M-am hotărât acum mult timp că îmi voi lăsa poveștile de ghid spre păstrare în clepsidra timpului care, finalmente, le va cerne și va decide a le scurge prin cerneală într-un caiet tip jurnal, care să folosească vreunui cititor – fie ca simplu pribeag, fie ca un conducător de „oști” însetate de expediții, cunoaștere, peisaje și povești interesante, asemeni mie. Am să fac o excepție si voi rezuma o anumită destinație din programul nostru efectuat în anul bisect al Dragonului de Apă din zodiacul chinezesc, alături de o „armată” de români pregătiți de călătorie, care ne-a creat mari plăceri și unde dorim să revenim cât mai des, pe viitor.
O insulă stâncoasă, ce a fost multă vreme preferata aristocraților italieni, britanici, francezi, ruptă parcă din tablourile în ulei expuse în marile saloane internaționale, un loc unde deși se ajunge exclusiv pe apă, întâmplarea a făcut să nu fi întâlnit Dragonul pe care chinezii îl venerau în acea perioadă. Insula Capri a fost cucerită în trecut atât de greci, cât mai ales de romani, și se spune că este cel mai romantic loc de pe Pământ – sau cel puțin din Europa. Depinde de subiectivismul autorilor de ghiduri turistice editate sau jurnaliștilor care mediatizează locul în căutare de audiență sau în scop de marketing ascuns. Deși sunt adeptul principiului că, în urma oricărei drumeții privite ca experiență, fiecare dintre noi își poate forma propria opinie după ce își alocă răgazul necesar ca să se scufunde în mrejele locurilor și să le înțeleagă obiceiurile, natura și secretele, tind să dau dreptate celor care se (re) îndrăgostesc în timpul vizitei pe insulă. Se simte acolo, fără îndoială, un parfum imperial ce persistă de secole.
„Oastea” mea a fost compusă din oameni unul și unul. Sau unul și una, căci preponderent femeile dominau acel grup. Nu mi-am dat seama din ce motiv, însă nu de puține ori, tinerii sau cei mai seniori bărbați din grup ba se înarmau cu instinctivele arme ale seducției, ba se simțeau stânjeniți de dezinvoltura excesivă a celor șapte domnișoare ce alcătuiau o biată gașcă de burlăcițe trecute de prima tinerețe, dar mult prea petrecărețe pentru media de vârstă și tonusul general al echipei noastre. La urma urmei, în grup se aflau doar oameni bine educați, care câștigau peste medie și care nu își permiteau să deprecieze latura culturală a acestei călătorii prin activități pur hedonistice, lipsite de o consistență instructivă sau care să nu implice un minim efort intelectual.
În cataloagele marilor operatori de turism insula este recomandată ca destinație de vacanță ideală pentru 4-5 zile, în special cuplurilor, dar și ca destinație de o zi, pentru cei care se află în ședere pe țărmul continental, așa cum era situația noastră. Charles Dickens afirma cu entuziasm că „nicăieri în lume nu există atât de multe oportunități încântătoare de liniște ca pe această mică insulă”. Și alți autori și-au găsit, tot pe insulă, inspirația pentru creațiile lor (Thomas Mann, Pablo Nerruda, Maxim Gorki). Valul de mister și de exotism al insulei Capri a constituit, cu siguranță, premisa pentru a polariza, de-a lungul anilor, crema milionarilor în valută și a celebrităților din America și Europa. Câțiva cunoscuți actori de la Hollywood au fost văzuți repetându-și vacanțele acolo, iar politicieni și oameni de afaceri europeni dețin în permanență iahturi de lux în portul insulei.
Împăratul Tiberius (14-37 d. Hr.) a locuit pe insulă în ultimii zece ani din viaţă şi şi-a construit nu mai puţin de 12 vile. Dintre acestea, Villa Jovis este cea mai grandioasă şi mai bine păstrată în prezent. La vremea respectivă proprietatea era extrem de bine fortificată, iar întreg domeniul se întindea pe circa 7000 de metri pătraţi de teren montan terasat.
În anul 866, împăratul Ludovic II (844-875 d. Hr.) a acordat insula oraşului Amalfi, astfel că prin legăturile sale cu Mediterana de est a adus în Capri 
influenţe bizantine şi islamice în artă. Insula a trecut prin numeroase perioade turbulente, fiind o țintă frecventă a piraților maghrebieni timp de aproape trei secole. Insula Capri a trecut sub dominaţie engleză si franceză în timpul Războaielor Napoleoniene (1803-1815) şi a revenit în anul 1813 ca parte a Regatului celor Două Sicilii.
