Orice invitație de a medita asupra Codului Deontologic al Jurnalistului Profesionist, la care ne îndeamnă Revista UZP, pentru mine pornește de la adevăr. Pentru că lui i-am slujit cam multișor prin presă. Dacă aș fi filosof, istoric, politician cu atât mai mult aș zice – poate, poate? – precum Marcus Antonius: „Nu există adevăruri, ci perspective. Nu există fapte, ci relatări”. Și atunci aș face-o ca să scuz „crima” încălcării adevărului. Dar eu nu sunt decât ziarist, un ziarist care a crezut toată viața lui profesională în adevăr ca o valoare căreia i se dedică. N-am încrucișat săbii, nu m-am lăsat împușcată, cum au făcut eroii din materialul despre „Le Figaro” („Le Figaro” a generat un duel și un asasinat – Revista UZP. Nr.19/2020), pentru a apăra adevărul. Astăzi trăim alte vremuri. Chiar și războinicii de altădată, adică bărbații în zale și armuri, nu mai scot sabia sau pistolul. Se duelează în vorbe și se rănesc mortal cu glonțul-cuvânt. Nu în pădurea Meudon, ci oriunde tehnica de astăzi le permite. În ziarul print, e drept tot mai absent pe piața media, în cel online, la televiziuni, nici nu mai vorbim, la radioul din mașină, pe câmpul Facebook, minat cu vorbe deocheate. Nu scapă nimic. Unii pentru a cosmetiza sau eluda adevărul, alții pentru a-l apăra. Cred că n-o să nege nimeni faptul că, deși nu stau zilnic cu pieptul în fața pistolului, există și astăzi ziariști care practică adevărul cu onestitate și curaj – îndeosebi în teatrele de război și în lupta cu terorismul, dar și în rest – cu stil (talent) în confruntarea cu realitatea. O confruntare dură, care are nevoie de rostirea adevărului. Sigur, Codul Deontologic o spune altfel. În limbajul normelor de conduită profesională și al obligațiilor etice, morale pe care profesiunea noastră le are. Norme și obligații care impun verbul trebuie: „Pe frontispiciul actului jurnalistic trebuie scris totdeauna cuvântul Adevăr. Acest cuvânt face parte din esența profesiei de jurnalist, din temelia actului jurnalistic și el trebuie respectat cu sfințenie”.
Experiența mea de ziarist s-a consumat în două sisteme politice diferite – până în Decembrie 1989 și după – cu trei etape, diferite și acestea. Prima, cea a presei de partid, într-un sistem dictatorial, cu vreo doi ani de cenzură și mult mai mulți de autocenzură redacțională. Cea de a doua, imediat după Decembrie 1989, când îmbătați de aerul tare al libertăților cititorii băteau (la propriu) patronii și veneau în redacții ca să-și impună, tot în numele libertății, punctele de vedere și adevărurile partizane lovind cu pumnul în masă, iar noi ziariștii, la fel de îmbătați de aerul libertăților, scriam cu frenezie, înființam ziarele noastre, că să nu ne mai impună nimeni ce și cum să scriem. Iată de ce găsesc că merita spus în Codul nostru deontologic: „Nimeni, sub nicio formă, nu-l poate constrânge pe ziarist să deformeze sau să eludeze adevărul, să scrie după dictare sau potrivit intereselor unor persoane sau unor instituții”. Și merita, nu doar pentru noi, ci și pentru generațiile de azi și de mâine, ca istoria să nu se mai repete. În sfârșit, a mai existat și o a treia etapă, cea a practicii ziaristice într-un trust internațional de presă, care, cu reguli exacte, organizare și spirit german, a impus mai clar imparțialitatea și integritatea (capitole cuprinse în Codul Deontologic al Jurnalistului Profesionist, marca UZPR). Evident, în dauna spectaculozității paginii de ziar și a căutătorilor de senzațional. Dar, parafrazând un vechi proverb românesc, aș spune: toate pierderile aduc și-un câștig! Atunci am câștigat o echidistanță și-o detașare față de mediul politic, cu aroganța și tendințele sale dictatoriale.
Am vorbit până acum despre libertățile ziaristului atunci când rostește adevărul. Foarte importante sunt și libertatea de expresie și dreptul la atitudine critică, însă într-o democrație care legiferează și respectă dreptul la informare, ziaristul responsabil are întotdeauna în vedere și cititorul. Cel care intră în dialog cu el, în pagina de ziar, la radio sau televiziune. Libertățile noastre nu trebuie să încalce libertățile celui de vizavi, nici măcar atunci când datorăm adevărul, sau mai cu seamă atunci. Oamenii, noi toți, avem dreptul la imagine, la respectul persoanei (chiar așa se numește un alt capitol din Codul Deontologic al Jurnalistului Profesionist). La demnitate. Și apoi, cine deține adevărul absolut? Fiecare are dreptul la opinie, la argumente pro sau contra. Uneori, adevărul decurge, sau se decantează mai clar, din confruntarea părților. Din aceste opinii, argumente. Și așa, ziaristul își dovedește obiectivitatea, responsabilitatea, valori impuse prin Codul Deontologic al Jurnalistului Profesionist.
Dorina Sgaverdia
(Revista UZP nr. 20/2020)