default-logo

Carol Roman, decanul de vârstă al presei românești, predă ultimul articol (1932-2022)

Cuvintele se aștern greu, cu umezeala lacrimii și arsura durerii în suflet, pentru a da contur știrii că decanul de vârstă al presei românești, Carol Roman, s-a stins. Trecuse pragul de 90 de ani, dar mintea lui vibra la aflarea evenimentelor, era conectat la actualitatea pe care o filtra prin marea lui experiență, forjată prin decenii de istorie cruntă, dar și de mari prefaceri istorice. A predat „ultimul articol” – trecerea Dincolo – cu o strângere de mână, delicat, așa cum a fost întreaga lui viață. „O viață printre ziare”, titlul unuia din zecile de volume trimise spre cititorii lui, acesta a fost destinul pe care l-a slujit cu rară devoțiune din prima zi în care a pășit în universul presei.

A început marea aventură a scrisului la ziar ca adolescent marcat de trecerea prin spaimele ghetoului din Galați, scăpat din strânsoarea sârmei ghimpate a lagărului și a orașului bombardat de ruși în 1941. La 15 ani, vânzătorul de ziare este capturat de mirajul tipografiei și pătrunde cu sfială spre redacția ziarului de tineret. Dependent de narcoza mirosului de plumb și cerneală, împins de rigoarea ritmului și disciplinei cvasimilitare a muncii la cotidian, Carol Roman devine treptat un nume în presă, făcându-și loc lângă veteranii de la care fura meseria scrisului la ziar. În paralel, studia cu înverșunare pentru a recupera anii de școală restricționată din cauza stelei galbene. La Scînteia Tineretului a devenit „maturul cel mai tânăr” din redacția care aduna multe condeie de talent și lansa scriitori ce aveau să formeze o generație de aur, din păcate prea ușor contestată și uitată. Experiența acelor ani va fi condensată de Carol Roman în spumoase pagini de amintiri cu personaje și întâmplări care, odată adunate, pun bazele unei enciclopedii a ceea ce a fost Casa Scînteii, de la începuturile ei din anii ’50, până la părăsirea monumentalei clădiri de marile redacții, după 1990. Balansul pe care trebuiau să-l facă articolele între rigorile dogmatice impuse de propaganda de import și fibra națională creau tensiuni care nu răzbăteau spre public, dar dădeau un specific presei din acele timpuri, care au format reflexul cititorului român de a citi printre rânduri.

Anii de deschidere de după 1965 au fost valorificați de Carol Roman, deja ziarist cu ștaif profesional recunoscut, în mari anchete jurnalistice. „Secretul celebrității”, o suită de interviuri memorabile cu laureați Nobel, a deschis orizonturi noi nu doar presei românești, ci mai ales pentru cititorii ținuți mult timp cu informații care nu depășeau Cortina de Fier. Dintr-un impuls eliberator redă numele de Brașov în paginile ziarului de tineret, vremelnicului Oraș Stalin. A tremurat pentru „greșeala” făcută cu intenție, dar „eroarea” sa a fost apoi oficializată. Asemenea fapte, aparent banale acum, au adunat picătură cu picătură marile transformări care au urmat.

Carol Roman s-a aflat mereu în prima linie a presei, un secret al longevității neavând o rețetă. Scriam în Jurnalul din 23 februarie 2021 câteva rânduri pentru a consemna că decanul profesiei noastre împlinea 89 de ani. Le redau pentru a înțelege felul în care era perceput de breaslă și de cititori: „Vârsta îl prinde în aceeași ipostază ca acum 10 ani, ca acum 20 de ani, ca acum 70 de ani: profesând ca ziarist. Este în sine un record de longevitate în presa românească, dar nu doar rezistența impresionantă în truda scrisului la ziar reprezintă marea calitate care îl menține pe Carol Roman de peste șapte decenii în atenția publicului. Luând din adolescență lecția de bază a jurnalismului la cotidian – trăiește clipa, fii cronicarul vieții – el a reușit să altoiască pe efemera pagină de ziar transformările istorice perene cu speranțele păcii înghețate în umbra stalinismului”.

Marea zguduire din decembrie ’89 îl pune pe freneticul reporter în poziția proustiană de recuperare a timpului pierdut. Face prima investigație solidă de presă privind misterele Revoluției, deschizând prin întrebările puse în 1990 o dezbatere care continuă de peste trei decenii. Marea lui experiență de viață, prestigiul profesional dublat de farmecul personal al abordării optimiste a situațiilor absurd-caragialești ale capitalismului românesc de dată recentă l-au adus firesc și în rândul celor care s-au aventurat să fondeze noi publicații. L-am redescoperit astfel în calitatea dublă de ziarist care căuta să deceleze esența schimbărilor, alături de cea a responsabilității pentru menținerea, de două decenii, în primul plan al calității revista de politică externă cu autoritate în zona Balcanilor.

Cu o hărnicie de invidiat și organizare a propriei scriituri, a editat și reeditat volume, unele intrate deja în manualele de jurnalism. Lansările de carte pe care le-a susținut până în pragul celor 90 de ani erau transformate în sărbători de spirit, cu dens conținut profesional. Întâlnirile cu prietenii, amânate și reprogramate printre ferestrele de libertate din timpul pandemiei, îl arătau ca pe același om cu harul verbului și umorului fin din fraza cizelată, care știa deopotrivă să scoată sunete catifelate din arcușul plimbat pe coardele viorii.

A fost stimat și apreciat unanim de breasla ziariștilor. A fost distins în 2015 cu Marele Premiu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România  și a fost sărbătorit, în aprilie 2022, pentru cei 90 de ani împliniți, la Salonul artei și culturii românești, organizat la Palatul Brătianu. Deschiderea acelui eveniment, de amfitrionul Ion I. Brătianu, cu celebra lui rostire „O ce minune! O ce extaz! C-am apucat clipa de azi!”, a fost preluată de sărbătorit ca un îndemn prin care ne invita pe cei prezenți acolo de a participa și la următoarele premieri pe care i le vor acorda confrații.

Plecat senin dintre noi, Carol Roman a predat „la închiderea ediției” o știre despre el, moment pe care toți îl voiam mereu amânat.    

Această biografie performantă a lui Carol Roman, care a învins vremurile, trecând dezinvolt de la sisteme complet opuse, fiindu-le cronicar obiectiv, a avut suportul unui suflet-pereche, de o distinsă noblețe. Soția Melike, cu privirea extrasă din valurile Bosforului, a fost îngerul păzitor care a ocrotit și a înțeles sacrificiile meseriei alese și slujite de Carol cu abnegația soldatului și știința generalului căzuți la datorie pe același front. Denise, fiica lor cu glas minunat, le pune părinților, cu dor  „Toate florile din lume”, un cântec care le-a micșorat depărtările.

Astăzi, la Cimitirul Evreiesc din șoseaua Giurgiului, îi vom dedica lui Carol „ediția specială” cu banda neagră pe manșetă.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Dan Constantin

(jurnalul.ro)

Despre autor

Lasă un răspuns

*