Romanii au găsit primele documente care atestă faptul că insula a fost locuită încă din preistorie. Istoricul Suetonius a relatat în scrierile sale despre interesul împăratului Augustus (63 î. Hr. – 14 d. Hr.) faţă de oasele animalelor preistorice şi de uneltele din piatră descoperite în timpul săpăturilor pentru fundaţia vilei sale.
Temperatura acelei zile – și încă din zori! – era aceea a unei plite fierbinți din fontă ce prepara omleta gustoasă cu care fusesem, de altfel, serviți la micul dejun à la carte – din cauza unei erori produse de administrația hotelului care nu-și calculase în mod corect rația de mâncare, personalul din bucătărie și capacitatea sălii de mese pentru a deservi trei grupuri simultan ce însumau peste 150 de persoane. Orarul de mese a fost dat peste cap, iar noi, deși abia așezați liniștiți la masă, aidoma celorlalți câțiva călători solitari străini, am fost brusc invadați de o armată de adolescenți zvelți, cu vârste de până în 17 ani, parcă trași prin inel și la indigo, care în pofida unui bufet suedez îndestulător pus de îndată la dispoziție – de care noi nu am beneficiat – au consumat doar cereale cu lapte. Conducătoarea de grup (ce le era antrenor de atletism) s-a năpustit asupra noastră, invitându-ne la plimbare:
– Quién es usted? Danos espacio, por favor!
– Entschuldigung, ich spreche kein Spanisch!, i-am răspuns deloc ofensat în germană, însă văzând-o cam arțăgoasă, n-am intenționat să-i ofer vreun indiciu că, în fapt, vorbind tot o limbă romanică (și, în plus, mulțumită telenovelelor din spațiul latino-american transmise la televizor cu mare succes la finele anilor 90, pe care le urmăream în mod fidel), am înțeles ce mă ruga – ori mai degrabă, îmi ordona.
Șeful de sală își făcuse apariția la preț de câteva secunde după dialogul nostru fară efect, însă la fel de bulversat ca și noi, nu a reușit să ne așeze la masă împreună, deci a trebuit, prin compromis, să plecăm fără zăbavă pentru a permite tinerilor atleți să aibă loc pe scaune și să se înfrupte din fulgii de ovăz italienești de import. Numele hotelului ar fi trebuit să ne prevină. Sogno Bianco, așa a fost și singura masă inclusă în pachetul nostru, un fel de vis alb.
Am pornit din portul Salerno cu un mare vas de tranzit numit Caretta (ceva îmi aduce aminte de faimoasele țestoase din Zakynthos, Caretta-Caretta, cu cele mai dure carapace din lume!) spre destinația noastră unde aveam să petrecem circa 10 ore.
După o experiență pluvială neașteptată (precipitații intense de scurtă durată și vânt), Caretta a andocat, în cele din urmă, și ne-a adus la Capri cu 30 min. întârziere, așa că a trebuit să scurtez traseul, obligându-mi grupul să purcedem, în mod sprinten, direct la casa de bilete ca să așteptăm telefericul pentru a ne sui pe pisc. Prima „coliziune” cu insula a fost brutală. O senzație continuă de dolce far niente. O atmosferă de lejeritate. Nici nu aș putea contesta revelatorul modus vivendi al italienilor, despre care s-au scris cărți și făcut studii, și care, în mod cert, le atestă și conferă o anume vivacitate și longevitate mult râvnite în rândul europenilor.
