Motto: „Dacă nu eram român, fugeam în România”! „Chiar şi când sunt în Ţară, mereu îmi este dor de Ţara mea”!
Un turist, călător la pas printr-un sătuc pitoresc al Ţării Oaşului, cu casele răsfirate pe culmi de dealuri şi coline, după ce a tot urcat şi coboarât frumoasele lui uliţe lungi, strâmte şi întortocheate, răsfirate printre întinse livezi de pomi fructiferi, înnălbiţi de florile înmiresmate ale „Maiului Floral”, intră la un moment dat pe sub arcada unei porţi masive, larg deschise, cu stâlpii laterali ciopliţi în lemnul roşcat al gorunlui, migălos decoraţi cu motive sculpturale solare. Curând, însă, avea să se dumirească că, din întâmplare, ajunsese în micul cimitir al unei familii de oşeni maramureşeni. Obosit de atâta umblătură pe jos se aşază pe o foastănă groasă de stejar, rânduită să stea drept scaun odihnitor în mijlocul unui pâlc de morminte cu sfinte cruci. După care prinde a citi câteva dintre inscripţiile lor funerare: „Grigore a lui Pitiş. A trăit 7 ani, 3 luni şi 12 zile”; „Paraschiva Onului, morarul satului. A trăit 3 ani şi 21 de zile” ; „Ion, al rotarului-fierar şi potcovar. A trăit 5 ani, 3 săptămâni şi 2 zile”. În total: cinsprăzece morminte şi tot atâtea cruci de lemn îmbătrânit, cu înscrisurile de curând reînnoite. De îndată, acel om străin de sat, nu şi de neam românesc şi de credinţă creştină ortodoxă, vea să fie cuprins de un sentiment ciudat. Îşi zicea, în sinea lui, că nimerise într-un cimitir doar al copiilor acelei familii. Până atunci, dar o bănuială, pentru că bătrânul dascăl al cătunului se apropiase de el, cu salutul „Hristos a Înviat”. Şi a început al dumirii: „Să ştiţi că aici, la noi, în vechiul şi eroicul Maramureş Istoric, încă mai păstrăm omenosul şi creştinescul obicei de a ne îngropa morţii în pământul reavăn al livezilor şi grădinilor din apropierea caselor noastre de locuit”. „Bine, bine, zise străinul. Auzisem şi eu de obiceiul vostru strămoşesc, dar de ce şi pentru ce acest mic cimitir este numai şi numai al copiilor?!” . „Nici vorbă de aşa ceva”, prinde a spune localnicul, după care continuă: „Trebuie să vă spun că suntem printre puţinele sate pur româneşti, oşeneşti şi maramureşene în care, de cum prinde copilul a vorbi, părinţii scriu într-un carneţele întâmplările fericite din viaţa lui. Apoi, la împlinirea vârstei de 7 ani, atunci când devine şcolar, mama, tatăl şi bunicii lui îi dau în păstrare acel carneţel, îndemnându-l să îşi ţină singur „evidenţa momentelor fericite ale vieţii sale”. După care, la moarte, urmaşii săi cei mai apropiaţi îi adună aritmetic orele, zilele, săptămânile, lunile şi anii de aleasă bucurie şi fericire, trecând pe crucea mormântului său doar acel interval de timp din viaţa celui plecat la Domnul. Aşadar, socotim doar darurile venite de la Bunul Dumnezeu de a ne naşte creştini, de a creşte mari şi sănătoşi, de a muncii cu hărnicie şi de a trăi în armonie şi în credinţă străbună cu semenii noştri!. De unde rezultă şi mândria noastră de a fi români. Şi nu un alt neam străin. Vecin, sau mai îndepărtat. Ca urmare, avem în păstrare două ziceri înţelepte şi patriotice. Prima sună cam aşa: „Dacă nu eram român, fugeam în România”. Iar a doua:” Chiar şi câd sunt în Ţară, mereu îmi este dor de Ţara mea!”.
NOTĂ: Mă făloşesc şi mă felicit cu faptul că acel drumeţ singuratec, gânditor şi întrebător, eram tocmai eu! Dar şi că îi voi putea trimite, acelui bătrân dascăl-oşan, într-un plic timbrat poştal, un exemplar din aceast număr al Revistei „Cronica Timpului”, a UZPR. Cu toate că am reţinut doar numele cătunului, nu şi cel exact al dascălului. Ca urmare am să scriu pe plic, la rubrica „Destinatar”, doar atâta: „Învăţătorului Mitruţ, cu multă stimă!”.
-//-
Curând, după sfintele sărbători de Paşti, învăţătoarea i-a întrebat pe elevii clasei sale nu numai dacă le-a ajuns la suflet învăţămintele şi pildele bune de urmat în viaţă, auzite la slujba religioasă a Învierii Domnului, dar şi cum ar povesti ei ceea ce au văzut înăuntrul bisericii bătrânului lor sat natal. „Am văzut lumina de la lumânările aprinse în sfeşnice”, zice unul dintre ei. „Eu am văzut lumina din candelabru”, a răspuns un altul. „Era o luminiţă şi în Altar, într-o candelă”, a remarcat un altul. Cel mai timid între ei a ridicat şi el o mână: „Eu am văzut lumina din ochii oamenilor”. Învăţătoarea a zâmbit, satisfăcută că măcar unul dintre bunii săi elevi fusese atent la ceva esenţial. După care le-a explicat copiilor cum că cu acea lumină din lăuntrul sufletelor noastre, credincioşii revin de la biserică pe la casele lor, iar energia acelei lumini este CREDINŢA. Dacă este slabă, lumina din lăuntru pâlpâie, acoperită de înşelătoarele lumini exterioare. Dacă, însă, este puternică, atunci străluceşte. Şi se vede în ochii omului care crede că de Paşti, Hristos a Înviat pentru a ne face părtaşi pe toţi la viaţa adevărată. În comuniune cu Dumnezeu. Este acel moment, plăcut de emoţionant, atunci când noi, românii creştini, înlocuim salutul obişnuit cu formula: „Hristos a Înviat – Adevărat a Înviat!”. Salut devenit, astfel, o mărturisire a omului în dialog cu sine şi cu cei din aceeaşi comunitate de credinţă şi neam. O urare. Nu un salut oarecare!. O mărturisire a celui mai important adevăr creştin.
PS: Sibiu, vineri, 3 mai 2019. Gânduri scrise în chiar Sfânta Zi a Sărbătorii Creştine IZVORUL TĂMĂDUIRII !
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR