Câteva înţelepciuni omeneşti şi creştineşti
– Dintre multele altele câte sunt pe această lume ca nelumea. „Oricine dă de mâncare unei mulţimi sărace crede că este important să se arate, să fie lăudat, să fie amintit dinaintea celor ce s-au săturat”.
Şi o întâmplare adevărat de adevărată, care contrazice o astfel de meteahnă. După ani mulţi de pribegie şi înavuţire prin lumea largă, strănepotul unui fost emigrant român tare înstărit în Ditroitul american superindustrializat, vine şi se stabileşte definitiv în satul transilvan al strămoşilor săi. Undeva, nu departe de streaşina împădurită şi mereu înzăpezită a Munţilor Făgăraş şi a Văii Oltului. Curând, însă, avea să se convingă că mai mult de 50 de familii sărace şi cu mulţi copii analfabeţi au nevoie cel puţin de ajutor material. Ca urmare, împreună cu preotul, primarul şi cu asistentul social al comunei respective hotărăsc să servească o cină gratuită în cinstea celor nevoiaşi. Şi când totul părea a se fi terminat cu bine şi cu multe mulţumiri, românul-americanizat, împreună cu soţia sa, împărate fiecărei mame de copii câte un plic cu contravaloarea în lei a 200 de dolari, spunându-le: „Veţi primii aceşti bani în fiecare lună, însă cu câteva condiţii: lucrarea propriilor voastre grădini legumicole şi pământuri de pe hotar, creşterea măcar a unei capre cu lapte, trimiterea copiilor voştri la grădiniţa şi şcoala gratuită din sat, repararea şi zugrăvirea caselor voastre, măturarea curţilor şi a uliţelor, precum şi colectarea selectivă a gunoaielor şi deşeurilor. Într-un cuvânt: să fiţi oameni cinstiţi şi harnici. Cine nu face ce am hotărât, nu primeşte plicul”. De atunci şi până mai zilele trecute, vreme de cincisprezece ani, totul a mers precum s-a stabilit. Cu toate că prin oficierea unor sfinte căsătorii şi botezuri numărul beneficiarilor aproape s-a triplat. Ca urmare, acel plic s-a subţiat dintr-o dată la valoarea de numai 150 de dolari. Nemulţumiţii trimit o delegaţie la casa din sat a binefăcătorului lor pentru a afla ce s-a întâmplat. Iar acesta le spune: „Ştiţi, nepoţii şi strănepoţii noştri, cinci la număr, au ales să frecventeze cursurile unor înalte şi costisitoare şcoli şi facultăţi americane, iar cheltuielile s-au înmulţit în mare măsură”. Auzind aceste vorbe, bulibaşa rromilor prinde a spune: „Bine, bine. Înţelegem că vor să facă și şcoli înalte, dar nu pi banii noştri!”.
– Liber ca pasărea în zbor, omul are nu numai dreptul de a merge oriunde în lume, dar şi de a trece prin locurile unde în mod arbitrar îi este interzis să treacă şi să se preumble.
–Dialog: –De mult nu te-am văzut! Am întreba de tine şi am aflat că a-i fost tare bolnav. Ce s-a întâmplat? –Inima, bat-o vina. Ea-i beteagă. Eu, nu. S-o îngroşat o venă, iar apoi s-a înfundat. Între timp medicii au lărgit-o şi au curăţat-o. Vorba vine. Acum „hornul” iară scoate fum! Şi mă bucur că din nou, inima îmi este plăcut chinuită de iubirea pentru oameni!
– Şi era acel ins un astfel de neom încât, dacă îi deveneai doar antipatic, darămite duşman, puteai să îţi scri singur testamentul. Ba mai mult, era capabil să ţi-l dicteze cuvânt cu cuvânt, nefăcând nici un secret din duşmănia şi ura lui.
– Când ziua, în amiaza mare, privim numeroasele grupuleţe de pensionari din pieţele centrale şi din parcurile unor mari oraşe ale ţării, stând la poveşti, sau jucând şah, table şi cărţi, atunci suntem tentaţi să spunem că România îmbătrâneşte, iar dacă seara ascultăm comentarile radiourilor şi privim imaginile ecranelor televizoarelor spunem că România se prosteşte.
– Să nu invidiem nicicând soarta omului. Sunt inşi şi inse care cumulează la un loc mai multe năravuri, care sunt doar aparent identice. Astfel că, din prăsilă şi născare, pot fii: răutăcioşi, duşmănoşi şi certăreţi, iar din obişnuinţă: invindioşi, hoţi, mişei, ticăloşi, mincinoşi, lacomi, avari, zgârciţi, cămătări şi nesătui. Ceea ce înseamnă că sunt nu numai adevăraţii prizionieri ai răutăţilor dar şi ai banilor. Iar de-i întrebi, cumva, de ce sunt aşa de strâmb croiţi, în cel mai fericit caz îţi vor spune că în viaţă omul este urmărit deopotrivă de noroc, de nenoroc şi de ghinion. Notă: Mă gândesc cât de anapoda spun aceşti neoameni nişte adevăruri de netăgăduit!
– Despre un om de mare omenie şi în vârstă înaintată se poate spune că a absolvit aşa-zisa „Academie a Experienţei de Viaţă”.
– Mergând pe acelaşi drum drept şi greu al căsniciei, cei doi soţi s-au iubit şi sprijinit reciproc până la capătul vieţii, iar când le-a venit vremea, bunii lor copii şi nepoţi i-au „culcat” în acelaşi mormânt din cimitirul bisericii din sat.
– După o vreme, plăcutele amintiri din anii copilăriei le deşertăm într-un fel de trăistuţă imaginară, plină cu poveşti de tot felul. Şi o purtăm pe umerii noştri până la adânci bătrâneţe.Totul e să avem grijă să o lăsăm moştenire copiilor care ne poartă şi numele, şi talentul, şi perseverenţa, şi omenia şi bunul simţ. Iar ei, copiilor copiilor lor!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR