Multe trepte…
Domnule Ilie Gheorghe, sunteți recunoscut drept unul dintre marii actori de teatru contemporan, cu o carieră care a cunoscut succese fulminante. Experiența dumneavoastră de scenă în ceea ce privește rolurile jucate din opera shakespeareiană este impresionantă. Ați interpretat până acum 13 roluri în 12 spectacole din opera dramaturgului britanic, în țară și străinătate. Meseria, la dumneavoastră, e pasiune. Când a început pasiunea asta?
Multe trepte are de urcat un actor în cariera sa, ca, odată, cândva, să poată spune cu mândrie: N-am trăit degeaba, n-am trecut prin teatru ca o umbră. Ei bine, acum, după 47 de ani, în slujba teatrului, declar pe propria-mi răspundere şi nesilit de nimeni, că scara urcuşului meu numără 121 de trepte – unele sunt de lemn, unele de piatră, altele de bronz, unele de argint si bineinţeles cele de aur. Pe fiecare treaptă scrie trei nume: de personaj, de piesă de teatru, de autor. Veţi găsi multe trepte pe care scrie acelaşi nume de autor – Caragiale apare de 7 ori, Sorescu la fel – G B Shaw, Cehov, Brecht de două sau trei ori, Shakespeare – este încrustat de 13 ori, mărturie de netăgăduit că, în cei 47 de ani, am însufleţit 13 personaje din opera celui mai mare dramaturg al lumii. Le voi mărturisi în ordinea în care le-am dat viaţă. Iată: La doar un an de la absolvirea I A T C-ului 1967 mi s-a încredinţat pe scena Teatrului Naţional din Craiova rolul Ducele de Burgundia din capodopera „Regele Lear” – regia Gh. Jora. Eram tânăr, puternic, curajos, fierbinte. Doar de aceste calităţi cred că ţinea seama regizorul, pentru că pe altele, ce ţineau de talent, de trăiri, nu avusese când să le descopere – intuise cred ceva, din câteva spectacole în care mai fusesem distribuit. Dar intuiţia nu-l înşelase. Eram pe scena cu Vasile Cosma, Ion Pavlescu, Constantin Sassu, adevăraţi monştrii sacrii ai teatrului craiovean. După premieră cei trei actori m-au îmbrăţişat cu multă căldură, iar secretarul literar al teatrului, Constantin Gheorghiu mi-a prezis: „Tinere, vei lăsa o dâră adâncă în teatrul românesc”. Spectacolul a făcut turnee în ţară şi în străinătate, bucurându-se de un mare succes.
Începutul e mai greu, cum se spune. Ați continuat să jucați în Shakespeare cu o anume regularitate.
În al doilea an de la absolvire păşeam pe a doua treaptă numită Shakespeare. Am fost distribuit în rolul Graţian din „Othello”- Tatăl Desdemonei. Personajul
fiind în vârstă, trebuia să încerc o „compoziţie”. Prin machiaj, prin rostire, prin mişcare, creeam un personaj ce degaja multă căldură sufletească şi multă putere de a îndura – jucam alături de aceiaşi actori ce i-am numit mai sus, dar şi alături de marea actriţă Eva Pătrăşcanu, întruchiparea Desdemonei. M-am bucurat de un frumos succes, atât de frumos încât era cât pe aici să se producă un incest. Desdemona se îndrăgostise de tatăl ei. N-avea cum să se petreacă acest păgân păcat. Vina: nepriceperea tatălui. Născut la ţară, interpretul descifra cu greu subtilităţile. Am urcat pe a treia treaptă – Shakespeare. Pistol – din „Nevestele vesele din Windsor”. Regia Gh. Jora. Eram în al 4-lea an de la absolvire – 1971-1972. De data asta regizorul mă cunoştea. Ştia ce pot. Mi-a acordat din start toată încrederea. N-aveam să-l dezamăgesc. Personajul plesnea de umor, iar felul cum rosteam replicile, ca nişte comenzi cazone, stârneam ropote de aplauze. Atât Falstaff cât şi cele trei neveste vesele, în timpul replicilor, nu-şi puteau stăpâni râsul „civil”, adică cel stârnit de interpreţi şi nu de personaje. Începusem să prind curaj, să am încredere că pot. 1976 – 1977 – Regizoarea Florica Mălureanu, scenografă pe atunci, ne-a împins pe cea de a 4-a treaptă numită „Shakespeare”. Mi-a încredinţat Ross – din Macbeth. Un căpitan energic, credincios, gata de sacrificiu. Rigid în gesturi, sever în vorbe, personajul se impunea prin credibilitate, prin adevăr. Şi de data asta era cât pe-aici să se nască o idilă – între regizoare şi căpitanul Ross. Noroc că rigiditatea 
personajului intrase şi în carnea interpretului. Ce păcat.
Urcăm acum a 5-a treaptă – Contele de Northumberland din „Richard al II-lea” – interpretat de Tudor Gheorghe – regia Mircea Cornişteanu. Mă găseam de partea uzurpatorului Bolingbroke. Şi când Richard spunea „Sunt doar un rege de zăpadă, pus la soarele lui Bolingbroke, să piară …”, eu, din proprie iniţiativă, fără ca regizorul să-mi spună, luam din cap coroana lui Richard şi-o îndesam pe capul uzurpatorului. Regizorului i-a plăcut atât de mult, încât a renunţat la ceremonialul depunerii coroanei, lăsând scenele aidoma celei create ad-hoc.
Ați fost unul dintre actorii fetiș ai lui Silviu Purcărete, ați jucat inclusiv în Anglia.
În 1991-1992 mi s-a încredinţat Aaron – din „Titus Andronicus”, regizor Silviu Purcărete. Jucam alături de Ştefan Iordache. Spectacolul s-a bucurat de un atât de mare succes, încât s-a jucat pe multe meridiane ale lumii – Japonia, Singapore, Australia, Canada, Brazilia şi alte multe ţări, fiind încununat cu numeroase premii. Personajul meu Aaron, era atât de odios, încât la o reprezentaţie din Melbourne – Australia, la ieşirea din sală, un spectator a sărit să mă strângă de gât. La Craiova un alt spectator, în timpul spectacolului a sărit la mine, strângând-mă între suliţele cu care eram căptuşit. S-a jucat ani de zile, aşezând numele Teatrului Naţional din Craiova, în panoplia celor mai bune teatre ale lumii. Apoi, Caliban (1995-1996). O fabuloasă experienţă pentru mine. Regizorul Silviu Purcărete, m-a distribuit în „Furtuna” la teatrul Notthingham Play House din Anglia, în rolul Caliban. Jucam în limba engleză, alături de actori englezi. Fără falsă modestie, m-am impus – în faţa tuturor, bucurându-mă de calda lor afecţiune. Am jucat peste 85 de spectacole, atât în Anglia, cât şi în alte ţări: Japonia, Germania, Grecia, Danemarca. La unul din spectacolele de la Tokyo, s-a făcut un sondaj. S-a pus întrebarea ce actor v-a plăcut mai mult. Marea majoritate a răspunsurilor suna: Ilie Gheorghe.
După 8 luni de zile, când contractul cu teatrul a expirat, unul din actorii englezi cu care jucasem în spectacol, a venit la Craiova să mă vadă şi în spectacolele ce le jucam la teatrul meu. A plecat din Craiova profund impresionat de valoarea teatrului, a publicului, a actorilor. Despre „experienţa Caliban” aş putea scrie multe pagini.
Tompa Gabor a vrut neapărat să vă aibă în distribuția spectacolului „Hamlet”.
Acum, perioada 1996 – 1997. Eram încă în Anglia, la Notthingham, când regizorul Tompa Gabor se hotărăşte să pună în scenă „Hamlet” la Craiova – cu Adrian
Pintea în rolul titular. Nu a început repetiţiile până nu m-am întors eu din Anglia. Piesa a fost ridicată într-o lună de zile. Durata spectacolului 4 ore. Succes mare. Numeroase turnee. Polonius, interpretat de mine, era plin de savoare, de şiretenie, uneori de ridicol. Multe replici mai stăruie în minte, dar peste toate acestea „Scurtimea este sufletul gândirii. Scurt fi-voi „. Importante sunt sfaturile ce i le dă fiului sau Laertes, când acesta pleacă în Danemarca – între ele una esenţială – „Dacă vrei să te judeci, pune bani la pungă”. Minunat personaj. Chiar luminos.
