◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

AURELIU GOCI: „C.A.P.T.I.V. în imaginarul creației. Cărți, Autori, Personaje, Tipologii, Inspirație, Vocație. Cronici literare din mileniul al III-lea”

Realizator al unor sinteze panoramice privind atât „Geneza și structura poeziei românești în secolul al XX-lea” și chiar „de la Dosoftei la Nichita Stănescu” (2001, 2012, 2019), cât și tabloul serial impresionant de „Prozatori români la frontiera dintre milenii” (2000, 2009, 2012, 2018), criticul și istoricul literar AURELIU GOCI (n. 5 iunie 1948, Letca Nouă, Giurgiu) este o „voce” de luat în seamă în contextul unor evaluări axiologice suferind, uneori îngrozitor de vizibil, de subiectivism și partizanat, oriunde s-ar manifesta acestea.

Cronicile, recenziile, opiniile critice, toate recente, – unele chiar inedite „în sensul că nu au văzut lumina tiparului (…) lovite de… pandemie”, – sunt adunate sub titlul-acronim C.A.P.T.I.V. prin care autorul înțelege „un sistem de concepte, unelte de lucru prin care fundamentăm comentariul alcătuit din termeni uzuali, dar care primesc semnificații diferite”. Astfel, inițiala C. reprezintă generic „Cartea”, care pentru criticul literar înseamnă cu totul altceva decât pentru librar, cititor, profesor, elev, adică „o lume ficțională de nebuloase și imagini” ce se cere decodificată. La fel „A.”-ul, reprezentând autorul, „omul din spatele cărții” asumându-și toate riscurile, apoi „P.” – personajul de el inventat și „trăitor în registrul imaginar de evidență civilă”. Urmează „T.”-ul indicând tipologia, adică „«neamul» literar din care se trag toate popoarele livrești”, „I”-ul desemnând inspirația: „flacăra minusculă dătătoare de viață” și, bineînțeles sine qua non Vocația, „acea chemare obscură care te leagă de masa de scris”. Este, așadar, bine configurat, pe o hartă imaginară a receptării critice, un „perimetru textual”, în care „purtarea măștii împotriva cuvintelor rătăcite – ne avertizează autorul – este, obligatoriu!, exclusă!” Este vorba de acele cuvine „rătăcite de turma fondului principal”, care afirmă fie „reprezentări alunecoase”, fie „obiective contradictorii, ambiguități”, care, însă, „nu se combat… cu măști. Și nici n-ar fi indicat…”

Desigur, admite dl Aureliu Goci, în acțiunea critică, în comentarea și exegeza operei, „criticul mai calcă și în afara proiectului didactic sistematic și exact, după cum îl țin puterile, fie în sensul unei construcții arhitectonice, fie în continuarea cărții, fie în afara ei, cu o atitudine dinamică, nu numai obiectivă ci și proiectivă.”

Adept, cum se vede, și de data aceasta, al unei construcții originale, criticul, căutând și varientând/ compendiind diferite formule de ordonare, optează pentru „criteriul alfabetic”, ordonând astfel cronicile după numele autorilor, pe considerentul de a fi activ și „ușor de căutat”, precum „în zona Internetului, și în structura tipologică a imaginarului”.

„Literatura, afirmă criticul, pare a fi probabilitatea rațională a alfabetului”, atâta vreme cât „nu știm ce este talentul, nici vocația”, în ciuda faptului că „transpirația există în mod cert”.

