default-logo

Acad. Ioan Aurel Pop: Ziua Națională a tuturor românilor

Multă lume crede că la 1 Decembrie sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ceea ce nu este greșit, dar nici nu este complet. Prejudecata aceasta îi face pe unii români să considere că momentul ales spre celebrarea Zilei Naționale nu este reprezentativ pentru întreg poporul nostru. Dar 1 Decembrie 1918 nu marchează doar unirea de la Alba Iulia, ci un mare proces istoric, început în 1859 și terminat – din punctul de vedere intern al națiunii române – în 1918. Iar dacă ne referim doar la 1 Decembrie 1918, atunci Ziua Națională simbolizează Marea Unire, adică unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. La 1 Decembrie 1918 s-a încheiat un imens efort de ridicare a edificiului național statal. La 1 Decembrie 1918, trăgând linie și adunând, se vede că provinciile românești unite cu Țara reprezintă – deopotrivă ca număr al populației și suprafață – mai mult decât însuma România mică din 1914 (formată doar din Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut). Se poate spune că la 1918 nu provinciile istorice s-au unit cu România, ci România cu provinciile. Toate popoarele au asemenea momente în istoria lor și au datoria să le conserve cu sfințenie. De altminteri, constituțiile (inclusiv Constituția României) obligă cetățenii la respect față de simbolurile naționale. Cele mai importante astfel de simboluri sunt ziua națională, drapelul, stema și imnul.

Se spune adesea că 1 Decembrie este Ziua Națională a României și așa este, dar afirmația nu este completă, decât dacă acceptăm că România este peste tot acolo unde trăiesc români. Nichita Stănescu spunea frumos: „Limba română este patria mea”. Elementul care-i individualizează cel mai bine pe români este limba română, dulce „ca un fagure de miere” (Mihai Eminescu). Nu mai contează teritoriul, originea etnică, credința religioasă, ci această limbă „frumos curgătoare și limpede ca cristalul” (cum zicea Ion Creangă despre Ozana). Câți intelectuali nu au venit spre români și România din mijlocul altor popoare și s-au scăldat apoi în limba română, pe care nu au mai părăsit-o vreodată! Pe de altă parte, sunt mulți străini care au învățat limba română, dar nu sunt români, pe când români care să nu știe românește nu prea sunt. Evident, sunt și mulți români care și-au luat cu timpul altă cetățenie, a țărilor de origine a neamului lor ori țărilor de adopție, dar au păstrat în suflet adierea vânturilor Carpaților, unduirea apelor Oltului, vălurirea dealurilor Moldovei. Ei se simt cetățeni ai ambelor lor țări. Firește, sunt și români care nu mai vor să fie români. Aceasta este alegerea lor și ea trebuie să fie respectată. Totuși, 1 Decembrie este ziua tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei, este ziua tuturor celor care mai știu un vers de Eminescu, a celor care mai tresar la numele de Caragiale sau mai citesc un roman de Mihail Sebastian.

Suntem „condamnați” de datini și de lege să ne bucurăm de Ziua Națională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem obligați „de lege și de datini” să nu hulim, în ciuda tristeții care ne străbate. Ne putem supăra pe un individ, pe o instituție, pe mai mulți indivizi și pe mai multe instituții, pe legi nedrepte și pe măsuri nedrepte, pe crime și criminali, dar nu ne putem supăra pe țară, căci ea este deasupra sentimentelor noastre trecătoare. La 1 Decembrie 1918, strămoșii au terminat o țară rotundă ca soarele, iar, dacă noi nu am păstrat-o așa cum ne-au lăsat-o, nu este vina lor. Să ne bucurăm că o avem și în forma actuală, ca rezultat de greșelilor proprii și al planurilor celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Dar chiar și așa, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii – cu toată împuținarea lor – sunt încă cel mai numeros popor din aceeași arie. Istoria ne învață să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaționale, soarta teritoriului nostru național actual și să știm că statutul nostru impune o anumită demnitate și presupune o anumită onoare. În cântecul cunoscut al studenților de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieții”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară. Și, totuși, altă soluție, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Să luăm aminte și „să ne bucurăm, așadar!” (Gaudeamus, igitur!).

La mulți ani, România!

La mulți ani, români!

 

text publicat de GAZETA ROMÂNEASCĂ (ziar israelian în limba română)

(afnews.ro)

Foto: YouTube

Despre autor

Lasă un răspuns

*