Istoricul Alexandru Zub: „Unirea cu Basarabia este dreptul nostru istoric şi nu o pretenţie nemotivată a unei generaţii”
A sta de vorbă cu o mare personalitate cum este istoricul şi academicianul Alexandru Zub este mai mult decât un privilegiu. Creatorul unei adevărate școli de cercetare modernă a istoriei la Iași, Alexandru Zub este un personaj istoric el însuși. Un reputat profesor de la Iași, Florin Platon, spunea că „biografia domnului Zub desfide împărţirea dintre viaţă şi profesiune, atât de obişnuită, la majoritatea oamenilor. În cazul domniei sale, această comună – mult prea comună – disociere nu are nici o valoare analitică. Rarisime sunt cazurile în care îngemănarea lor să fi fost mai puternică, decât în persoana sa”. Și are dreptate în totalitate. A scris și analizat istoria românilor, a integrat-o în istoria europeană și universală, a avut parte și de momente grele, în care atașamentul la marile idei ale neamului, într-o epocă în care acest lucru era considerat o crimă, i-a adus o condamnare de 10 ani de închisoare politică (din care a executat 6). Motivul: în 1957 a organizat la Iaşi o manifestare studenţească, considerată ilegală de către autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, urmând exemplul lui Mihai Eminescu și al altor intelectuali, care, la 1871, se adunau în același loc. Interviul a fost acordat la Văratec, după ce Alexandru Zub a participat, de data aceasta fără consecințe penale, la adunarea de la Putna.
– Domnule profesor, o să vă adresez o serie de întrebări, prin care aş vrea ca cititorii să cunoască şi trăirile, dorinţele, dezamăgirile mai puţin sau deloc ştiute ale omului din spatele istoricului şi academicianului pe care îl ştie toată lumea. Ce istorie are românul, domnule profesor?
E greu de spus, pentru că istoria nu e una singură şi nu se construieşte o dată pentru totdeauna. Este vorba mai degrabă de un discurs în mişcare, care a început cu milenii în urmă şi continuă şi acum, poate şi cu contribuţia noastră. Aduce elemente noi de viziune şi de interpretare, care sunt absolut fireşti. Când ne întrebăm ce istorie avem noi ne referim de fapt la mai multe lucruri, cum sunt privite lucrurile trecute în viziunea noii generaţii. Evident că prezentul este cel privilegiat întotdeauna, dar trebuie să acceptăm că schimbările de viziune sunt fireşti. O vârstă relativ matură a istoriei noastre s-a consumat în secolul XVII, atunci când cărturarii români au avut o viziune mai completă asupra neamului românesc şi am câştigat în consistenţă şi în dreptul de a fi, de a exista în lume. Oamenii din domeniul istoriei, era să spun specialişti, dar nu e un cuvânt agreat, fac referire la părintele istoriei, Herodot. Nu vreau să intru în amănunte. Am vurt doar să previn asupra unui tip dinamic şi nuanţat de a privi istoria, care înseamnă să ţii seama de datele timpului, de contextul în care se plasează un discurs, şi evident la nevoia de adaptare a discursului la noile exigenţe. Exigenţe care, desigur, nu-s toate bine motivate.
– Care e România lui Alexandru Zub?
Alexandru Zub are inevitabil o Românie a lui. Dar asta nu înseamnă că are o Românie pe care o poate descrie foarte exact, pentru că unele informaţii sau impresii vin din contexte diferite. România mea e o Românie dinamică şi contradictorie. Îmi vine în minte un cuvânt pretenţios, România aporetică. Dar un asemenea calificativ nu i se cuvine doar României de azi, ci tuturor româniilor şi tuturor ţărilor şi neamurilor, vorbim acum în termeni etno-populari. Nu pot să rezum răspunsul la întrebarea dumneavoastră într-o propoziţie. Dar trebuie să sugerez că am şi eu în minte o Românie acumulată de-a lungul secolelor şi chiar mileniilor. Avem în vedere o Românie care s-a constituit asimilând elemente dintre cele mai diferite şi totodată şi dintre cele mai contradictorii. Avem de-a face cu o Românie complexă, aflată în plină mişcare, care comportă şi un dinamism al cunoaşterii. Trebuie să ţinem seama de mai multe românii care s-au înjghebat de-a lungul timpului şi care motivează în fond multe din opţiunile noastre de astăzi.
– Când v-a dezamăgit cel mai mult acest popor? În ce perioadă istorică?
Trebuie observat că poporul acesta nu a fost întotdeauna la fel. Atunci când ne referim la o Românie sau alta trebuie să facem precizarea de context, care să-ţi permită şi o cunoaştere mai nuanţată. Evident, istoria fiind ea însăşi o disciplină dinamică şi în plină mişcare nu se pot aştepta răspunsuri definitive.
– Care e diferenţa dintre intelectualul care e cu Opoziţia şi intelectualul care e cu Puterea?
Se poate sugera o anumită predispoziţie a fiecăruia de a ţine seama de context într-un fel propriu care ţine de ambiţie, de dorinţa de afirmare. Dar, în practică, cel care doreşte să se apropie de trecut, fie că este vorba de profesionist, dar şi pe acest teritoriu trebuie să ţinem seama de elemente care compun viziunea şi câmpul cunoaşterii respective. Sigur, ambiţiile sunt mari.
– Dacă România ar fi un personaj istoric la cine v-aţi gândi?
Nu am ambiţia de a da răspunsuri definitive. Sunt adeptul unei viziuni dinamice care ţine seama de perspectiva fiecărei generaţii şi de dreptul fiecărui individ la cunoaştere. Dar aş putea da un exemplu, dacă ne gândim la generaţia lui Gheorghe Şincai, cea a lui Miron Costin sau la generaţia lui Mhail Kogălniceanu. Trebuie să avem în vedere maxima exigenţă a domeniului care începe de la istoria orală, care e veche cât e şi specia umană. Nimeni nu are recunoaşterea completă a istoriei, pentru că acest domeniu se schimbă el însuşi şi am putut constata acest lucru urmărind generaţia veche a lui Miron Costin şi a lui Dimitrie Cantemir, mergând mai departe până la Şcoala Ardeleană. În cartea „Impasul reîntregirii” vorbeam de impasul reîntregirii şi nu de unificare.
– Când s-a ratat în istorie momentul Unirii cu Basarabia?
Preocuparea refacerii unităţii politice şi teritoriale româneşti a existat tot timpul. De la răpirea Basarabiei produse în 1812 şi până în zilele noastre sunt etape întregi, în care problema a fost regândită şi nuanţată în funcţie de exigenţele timpului. Au fost momente mai privilegiate şi mai dispuse pentru unire, dar era vorba de şansele realismului unor propuneri. Imediat după Marea Unire, Basarabia a trecut atunci la patria mumă, dar asta nu înseamnă că această atribuire a şi fost acceptată de toată lumea. Au fost tentative în vremea lui Titulescu, care au făcut paşi importanţi pe linia refacerii unităţii româneşti, mai ales că atunci ruşii erau mai dispuşi la concesii decât generaţiile anterioare. Am publicat o carte pe această temă, “Impasul reîntregirii”, apărută în patru ediţii. În orice caz, eu vorbeam de impasul reîntregirii şi nu de unificare. Cu alte cuvinte dorim refacerea unităţii româneşti în numele dreptului nostru consacrat al istoriei şi nu ca o pretenţie nemotivată a unei generaţii. Deci nu vorbim de o dată anume, ci de o permanenţă care probabil se va prelungi câtă vreme va exista lume românească peste Prut.
– Cine sau ce v-a marcat la un moment dat viaţa?
Cred că vă gândiţi la experienţa mea carcerală, dacă ar fi să simplific o existenţă de opt decenii la un episod, care a avut şi el o durată, pentru că s-a întâmplat în 1957, când se împlinea o jumătate de mileniu de la înscăunarea voievodului moldav. Atunci se întâmpla că un număr de studenţi, printre care mă număram şi eu, au gândit să-l omagieze pe Ştefan cel Mare. S-a întâmplat ca acel episod consumat la Iaşi şi la Putna să aibă şi consecinţe mai importante. De curând a fost o manifestare la Putna de SântăMăria Mare, la care am participat şi eu, în ziua în care, cândva, studenţii din jurul lui Eminescu, s-au adunat la Putna să aducă un cuvenit omagiu voievodului moldav. Acest eveniment, pentru generaţia mea a fost un semn că trebuie regândit discursul regenerativ în funcţie şi de achiziţiile noii generaţii. Generaţia mea a avut şi ea atributul ei. Noi înşine să fim atenţi la felul în care nuanţăm lucrurile.
– Se spune că istoria este scrisă doar de către învingători. Cât este de adevăr sau fals în această afirmaţie?
Când vorbim de învingători şi învinşi avem în vedere un alt tip de istorie. Respectiv istoria militară, istoria confictelor. Gheorghe Brătianu a scris o sinteză pe tema tratatelor de pace şi a conflictelor din lume. O carte tipărită şi retipărită. Această istorie a războaielor este de fapt o altă istorie. Fiecare domeniu are dreptul de a fi tratat cu seriozitate. Nu este drept să simplificăm istoria în acest fel. Istoria militară este un alt gen de istorie. Un istoric şi un filosof al domeniului a scris o carte în care a spus: “Lucrurile stau toate sub semnul pierzaniei”. Ceea ce înseamnă că trebuie să acceptăm şi moartea istoriei. Astăzi se face o istorie a sensibilităţii umane. Latura psihologică şi imaginativă a domeniului are dreptul la existenţă. Însă asta nu înseamnă că se poate diminua exigenţa profesionalismului, care este condiţia sine-qua-non pentru intrarea în acest domeniu.
A consemnat Ciprian Traian STURZU