stejarii  seculari din Central Park,  crescuți  parcă direct din granitul original, pe care se sprijină orașul, par indiferenți la forfota de pe marile bulevarde (la ei, Avenue, și nu e una, ci sunt  11, de-a latul, între fluviile Est River și Hudson, lungi fiecare de peste 20 de kilometri), etalându-și coroanele încă bogate, dar din care vântul rece, dinspre Ocean, mai scutură zilnic câte un camion de frunze, atât cât să le dea de lucru zecilor de grădinari, cu mașinuțe electrice, care tot strâng și trebăluiesc la infinit. Într-un colț se pregătesc tribunele pentru Maratonul toamnei, în alt colț, la câțiva kilometri depărtare, se mai deschide  câte o peluză pentru picnic. Altfel, deși absolut „deschis” publicului,  parcul nu este chiar „la liber” pentru pietoni. Câteva șosele interne, noi le-am zice chiar bulevarde, sunt rezervate alergătorilor, altele bicicliștilor și amatorilor  de plimbări  ricșa, dar cu tracțiune mecanică, și doar câteva trăsurilor de epocă, fiecare cu „doi cai frumoși” la hulube, un lux chiar și pentru turiștii chinezi, sau indieni. În rest, păsăret de toate soiurile trâmbițează gureș, veverițe de toate colorile  se alungă și se ceartă pentru câteva ghinde în plus, și, din loc în loc, ratoni grași ies la împerechere. Zeci de melomani nostalgici, care nu au bani să comande un meniu la Hard Rock Caffe, se pozează gratis  la punctul Imagine, locul unde, cu 42 de ani în urmă, era ucis John Lennon. La câțiva pași, în West Side,  într-un imobil cu vedere spre parc, locuia marele muzician. Atunci și azi, West Side a rămas etalonul bogăției și al luxului neostentativ, dar evident. Este și aceasta o formă de americanism.

Puțin mai departe, în Times Square (denumirea e doar un remember deoarece redacția jurnalului New York Times s-a mutat de câteva decenii din acest loc aglomerat și pestriț) se schimbă monitoarele înalte cât un bloc, sau se montează altele noi.  Se apropie Hallowenul, vine Crăciunul, este, deci, sezonul reclamelor. În rest, ca mai peste tot în lume, întâlnești „statui vivante”, personaje îmbrăcate cu straie din filme, turiști de toate națiile, mai mult asiatici, curioși și risipitori,  negustori de orice, de la fotografii prelucrate artistic, la mici suveniruri, ori  de marijuana oferită chiar pe stradă, direct de pe tavă, ca rahatul turcesc în Orient (de la o vreme, la ei drogurile sunt la liber, în schimb alcoolul se vinde doar celor cu ID, adică persoanelor majore, cu permis de conducere). Din păcate, teatrele  de pe Brodway sunt mai mult goale, deși spectacole ca Alladin, Regele Leu sau Harry Potter atrag atenția. Să fie de vină teama de Covid, sau prețurile prohibitive, mai ales ca un bilet, chiar la „galerie”, bate suta de dolari?

La New York se construiește mult în aceste zile, se schimbă de la o lună la alta fața orașului, se circulă haotic, se gesticulează, se cerșește, se cântă pe stradă și se vând de toate. E raiul produselor contrafăcute, etalate la doi pași de magazinele de lux, și ele pline de clienți. Toată lumea cheltuiește, râde și se grăbește, de parcă ceva îi împinge pe oameni, ca un resort, de la spate.

       În această lume schimbătoare și amestecată, e de mirare că mai sunt și iubitori de cultură, că se mai citesc și cărți, ba chiar cărți românești, și că mai sunt oameni care vin de la sute de kilometri ca să asculte o conferință sau ca să se întâlnească cu un scriitor ori cu un jurnalist din „țară”. Care țară?  Cea eternă, din suflet! În acest context, a avut loc cea de-a doua vizită „oficială” a unei „delegații” de la UZPR în comunitatea culturală și jurnalistică a românilor din New York, prima după vizita din 2019 a regretatului președinte al Uniunii, Doru Dinu Glăvan, însoțit de Miron Manega, și prima după redeschiderea granițelor, ferecate de Covid. Faptul că, întâmplător, „delegația” a avut un singur membru, respectiv pe secretarul Filialei Presă Culturală, ține mai mult de context. La ora actuală călătoriile transoceanice au devenit nu doar costisitoare, dar și riscante. Alta e situația decât cea de acum doi ani, iar autoritățile, de oriunde, sunt tot mai atente și mai suspicioase cu străinii. Evident, cu străinii cu bani puțini, ca noi.

Așadar, printr-o înțelegerea amiabilă cu președintele Filialei SUA a UZPR, părintele-profesor dr. Theodor Damian, redactorul-șef al publicației newyorkeze Lumină Lină /Gracious Light, una din cele cinci gazete românești ce apar la New York la ora actuală, am participat, sub egida UZPR, la activitățile Cenaclului Literar „Mihai Eminescu”, din Astoria, New York și m-am întâlnit cu membrii redacțiilor publicațiilor Lumină Lină și Romanian Journal, respectiv cu  părintele-profesor Theodor Damian și cu jurnalistul și omul de afaceri Vasile Bădăluță, cu doamnele Nicole Smith și Elena Mitru, cu alți intelectuali din diaspora newyorkeză, dar și din statele învecinate. Cu acest prilej, am susținut și două conferințe în fața membrilor comunității ortodoxe românești, constituită în jurul Bisericii „Sfinții Petru și Pavel”, ce funcționează de 29 de ani (mai precis din 1993, când, de Florii, au fost deschise, pentru românii din New York, Biserica și Cenaclul literar menționate).

Oficial, după datele MAE, în SUA locuiesc aproape 375.000 de români, puțin peste 1% din populația totală a țării. În realitate, aceste cifre nu spun nimic, odată pentru că numărul celor care „au sărit gardul” în ultimii ani, respectiv al emigranților ilegali, nu poate fi estimat, la fel pentru că numărul românilor, raportat la situaţia reală, e cu siguranță, mult mai mare. Altfel nu se explică de ce auzi atât de des vorbindu-se românește în cele mai neașteptate locuri și situații. Din păcate, și nu o spun eu, ci o repetă insistent și cu durere în glas chiar „localnicii”,  respectiv româno-americanii stabiliți aici de câteva decenii, procesul deromânizării e rapid și ireversibil. Copiii emigranților de ieri aproape că au uitat limba română, iar cei proveniți din familii de etnii diferite învață, mai repede, orice altă limbă (de la chineză, la spaniolă), numai românește, nu. De ce? Iar ar trebui să întrebăm sociologii, pedagogii, dar poate că ar trebui să ne mai uităm și în curtea noastră. Ce i-ar atrage pe acești copii în România? Aici este și rolul familiilor, acela de a-i ajuta să nu uite de unde au venit părinții lor, unde le sunt rădăcinile.

O astfel de „lucrare”, i-am spune creștinească, pedagogică și patriotică, de întoarcere către țară, o „inginerie pe suflete”, i-am spune, întreprinde de aproape 30 de ani părintele-profesor Theodor Damian, la New York. Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, din cartierul Astoria, unde oficiază în calitate de preot paroh-misionar (deci fără ajutor material din țară, ci doar cu îndrumare și binecuvântare păstorească din partea Mitropoliei Ordodoxe Române a celor Două Americi , condusă de ÎPS Nicolae) este de trei decenii nu doar lăcaș de cult, dar și, după caz,  cabinet de avocatură, „birou” de primire a oaspeților din țară, loc de reuniune și „familie de duminică”. Preotul Theodor Damian ține Liturghia, cunună, botează și prohodește, dar trezește și conștiințe, adună intelectualii români, câți se mai recunosc ca atare, îi pune la treabă, îi stimulează și îi publică în revista condusă de el, sau îi ajută să publice în reviste americane, de răsunet. În vreme ce comunitatea românească din zonă nu are nici măcar un lăcaș de cult propriu, iar slujbele se țin într-un spațiu închiriat, e drept o Biserică monument istoric, aparținând cultului anglican, veche de 150 de ani, comunitățile vecine, din Astoria, dețin, la un loc, o adevărată Catedrală romano-catolică, cu Hramul „Sfântul Iosif”, unde Liturghia se ține, succesiv, în spaniolă și în italiană, semn că alte comunități știu mai bine să se organizeze. La fel, au biserici proprii grecii și copții, numai noi, românii, nu, unii preoți închiriind, cu sume considerabile, lăcașe de cult, fie de la ucraineni, fie de la alte comunități locale. Nu e deci de mirare că în America oamenii plătesc serviciul religios, iar unele Biserici pun chiar taxe fixe, ceea ce nu este cazul Bisericii  românești „Sfinții Petru și Pavel”, unde contribuțiile sunt benevole, iar daniile și întrajutorarea sunt cuvântul de ordine. Mai mult, organizând aproape săptămânal activități cultural-literare, urmate de agape creștinești, părintele Theodor Damian îmbină „sufletul cu mintea”, păstrând de partea comunității un număr constant de credincioși fideli, unii sosiți anume la slujbele duminicale, de la sute de kilometri. Este și acesta un model de dăruie creștinească, de jertfă pentru cauza românismului.

Cele două comunicări ale mele, convenite în prealabil cu părintele-profesor Theodor Damian, au avut ca temă, una prezentarea scriitorului  Urmuz, precursor al modernismului literar european, (Conglomerul Urmuz sau obsesiile imaginarului, susținută pe 9 octombrie), un autor al cărui Centenar al morții îl vom comemora anul următor, iar cea de-a doua a vizat relația „specială” a lui Brâncuși cu America (Brâncuși, artistul cu trei patrii, susținută pe 23 octombrie), ecoul american al artei sale și locul românului Brâncuși în arta mondială. În fapt, ambele conferințe au fost cu totul inedite,  și ca tematică, dar mai ales la mesaj, ele adresându-se unui public cosmopolit, dornic să știe cum se  mai situează arta și cultura românească în raport cu arta americană contemporană, dar și cu arta lumii. În acest sens, prezența la conferințele mele a  medicului Napoleon Săvescu, președintele Societății româno-americane  Dacia Revival, ca și cea a publicistului Vasile Bădăluță, directorul ziarului Romanian Journal, mi-au întărit ideea că în America avem încă intelectuali dedicați trup și suflet cauzei românești.

Desigur, textele conferințelor sunt publice, ele pot fi consultate, iar, după caz, pot fi republicate și în acest spațiu. Fiind vorba de autori cu totul speciali, am considerat că mai importantă e reacția sufletească a publicului în fața unui fenomen cultural românesc, cu ecouri internaționale, decât propriile mele considerații. De aceea, voi încheia cu o vorbă auzită de mine de la o însoțitoare de bord care mi-a făcut noaptea mai plăcută, când am trecut iar Oceanul, în drum spre casă. Cu un zâmbet încurajator, mi-a spus „Gata” și mi-a dorit să ajung cu bine la București. Pasămite aflase și ea de „mici”, de „sarmale” și de „must”, adică exact de bucatele gustate de mine la agapa creștinească de la New York, ce a urmat conferințelor, adică de „dorul de România”.

                                                                                                                         Marian NENCESCU

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*