În tot acest răstimp, doamna Stânișoară pleca ochiul la magazinele de bijuterii fine, doamna Vitejie savura cu o lentoare veroasă o gelato în trei arome cu fistic, nucă de cocos și alune de pădure (nu știu cum a rezistat îmbrâncelii din cabină), iar copilul doamnei Tucan, directoarea unei agenții de asigurări, se cerea la toaletă. Era unșpe fix, telecabina urca și cobora, și nu ierta pe nimeni care nu apuca a-și scana cardul cu iuțeală, pentru a face accesul prin ușile rămase deschise în cele 60 de secunde disponibile. După ce m-am asigurat că tot grupul meu s-a îmbarcat în cele câteva cabine care au făcut rondul, intru și mă îndes, la rându-mi, într-un miros pestilențial, alături de alte câteva zeci de turiști exaltați și peste poate de vocali, pentru a parcurge ascensiunea de numai două minute către Piazzetta orașului Capri. Lângă mine, o bătrânică de 86 ani, italiancă, venită cu două generații ale familiei, își făcea vânt cu un imens evantai din catifea roșu, singura mea armă colaterală împotriva sudorii ce-mi curgea în șiroaie, neîncetat, peste pielea deshidratată a feței. Odată ajunși pe platou, ne-am despărțit temporar drumurile, luându-ne ca reper Turnul cu Ceas și dându-ne întâlnire, din nou, peste trei ore. Liberă alegere – totuși, majoritatea mi s-a alăturat într-o scurtă hoinăreală pe un drum bătătorit și prăfuit, prin vegetația de stepă deloc abundentă, către o renumită oază de umbră ce oferă perspective deosebite asupra golfului și a Coastei Amalfi: Grădinile lui Augustus. De aici am putut observa faimoasele stânci Faraglioni în toată splendoarea lor. Pădurea de pini ne-a mai înlesnit mersul la coborâre. Două dintre petrecărețe abandonaseră deja drumul, pornind înapoi, pe jos, spre Piața de buticuri, cafenele și gelaterii, în căutare de gablonțuri, parfumuri și straie pentru eternitate. Magazinele de lux sunt și ele prezente în acel colț paradisiac, iar clienții potriviți le ajută să prospere sezon după sezon. Vorbim despre Dolce&Gabbana, Prada, Chanel, Dior, Fendi, Hermes, Miu-Miu, Bvlgari, Rolex și altele.
Marina Grande sau Portul Mare, situat la nord de orașul Capri, este principalul port al insulei și a fost folosit ca port pescăresc în timpul lui Augustus. Muntele Solaro, la poalele căruia se deschide portul, este cel care conferă farmec locului. Umbra formată de unghiul convergent cu lumina Soarelui pe timpul întregii zile oferă priveliști încântătoare și oportunități multiple fotografilor amatori și profesioniști. Vârful muntelui la care se poate accede cu ușurință oferă priveliști speciale de oriunde am privi. Se spune că impactul vizual este atât de impresionant încât îți vine să te manifești în felurite moduri. Personal, ajuns sus, am avut privilegiul să ascult doi tineri fermecători, care au izbucnit cântând acapella în italiană ceva canzonette – nu le-am descifrat (deși sunt familiarizat cu acordurile lor). Aș fi suspectat scena ca o regie, însă mi s-a infirmat totul când aceștia s-au alăturat, la rândul lor, grupului de croazieră MSC Fantasia din care făceau parte. Revenind la port, căci el reprezintă o atracție în sine, acesta a fost până în 1928, de fapt, un golf natural, amenajat ulterior pentru andocarea vaselor de capacitate mare. Lângă acesta se află și o plajă cu nisip, prezent destul de rar pe insulă sau în zona de coastă. Nu mai are rost să menționez arhitectura caselor – balcoane largi, galerii deschise și fațade multicolore – predominantă în toate regiunile central-sudice din Italia, în speță Campania. Tot de aici se poate ajunge în pitorescul sat Anacapri, un punct de interes major pentru cei care caută estetica rustică. La doar 275 de metri deasupra nivelului mării, satul oferă minunate puncte de belvedere, iar străduțele șerpuinde și înguste amintesc mai degrabă de insulele din Egee.
De la sine înțeles că pentru o Marina Grande există și o Marina Piccola (Portul Mic), primul și singurul port utilizat în scop comercial și militar în vremea împăraților Augustus și Tiberius. Foarte aproape de acest port se află situată semeț o mănăstire pustiită, Cetosi di San Giacomo, cea mai veche clădire istorică din Capri – o mănăstire carthusiană fondată în secolul al XIV-lea de către un anume conte Giacomo Arcucci, însuși călugărit acolo ceva mai târziu, pe un teren donat de regina Ioana I de Neapole. A fost prădată de englezi și închisă la începutul secolului al XIX-lea, deservind, pe rând, drept cazarmă, ospiciu și centru de detenție și reabilitare pentru militari și anarhiști. O parte din clădire este astăzi un muzeu de artă dedicat pictorului Karl Wilhelm Difenbach, care și-a petrecut mare parte din viață în Capri.
O altă variantă de excursie de care se poate beneficia pe insulă este parcurgea traseului cu autobuzul sau cu taxiul acvatic la Grotta Azzurra, faimoasă pentru nuanța unică de albastru de azur care este reflectată de apa mării.
Nu am scăpat nici de obligația de a trimite câteva obiecte de artizanat celor de acasă. Dacă aș fi avut posibilitatea la acel moment, în magazin, i-aș fi răsplătit cu un buchet de flori amabilitatea nebănuită a stimabilei Giulianna, negustoreasa care îmi număra mănunchiul de euro-mărunți pe care îi dădusem la schimb pentru un magnet vesel de lipit… pe frigidere. Nu înțeleg moderna datină a magneților decorativi, dar cine sunt eu să mă pot împotrivi dorințelor și fanteziilor prietenilor și rudelor mele care pun la bătaie rezistența freonului împotriva acestor mici câmpuri electromagnetice…?