Cu atât mai mult azi, în primele deceniu al mileniului ai III-lea, când încă nu putem vorbi de „o perioadă literară perfect cristalizată, exact articulată tipologic și aproximativ ierarhizată axiologic”. Căci, conform aprecierii thibaudetiene privind structurarea pe trei generații a unui secol de dezvoltare literară (33 x 3), am avea în literatura noastră o perioadă istorică „turbulentă” (după o rezoluție „fractală” a istoriei), textul estetic fiind asaltat de „dominantele unei civilizații a imaginii, cu acumulări rapide și reluări surprinzătoare, dominate de o conștiință a fragilității și a unei slabe cristalizări”. După generațiile postbelice cunoscute (’60, ’70, ’80) și în absența unor personalități „care susțineau un nivel foarte ridicat, peste cel european al poeziei” – scrie criticul – „nu mai urmează nicio ordine”. În asemenea condiții, a apărut o critică „situațională și circumstanțială”, așa-numita „critică de întâmpinare”, contrabalansând „audio-book”-urile sau „literatura” de pe facebook („fierătănii virtuale”!), care „în cea mai mare parte își merită ghilimelele”. Este o inflație de literatură „on line”, pe diferite platforme, forumuri ale iubitorilor de lectură ori site-uri personale, de fapt o semi-literatură, în care, de obicei, se defulează cei „refuzați” de periodicele de un anumit profesionalism. Nu generalizăm, pentru că, putând fi scriitor adevărat, oricine are nevoie de un spațiu rapid de informare, schimb de idei etc. Deci și în spațiul virtual (în care poți consulta biblioteci, fără a te deplasa la Cluj sau la New York bunăoară, nu totul este tale quale – ideea e că Internetul, fiind pentru toți, are și el facilitățile și „oglinzile” lui, în care ne se expun ca-n palmă atât „valorile” cât și „nonvalorile”, ierbăria și stufărișul unor vanități și orgolii destul de insolente și agresive, pe măsura… suferinței fiecăruia! Parol, mon cher! Transeat peste suferințele unor astfel de humanoizi, închipuiți cu stele pe umeri și coroană pe tertecuță (probabil li se „sparie” gândul că vor fi trecuți prin ciurul și dârmonul posterității implacabil valorizatoare, fără înșelare la cântar!) și să distingem un adevăr spus răspicat: cartea digitală „nu înlocuiește” cartea-obiect, ci o „complementează”, printr-o nouă modalitate de lectură, „dar nu pentru cei care citesc cu creionul în mână…”

S-a ajuns ca, în orice domeniu de masă, cititorii pe computer să fie mai numeroși decât „amatorii de carte tradițională”, computerul depozitând și arhivând „o întreagă bibliotecă de hârtie”. „Minunea tehnico-virtuală” ne-a deposedat de pix și hârtie și, pe termen scurt, este „parțial și uneori fără responsabilitate auctorială”… Sub această presiune a noilor „mass media communications” și a cerințelor sociale, „cartea a devenit un obiect aproape de lux”, iar „instituția” bibliotecii a cam dispărut din casele românilor (desigur, e vorba, probabil, de rromânii care o țin mereu în „distracții și petreceri”, umplând plajele și aeroporturile, stațiuni turistice montane și exotice, producând frecventele ambuteiaje de week-end, acei români (antivacciniști?!) dedulciți la străinătățuri și cărora tot ce-i românesc le pute, în general generațiile „românilor noi” (homini novi, cum le-au zis latinii celor recenți, uitători de neam, tradiții, specific etnic). Ba bine că nu, priviți și în „literatura” unor asemenea specimene, și veți avea imaginea exactă a flagelului neomarxist „politically correctnes”, reversul totalitarismului „cu față umană” dar la fel de hidos… Vezi „istoriografia deconstructivistă de ultimă oră”, a unor internaționaliști/ globaliști, preferând o documentare „divers sincronică” etc.

„Desigur, mai crede dl A. Goci, cartea și cititul și scrisul au fost totdeauna apanajul intelectualității, dar acum se pare că trăim vremuri de mare degradare culturală, cu biblioteci publice închise, cu un interes pentru cultură și autoeducație aflat la limita inferioară, cu slabe distincții de autoritate culturală și morală.”

*

Ce poate fi critica literară, astfel, în viziunea autorului, decât o misiune „combat”, împrumutând un lexem din limbajul piloților de vânătoare. Necrezând în verdictul „Judecata de Apoi”, nici în valoarea „bătută în cuie” a unei opere literare (teoria lovinesciană a „mutației valorilor estetice” fiind destul de „serioasă” și „argumentată magistral” de criticul sburătorist), ci în „temporalitatea” actului de interpretare, criticul crede că „cea mai grea bătălie este cea cu sine însuși” și că fenomenul critic este „delicat și inofensiv” pentru unii, iar pentru alții „adevărată teroare” – „și cu cât opera este mai valoroasă, cu atât evantaiul opiniilor este mai bogat”. În timp ce opera rămâne egală cu sine și „structural-deschisă”, critica este aceea care suferă „mutații” în timp, estetice, ideologice, morale etc. Pe de altă parte, critica își revendică dreptul la statut („a zecea muză”), căci, ca orice scriitor, și criticul trăiește „în două universuri” (unul real, altul ficțional), după cum arată și vocabulele „biblos” și „libros” desemnând instituția cărții. De unde i se cere criticului „o sensibilitate înaltă”, deopotrivă „empatie și înțelegere pentru scrierea altuia”, fiind fără îndoială „combatant de linia întâi în comunitatea cărților, autorilor și personajelor, și mai ales în comunitatea cuvintelor”… Și, ca să mai punctăm noi, aici, un nărav îndeobște vizibil și la case mai mari, al criticii, egotismul emanat de sindromul de elefantiază / boala dilatării orgoliului, această disciplină a comentariului re-creativ, trebuie să dea seama despre opera comentată, reliefându-i geografia reală și spirituală, încercând situarea cărții atât în cadrul operei personale cât și în direcțiile cadrului literar mai larg (direcții cultural-estetice, opțiuni, tendințe etc.). Dincolo de a fi un moft personal, – în care scriptorul ce-și dă cu părerea, substituindu-se oarecum autorului, vorbește mai mult despre cum vede și cum ar vrea el să fi arătat opera, când nu este rău intenționat da capo al fine, ca un spectacol de grandoare penibilă – , critica incumbă o mare responsabilitate, sub toate aspectele, dacă nu vrea să ajungă precum fluturii și musculițele pe sticla unui corp luminos în noapte…Câte diagnoze, câte diagnostice greșite – vizibile și la case mai mari – au rămas pete pe obrazul unor critici de mare autoritate la vremea lor, dezvăluind fie idiosincrazii, fie alte aspecte privind sensibilitatea, spiritul receptiv, îngustimea percepției. Nu, criticul nu trebuie, în exercițiul instanței estetice, să „încutieze” opere și autori, adică să fie „un pat al lui Procust”, dimpotrivă i se cere maximă deschidere asupra operei cercetate, întrebuințând bisturiul numai atunci când este evidentă „iregularitatea” și „tumoarea” respectivă, ce pun în primejdie viața operei. Nu în sensul de a-i „forța” cu orice preț valoarea, ci de a o prezenta într-o ipostază „degajată” de impurități, stabilindu-i astfel reala valoare. Și, mai apoi, criticul nu primește pe bandă rulantă cărți din uriașa producție editorial, nu este un scrib realizator de dări de seamă la tot ce-i vine pe masă, ci dintru început își alege cartea despre care va scrie, pe criterii de gust personal și nu aleatorii, fiind la curent cu mișcarea literară a epocii sale. Iată că prima etapă în comentarea unei cărți este însăși „alegerea” ei, potrivit unei grile de valorizări personale asupra cărora nu este neapărată nevoie să se explice.

*

Astfel zise aceste cuvinte care, volens-nolens, ating statutul profesiei de critic literar, putem privi și la „Referințele critice” de la sfârșit (pp. 420-422), în care un Al. Piru apreciază la fostul său student „pasiunea și aplicația”, grație cărora „atacă subiecte numai la vârf: Eminescu, Arghezi, Marin Preda”, în „dezvoltări complicate, dar credibile”: „Cu Aureliu Goci și colegii lui de magistratură critică începe să se configureze – timpul o să confirme sau nu – a cincea generație de critici maiorescieni, susținătoare a principiului estetic exclusiv în evaluarea literaturii”. Un alt autor contemporan, Nicolae Dan Fruntelată, apreciază „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu” nu ca pe o istorie a poeziei noastre, ci drept „un tratat de hermeneutică a ideilor poetice, o interpretare, dar și o reinterpretare a momentelor în mișcare ale unei poezii de nivel european”. Tot astfel, criticul Radu Voinescu observa „bogata și semnificativa experiență, pe căi mai puțin bătătorite” a criticului A. Goci, cu „fecunde intuiții și identificări tematice” (…) proiectând (gidian) lumina investigației sale ca pe un cerc trasat în jurul subiectului luat în discuție”, precum în „Liviu Rebreanu. Centrul operei și distribuția tipologică”, din 2014. La fel, Ana Dobre, distinge în lucrarea de sinteză asupra poeziei românești acel „scenariu vizual” care urmărește „să valideze «un experiment imaginar»”, ceea ce presupune perspectivă istorică, unind într-o singură dimensiune, diacronic și sincronic, opera și receptarea ei critică, o scriitură la două mâini, cum o vedea și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române.” La rândul nostru, observam în demersul critic din operele de sinteză panoramică preocuparea de intrinsecă vocație analitică a identificării unor „dominante, structuri tipologice și identificări recunoscute”, a „poieticii” și „facerii” poeziei, de la simpla versificare la adevărata conștiință și conștientizare a actului estetic: „Dl Aureliu Goci privește fenomenul literar românesc în perspectivă istorică, îmbogățindu-și comentariile cu observații pertinente privind aspectele sintagmatice și paradigmatice ale genurilor respective, luând în considerare tabloul național de valori, cu atât mai greu de urmărit cu cât circulația cărților a devenit azi o problemă majoră a culturii române (…) Așadar, o «istorie» a poeziei românești ordonată după anumite serii tipologice, care coagulează autori cu afinități artistice indubitabile, și nu după obișnuitul criteriu cronologic, cursiv în plan cultural-artistic, dar nu întru totul capabil a reordona materia…”

Volumul cuprinde nu mai puțin de 59 de autori comentați, unii dintre aceștia figurând cu două (chiar trei) cronici, precum poeții Al. Ciocioi, Șerban Codrin, Ignatie Grecu, Carolina Ilica, Constantin Kapitza, Victoria Milescu, apoi prozatori ca Gabriela Banu, G. Escu Silvan, Elisabeta Iosif, Doina Popescu-Brăila, Eliza Roha, Emil Lungeanu (și teatru), dar și critici și istorici literari: Nicolae Georgescu cu două cărți despre Eminescu și „Ispita lecturii: arte poetice implicate”, Zenovie Cârlugea cu comentariul la dicționarele dedicate „Oamenilor din viața lui…” Lucian Blaga, 2017 (2 vol.) și Tudor Arghezi, 2019; Ana Sîrghie, cu „evocări și interpretări în evantai” despre Radu Stanca.

