default-logo

Păstrarea Limbii Române prin credință. Studiu de caz Mărtănuș

          „Limba noastră este o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”. Iată cu ce comparație splendidă își începe scriitorul  Alexei Mateevici poemul rămas în literatură ca una dintre cele mai frumoase ode închinate limbii române. Pe lângă portretul poetic zugrăvit în cuvinte alese, poetul își exprimă dorința de unitate și dăinure a poporului român în spațiul carpato-danubian. Unitate de care n-a apucat să se bucure. A murit la numai 29 de ani, în 24 august 1917 când Chișinăul era sub ocupație rusească (Republica Rusă) așa cum a fost și când s-a născut, 1 martie 1888 (Căinari/ Imperiul Rus)

      „Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii”, mai spune Alexei Mateevici, dându-i o aură de frumusețe fără seamăn. Un caracter sfânt, aproape divin, în izvoarele căreia se adună toate coordonatele care reprezintă o națiune: istoria, folclorul, pământul, literatura și nu în ultimul rând, religia. Religia a fost întotdeauna un mijloc de rezistență spirituală a poporului român. Biserica –  o instituție unde românii s-au putut ruga și asculta Sfânta Liturghie în limba maternă, ceea ce a constituit un important factor de unitate care a contribuit la dezvoltarea identității, conștiinței naționale și a culturii românești.

          Cazania este cea mai însemnată lucrare a Mitropolitului Moldovei Varlaam Moțoc, și în același timp una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești. O carte de cult cu învățături care a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte românească veche, ajungând nu numai în mâna episcopilor și a preotilor, ci și a credincioșilor de la sate, mai ales în Transilvania unde s-au făcut multe copii după ea. Cazania cuprinde evanghelii, o culegere de cazanii (adică predici ale unor pasaje din evanghelii), câteva istorisiri hagiografice (o ramură a teologiei, care se ocupă studierea vieții sfinților) și trei imnuri în versuri care reprezintă primele încercări de versificare în limba română. Tipărită în tiraj mare, ea a contribuit în mod hotărâtor la consolidarea limbii române literare.

         Am făcut această lungă introducere pentru a se vedea cât de importantă a fost prezența unei astfel de cărți în comunitățile românești aflate sub ocupație străină.

       O astfel de Cazanie a existat la Mărtănuș în județul Covasna. Dintr-o arhivă aflată la Centrul Eclezistic de Documentare  „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe aflăm că datează din anul 1855, și a fost donată bisericii de Ioan Popovici. Una dintre piesele de valoare istorico-documentară ale bisericii, care probabil se află la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă.

     O carte care le-a fost de mare ajutor și alinare după Dictatul de la Viena, când, odată cu cedarea Ardealului s-au aflat sub ocupație maghiară. În acest sens, avem mărturia nonagenarei din Mărtănușul Covasnei, Reveica Dimian, care povestește: „era lume rătăcită și atunci, dar biserica era plină. Eram puzderie de oameni și la Denii, nu ca acuma… Singur, dascălul, cetățean de la noi din sat, ne citea Cazania pe stil vechi. O ascultam cu urechile larg deschise.(…) Era o adevărată concurență cine să spună Crezul la biserică.”

        Este cu atât mai mult de apreciat felul lor firesc de a se purta evlavios, cu cât știm după cum este redat în documentele vremii, că românii s-au confruntat cu o politică dușmănoasă despre care tot dumneaei povestește: „Majoritatea eram români și învățam în limba maghiară. În 1942 și 1943 nu era voie să cântăm românește. Am învățat clasele a treia, a patra și a cincea în limba maghiară.” O politică de asimilare etnică folosită în satele din Ardeal prin încurajarea sau forțarea românilor să adopte limba și cultura maghiară, să își dezvolte o identitate maghiară, care a dat greș, oricât s-au străduit ocupanții să o aplice. Pentru că românii din Mărtănuș, chiar dacă au fost obligați să învețe limba maghiară, chiar dacă s-au înjumătățit ca număr, mulți fiind nevoiți să se refugieze în alte regiuni ale țării, nu s-au lăsat maghiarizați, ci și-au păstrat limba maternă prin credință. Rugăciunea fiind cea mai înălțătoare și mai eficientă modalitate de apărare și conservare a limbii. La fel citirea din „Cartea românească de învățături” cum mai este cunoscută cartea de cult numită Cazania pe care o ascultau cu mare atenție pentru a înțelege fiecare învățătură, dar și pentru a sorbi fiecare cuvânt în limba română.

        Sunt emoționante cuvintele simple cu care această creștină lasă prin viu grai o mărturie despre cum și-au păstrat limba și credința în acele vremuri de restriște:„În cei patru ani de zile noi nu am stat fără rugăciune. Ne-am rugat. Am învățat rugăciuni frumoase. Găseam la biserică cărțulii de rugăciuni, broșurele, de acolo învățam totul: rugăciuni, colinde… Nu am fost ai nimănui. Bunul Dumnezeu ne-a purtat de grijă.” Rugăciunea era în albia ei la Mărtănuș, oriunde s-ar fi aflat credincioșii, acasă ori la biserică. Printre rugăciuni aflându-se și o poezie a marelui poet creștin – Vasile Militaru, intitulată „Rugăciune către Maica Domnului” care și astăzi se cântă sub formă de priceasnă în multe biserici din țară, și pe care veterana noastră o șoptește cu aceeași evlavie de-atunci și până în zilele noastre.

         Vedem așadar, că deși le-a fost greu românilor din Mărtănuș, obligați să învețe în limba maghiară, să citească, să scrie, să cânte, să recite, organizate fiind și spectacole la care erau obligați să participe și copiii și părinții, nu s-au lăsat asimilați, ci au rezistat, s-au întărit prin credință. Bătrâna care povestește astăzi cu seninătate, într-o limbă duioasă, curat românească, era pe atunci o copilă de nouă zece ani. A învățat limba maghiară ca mulți alții, pentru că nu a avut încotro, dar a trăit în duhul lăsat de străbuni, în duhul duios al limbii române.

        Chiar dacă izvoarele celor două limbi, română și maghiară, s-au intersectat, s-au tulburat, și-au mai împrumutat din expresii prin conviețuire, limba a rămas aceeași, a profundei rugăciuni. Comoara cea mai de preț de pe vremea străbunilor care neavând un sfânt locaș în sat, mergeau pe jos la biserica din Brețcu pentru a se închina. Poate de aceea stând de vorbă cu aceste „file de istorie” a neamului, cum frumos l-au auzit pe actualul preot paroh numindu-i pe veteranii satului, aproape în fiecare frază auzi cuvintele „Maică Preacurată”, Dumnezeu”, „mulțumire”, „slavă Lui”, „închinare” „icoane”, „milă”, iertare”, adică „Limba vechilor cazanii,/ Care o plâng şi care o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii.”

       Țăranii – acești sfinți ai limbii române care i s-au închinat ca unei icoane, au cântat-o și au doinit-o pe toate Dealurile Mărtănușului. Și mai departe, în podișul Covârgului și în Basarabia, unde se spune că oierii din Mărtănuş aveau odinioară stâni. Ori chiar pe Sfântul Munte Athos, acolo unde unii au plecat pe jos pentru a duce daniile și rugăciunile lor. În acest sens existând la o fiică a satului, prof. Mioara Dobrilă, documente care atestă autenticitatea corespondenței și legăturii lor cu Mânăstirea Pantocrator din Sfântul Munte Athos, confirmând totodată profunda credință ortodoxă. O scrisoare-adeverinţa, datată „1911, aprilie 19”  trimisă „din Sfântul Munte al Aftonului Grădina Maicei Domnului” şi adresată de ieroschimonahul  Gherasim Sperchez nepoatei Ecaterina „alu Constandin Bârlă din Mărtănuşu”, confirmând că „s-au primit în pustnicescul nostru schit milosteniea sau darul dumneavoastră ce aţi trimes din preună cu pomelnecu, prin ucenicul nostru cel credincios Nil Monahul Clinciu”. Document scris de mână într-o limbă arhaică, dar pur românească, semn că ea limba, a fost cel mai mare liant care a ținut românii uniți,ca o mamă care i-a alăptat la sân cu izvorul ei indiferent pe ce teritoriu s-ar fi aflat ei.

        Un alt rol important în păstrarea identității naținale l-au avut preoții din școlile confesionale care, pe lângă misiunea deloc ușoară a preoției, se ocupau de educația morală și spirituală a sătenilor, învățau copii să scrie și să citească. Așa rustic cum era modul de predare atunci, fără tablete și laptop-uri ca în zilele noastre, doar cu o tablă și un stei (un fel de cretă), cu o bucată de cârpă cu care ștergeau, școala era școală! Mulți dintre ei au făcut parte din pătura de intelectuali care au ridicat țara. Modalitatea prin care s-a învățat și care nu a dat greș, a fost transmiterea informațiilor prin viu grai și învățarea lor pe de rost, pentru că nu existau cărți pe care să le ia acasă și să citească atunci când aveau chef.

      Prin viu grai s-au transmis rugăciunile, doinele, cântecele, poveștile care au îmbogățit folclorul românesc. Iar prin ele, prin statornicia în credința strămoșească și pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu pe care nu le-au părăsit când le-a fost greu, comunitățile românești din Ardeal, cum este și cea din Mărtănuș, au reușit să-și păstreze identitatea națională, rămânând în istorie un model de patriotism autentic, stindarde vii ale limbii române care ne fac cinste și înnobilează într-un mod a tât de pașnic și firesc, mândria de a fi român.

Mihaela Aionesei

Târgu Secuiesc, Covasna

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*