Celor familiarizați cu frumusețile Italiei, insula Capri le va aduce aminte puțin de ambianța hipnotică venețiană, dar și de freamătul străzilor din Paris, având în vedere că turiștii francezi nu sunt deloc puțini aici. Prețurile sunt mari și foarte mari. Însă pentru grupul meu nu a fost un impediment. Domnul Merlovici a achiziționat în mercato o sticlă de Masseto la fabulosul preț de 1.170 euro. L-aș fi invidiat dacă la dineul final al sejurului nostru nu ar fi scos-o de sub masă drept surpriză și ar fi spart-o pentru noi toți, camarazii de călătorie, în semn de cinste pentru noile prietenii legate, și în fond, pentru o săptămână aventuroasă reușită.
Înfruntam cu succes, așadar, încă o după-amiază toridă a lunii lui cuptor. De ce au pus colegii mei din agenție data de plecare în plin sezon, când știau că insula este ticsită de vizitatori, iar definiția vremii călduroase este alta decât cea cu care suntem noi obisnuiți, ei știu. Nici italienii nu se încumetă a ieși din case la orele din miazăzi, decât pentru urgențe. În fine, urgența noastră a fost să coborâm cât mai rapid panta muntelui, pentru a ajunge la timp la feribot. Ne-am întâlnit cu doi localnici care cărau pe măgăruși două butelii de apă pentru aprovizionare. Probabil mici producători sau afaceriști – singurele îndeletniciri ale locuitorilor insulei, asemeni Greciei insulare. Turismul este singura lor sursă de venit, o dependență a oamenilor simpli ce au ales să viețuiască tot timpul anului pe insulă. Dacă pierdeam vasul, am fi fost nevoiți să îl luăm pe următorul peste o oră și am fi pierdut și suma aferentă (ar fi urmat să schimbăm firma, deci tariful se modifica), dar și petrecerea burlăcițelor la care oricum nu am fost invitat și oricum nu m-aș fi dus. Deci o cheltuială în plus, și o bubă pentru agenție și recenzia turiștilor de sfârșit.
La întoarcere, Tireniana învolburată ne arunca episodic stropi răcoroși peste chipuri. Domnul Pița (ce nume predestinat, nu știu dacă și-a dat seama că viața l-a pregătit din fașe, cel mai probabil, pentru această călătorie inițiatică în Italia) ne amenința că se aruncă înainte de debarcader pentru a împinge apele cu corpul său în sincron, până la mal, numai să retrăiască gloria lotului de natație Dinamo București din care a făcut parte în 1974. Soția, neatentă la gestul și intenția soțului, ne-a cerut un metoclopramid pentru a face față tangajului destul de mare, datorat valurilor puternice.
Ne-am întors pe deplin fermecați de frumusețile micuței insule boeme, cu puțin din aerul de la dolce vita furat în plămâni, și ușor răpuși de zăduful ce ne-a urmărit încă din zilele anterioare, când am pășit pe aleile vestitului oraș antic Pompeii, înghițit în anul 79 d. Hr de lava necruțătoare a vulcanului Vezuviu. Deși încă activ, ultima sa erupție a avut loc în 1944, în timpul războiului.
Cu un oarecare nod în gât, parcă temător ca nu cumva Vezuviul să erupă în timpul călătoriei noastre și să dam ortul popii, am indicat șoferului adresa următorului loc de cazare, Ravello, continuându-ne periplul pe Coasta Amalfitană. La sosire, pe baza numărului de înmatriculare raportat de către agenție, bariera proprietății ni s-a ridicat și am primit salutul gărzii cu ochelari de soare de la serviciul de pază al hotelului, iar autocarul nostru bej s-a făcut una cu pietrișul din parcare. Am fost întâmpinați chiar de gazda unității în care aveam să înnoptăm, cu zâmbetul pe buze și – atenție! – o tavă plină de sticle de limoncello di Capri, despre care m-am plâns doamnei Alessia la telefon că nu am apucat a achiziționa nici măcar o mostră, grăbiți fiind, și pentru care, acum, i-am mulțumit politicos.
– Ciao, ragazzi! Benvenutti!
Radu Cristian Alexe
(articolul a fost prezentat in cadrul Proiectului Cultural National „In memoriam Ioan Grigorescu”)