A urmat „Timon din Atena”, 1998-1999. L-am întruchipat pe Timon. Regia Mihai Măniuţiu. Pentru prima oară lucrasem cu acest minunat regizor. Descopeream noi forme de a face teatru. Foarte autoritar, regizorul nu-l prea lăsa pe actor să aibă iniţiativă – poate că de aici o anumită austeritate a spectacolului, o anume opacitate a mesajului. Deşi spectacolul avea o numeroasă distribuţie, amplificată de un număr impresionant de statui ce-l reprezentau pe Timon. Regizorul a avut grijă să mă pună în valoare astfel încât generozitatea şi sentimentele de prietenie ce-l caracterizau pe Timon să… în percepţia spectatorului.
Cea de a 10-a treaptă de aur a devenirii mele se numea Gremio din „Îmblânzirea scorpiei” regia Mircea Cornişteanu -2002 – 2003. Un personaj minunat. Un bătrân pretendent la mâna Catarinei, plin de bani dar şi de neputinţă, rostind replici pline de savoare, împrăştiind în juru-i o amară compasiune, atrăgându-şi simpatia publicului, stârnind aplauze. Jucam cu multă plăcere în acest spectacol alert, viu, colorat, încărcat cu un comic de situaţie dar şi de limbaj, care făcea deliciul publicului spectator.
În sfârşit ultimele trei trepte le voi aborda mai succint, fiind vorba de trei spectacole semnate de acelaşi regizor – Silviu Purcărete: Sir Toby Belch din A douăsprezecea noapte, pentru care am luat un premiu la Festivalul MESS – Sarajevo, Vincenţiu – Măsură pentru măsură, Prospero – Furtuna.
Cunoscându-mă foarte bine, regizorul a dorit să-mi pună în valoare, în cele trei spectacole, toate sursele de energie – comică, dramatică, tragică – pe care le descoperise în mine, însoţite de o rostire frumoasă, logică, inteligentă, în stare să cucerească sufletul dar mai ales raţiunea ascultătorului, stimulându-i reacţii interioare în armonie cu ceea ce se petrecea sub privirea lui. Cele trei spectacole s-au jucat în multe festivaluri internaţionale, ultimul „O furtună” jucându-se între 11 – 14 noiembrie la Festivalul Internaţional Shakespeare din Israel.
Închei, spunând că din cele 121 de trepte pe care le-am cucerit în cariera mea, cele 13 semnate Shakespeare, sunt trepte de aur, reprezintă o „culme a culmii” (W. Shakespeare), iar existenţa mea artistică, cheia de boltă a sufletului meu, o strună astrală ce va face trupul meu să vibreze şi după moarte.
Roluri în spectacole Shakespeare
Ducele Burgundiei – Regele Lear, regia Gh.Jora 1968-1969
Graţian – Othello, regia Călin Florian, 1970-1971
Pistol – Nevestele vesele din Windsor, regia Gh. Jora, 1971-1972
Ross – Macbeth, regia Florica Mălureanu, 1976-1977
Contele de Northumberland, Richard al II-lea, regia Mircea Cornişteanu
Aaron – Titus Andronicus, regia Silviu Purcărete, 1991-1992
Caliban – Furtuna, regia Silviu Purcărete, 1995-1996 (Notthigham-Anglia)
Polonius – Hamlet, regia Tompa Gabor, 1996-1997
Timon – Timon din Atena, regia Mihai Măniuţiu, 1998-1999
Gremio – Îmblânzirea scorpiei – regia Mircea Cornişteanu, 2002-2003
Sir Toby Belch – Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, regia Silviu Purcărete,
Vincentio – Măsură pentru măsură, regia Silviu Purcărete, 2007-2008
Prospero – O furtună – regia Silviu Purcărete, 2011-2012