Remarcabilă este la criticul Aureliu Goci forța de sintetizare, privind autorii comentați, în formulări critice caracterizante, adevărate „etichete” estetice, care se lipesc, vorba ceea, ca marca de scrisoare, oferind astfel o direcție de lectură. Totul pe baza unui simț estetic ușor detectabil (era să scriem „detectivistic”), dovadă a unui experimentat și mai îndelungat exercițiu critic. Criticul citește opera cu pasiunea celui care descoperă noi lumi imaginare și, din câteva exemple, face situări privind specificitatea viziunii artistice, tematica și reliefarea personajelor, încadrarea tipologică etc., după care rezumă în formule memorabile figura spiritului creator. Astfel, la poetul George Alboiu, criticul observă deplasarea spiritului creator „de la obsesia și nostalgia câmpiei eterne la presimțirea apocalipsei milenariste”, la Nicolae Băciuț, un profesionist al scrisului, „Spiritul ludic, între ființă și credință”, la Mircea Cărtărescu, aspru amendat altădată, „Performanțele unui mare scriitor într-un gen dificil – literatura (și) pentru copii” (e vorba de „Enciclopedia zeilor”), la Dumitru Radu Popescu, o dramaturgie „între arhetipuri și cotidianul postmodernist”, la Dinu Săraru, „un om într-o operă, o operă pentru un scriitor”, la poeta Victoria Milescu situarea „între universul intimist și aspirația clasică”, la Lucian Gruia, scriitor polivalent evitând deopotrivă „polul politic” și pe cel „religios” și „de o diversitate înspăimântătoare”, „un univers poetic intimist” (e vorba de admirabilul volum din 2020 „Poeme putrede”), la Virgil Diaconu, poet „cu aluzii politice și atitudine pamfletară”, „Ființă, credință și conștiință poetică rebelă”, la Ioan Barbu, romanul de tip puzzle („Literatura și istoria sub mantaua reportajului”), la Mihai Antonescu, romanul unui „timp istoric plin de tragism”, cu protagonist „fulminant” („Ugu”), la Cristian George Brebenel „Neorealismul și meditația fantastică”, o „proză intelectuală cu inserțiuni fantastice, de mare rezoluție stilistică”, la Ana Dobre, „Evadarea personajelor de sub escortă”, la Silvan G. Escu, o „proză sapiențială cu finalitate morală”, ba chiar o existențialitate „banală ca naratologie subtilă”, la Eliza Roha, în cele trei cărți, „Universul social și romanul de societate” ori „seriozitatea jocului de-a copilăria”, la Nicolae Dan Fruntelată, „Fericirea și tristețea gazetarului de cursă lungă”, la Florentin Popescu, vocația de „poliscriptor în ipostaze narative”, la Ștefania Oproescu, vocația „Jurnalului poetic și proiecția sapiențială”, la Doina Popescu-Brăila, „proza satirică, umoristică și polițistă”…

Tot astfel, pentru poeta Carolina Ilica criticul găsește un generic foarte sugestiv („Eflorescența formulelor poetice și vocea unică”), la poetul și prozatorul Florea Burtan, „Ceremonialul liric și armonia sentimentelor”, precum și „Satul s-a mutat în noul mileniu”, la Dumitru Chioaru, o poezie intelectuală a burgului sibian, „poet rezolutiv și o conștiință estetică”, la prozatoarea Angela Dina-Moțățăianu, „Universul narativ între cotidian și mitul tradiției”, la regretatul Octavian Doclin o „Poezie a stărilor contradictorii și a energiilor alternative”, la prozatoarea de succes Eugenia Duță, pe baza romanului „Căprioara”, criticul scrie despre „Un Pygmalion în Pădurea nebună”, la Remus Valeriu Giorgioni apetitul de „prozopopee religioasă și viziune experimentală”, la Grecu Ignatie un „clasicism al poeziei în viziune și tradiție creștină”, la Constantin Kapitza, „Discursul îndrăgostit și meditația metafizică”, la Romulus Lal, „Romanele unor aventuri cu tâlc și enigmele scriiturii unui «bijutier» de cuvinte”, la Gabriela Banu, „Reprezentarea mitului ca poveste postmodernă”, la Nică D. Lupu, „Principiile, neliniștile și victoriile unui dascăl”, la Nicolae Grigore Mărășanu, „O epopee clasică în plin minimalism”, la Iustin Moraru, un „univers poetic între discursul clasic și parabola morală”, la Constantin Pădureanu, o „viziune socială și introspecție în lumea satului tradițional”, la Dan Tipuriță, „Câmpiile sufletului și misterul fericirii”, la Ion Scorobete, „Ironia pandemiei și sarcasmul depresiv”, la Mihail Soare, „Universul cotidian și sfințenia poetului”, la Petru Solonaru, „Discursul ceremonial și poezia esoterică”, la George Stanca, „Cântecul de lume și orgoliul marginalității”, la Gheorghe Păun întrebându-se dacă este vorba de „un poet matematician, un matematician poet, sau un academician jurnalist?”, la Dorina Bădescu, un teatru „inteligent”, chiar „exegetic”, la omul de știință Magda Stavinschi, capacitatea de a evoca documentar („ca un roman”) viața astronomului și poetului Nicolae Coculescu, tatăl esteticianului Pius Servien, drept „călători visători în cosmosul fără margini” ș.a.m.d.

După cum ușor se poate vedea din tabloul autorilor comentați, criticul nu are prejudecăți, el se dedică egal atât mai vechilor valori (scriitori consacrați, șaizeciști precum D.R. Popescu, Dinu Săraru), dar și unor scriitori în plină afirmare, astfel că multe cronici scot din anonimat/ readuc în atenție nume mai puțin circulate în spațiul literar: Victor Albu – „Privilegiul cuvintelor înflorite în singurătate”, Elena Armenescu -„Poezia între credință și conștiință, în tradiția clasicității naționale”, Vilia Banța – „Poezia erotică urbană și așteptarea integrării într-un univers matematic”, Boris Maria Mehr – „Între poezia confesiv-intimistă și proiectul suprarealist”, Marina Costa – „Povestiri realiste, psihologice și fantastice în istoria și geografia planetară”, Issabela Cotelin – „Sentimentul erotic ca fabulă morală”, Paul Sârbu – „O saga deltaică și imaginarul unui spațiu cosmopolit”, Petre Ion Stoica – „Timpul cailor de fum”, Vasile Toma – „Jocul și înțelepciunea ca forme de iubire”, Veronica Maria Florescu – „Fericirile târzii…”, Magda Bădoiu – „Un călător performant cu gândul acasă, crochiuri sentimentale”, Aneta Țâru Pioară – „Narațiunea clasică între atitudine și fabula morală”, Petrișor Nicolae Florentin – „Sentimentele și eflorescența Revoluției în istorie”…

Poeți, prozatori, dramaturgi, critici și istorici literari, jurnaliști (desigur alţii decât cei aflați în atenția ierarhiilor oficiale, dar nu mai puțin importanți!) – toți beneficiază de privirea echilibrată și rezumativă a criticului, de o deferență empatic-bonomă, preocupat să sesizeze atitudinea, viziunea, stilul și alte elemente de originalitate, ilustrându-și cu citate aserțiunile și privind operele respective într-o perspectivă de gen, tipologie, serie, nu puține fiind referințele și raportările la atare considerente de istorie și teorie literară.

Rămânând pretutindeni „egal cu sine”, criticul evită, conform precizărilor pro domo din „Argument”, să „fabuleze” în marginea fenomenului literar comentat. El se ține, într-un mod specializat, de firul comentariului, care deopotrivă schițează conținutul cărții și emite judecăți de valoare privind realizarea artistică, într-un spirit liber al opiniei cu abordări flexibile, „într-un concert al libertății și diversității la care fiecare exeget are acces”. Pe scurt zis, dl Aureliu Goci optează, în această „misiune combat”, pentru o „critică literară ca paradox și unitate a contrariilor”, pentru care sunt necesare sensibilitate pe potrivă, empatie și înțelegere. Într-o activitate îndelungată, scrie dl Goci, criticul ajunge la „construcția monumentală de tip călinescian”, în cazul de față la „volume de cronici literare, foarte aplicate și temeinic informate” (precum Pompiliu Constantinescu), altfel zis, cu cuvintele lui Eugen Ionescu, la „o construcție «din fărâme»”, care și aceasta reprezintă tablouri de valori raportabile la o cultură națională. Iar dacă reamintim panoramele critice/ sintezele exegetice privind dezvoltarea poeziei (de la începuturi până azi) și prozei, în secolul al XX-lea și primele două decenii ale mileniului al III-lea, atunci putem trage concluzia că istoricul și criticul literar Aureliu Goci și-a rotunjit, de-a lungul unei jumătăți de secol de trudă cinstită, de dăruire nezgomotoasă, de ierarhizare decanonizată și de erg (energie a scrisului) remarcabil, într-adevăr, o operă critică variată, substanțială și frecventabilă, îmbogățind, astfel, cu indimenticabile contribuții, Tabloul național de valori al literaturii române.

 

Zenovie Cârlugea

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *