Într-una dintre povestirile sale, Hortensia Papadat-Bengescu a avut o expresie pe care nu am putut să o uit: „Cuvintele au și ele fantomele lor”. În mintea mea a avut o rezonanță răvășitoare, care parcă mi-a răscolit cele mai tainice colțuri ale sufletului. Expresia Hortensiei îmi pare o combinație dintre o pictură rupestră, un dans ancestral și o psaltire din Vechiul Testament. Gândul m-a purtat către rostirea filosofică românescă, ale cărei sensuri nebănuite au fost atât de minunat aranjate de Constantin Noica în cartea „Cuvânt împreună despre rostirea românească”.
Mă refer la limba română și la fantomele sensurilor originilor cuvintelor noastre, atât de frumoase și atât de melodioase. „Sinea și sinele” formează un concept pereche, pe care Noica l-a explicat cu profunzimea filozofică ce l-a consacrat: „În fața afirmării semețe a sinelui, limba noastră și-ar fi spus: <<Nu este bine ca sinele să fie singur; să-i facem un ajutor potrivit pentru el. Din adâncul ei a scos atunci sinea și i-a dat-o drept pereche>>. Căci, rămas singur, sinele se poate înălța pe sine la absolut. În el este poate amintirea absolutului pe care îl întruchipa cândva (totem, divin), pe vremea când nu era conștient că nu e decât sine”.
Din al doilea capitol al cărții – Ciclul ființei – un loc aparte îl are „rostul” și „rostirea”. Mărturisesc că inițial m-am gândit la „rost” ca mod de realizare a cuiva, ori ca ordine materială sau logică. De la Constantin Noica am aflat că cele două cuvinte poartă o înzestrare filozofică aparte în limba română. De la rostum latinesc, scrie marele filosof, în laboratorul limbii române s-a petrecut ceva fabulos: „Cândva prin sec. al XVI-lea sau al XVII-lea s-a trecut de la un sens concret la unul de speculație ultimă. De fapt, sensul concret, inițial, s-a dedublat: rostul ca gură a sfârșit prin a însemna deopotrivă deschizătură. Pe ambele linii cuvântul a evoluat, pare-se, și din fiecare sens concret s-a putut ajunge în limba noastră la sensuri speculative”. Dacă într-o traducere a lui Herodot „Crisos a chemat pe Adrist, cel cu rost de moarte”, Miron Costin a cugetat că „Din rostul direptului izvorăște înțelepciunea”.
Același Miron Costin în poemul filosofic „Viața lumii” – scris în perioada anilor 1600 – a realizat o introspecție a societății: „A lumii cântu cu jale cumplită viiața,/ Cu griji și primejdii cum iaste și ața:/ Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare./ O, lume hicleană, lume înșelătoare!”
Fie că este vorba de Hortensia Papadat-Bengescu, de Constantin Noica, de Mircea Eliade, de Mihai Eminescu sau oricare alt mare scriitor ori filozof român, toți au îmbogățit limba și cultura noastră, fără de care am fi prea săraci, sau n-am fi deloc. Iar pentru mine, totul se învârte în jurul miracolului care ne ține ființa trează, de la prima gângureală pe care-am rostit-o sub privirile blânde ale mamei, la gramatica și literatura descoperite și aprofundate sub exigența dascălului care mă punea să am mereu în ghiozdan un dicționar morfologic, ortoepic și de punctuație și continuând cu fiecare slovă scrisă și citită care m-a adus cu picioarele pe pământ, cu sufletul în nori și cu inima la draga noastră limbă română.
Elena Boholț