default-logo

Tudor Nedelcea. „Stihuri la stema țării – 1635-1830”

Cărturarul craiovean de formație academică TUDOR NEDELCEA reunește în lucrarea de față „compunerile și creațiile poetice” cuprinse în „Bibliografia Românească Veche” (B.R.V.), ordonate cronologic, cu indicarea sursei și a datării. Antologia de față, prevăzută de autor cu studiu introductiv, tabel cronologic și repere critice, se vrea o „completare a altor lucrări similare”, apărute de-a lungul timpului, de la Moses Gaster (1891), Nicolae Manolescu (1964), Dan Simonescu (1967), G. Mihăilă și Dan Zamfirescu (1969), Al. Piru și I. Șerb (1970), I. Gheție (1982), I. C. Chițimia și Stela Toma (1984), Mircea Scarlat (1985), Al. Alexianu (1993). „A venit vremea întocmirii unei ediții critice a versurilor vechi românești, precizează antologatorul, «Zilele de-au a scripturilor române» merită și trebuie valorificate plenar.”

Lăsând deoparte „falsul complex de inferioritate”, despre care scria Mircea Eliade în 1937, autorul constată că acesta „cedează în fața unei realități izbitoare, care așază literatura română, și chiar începuturile ei, la paritate ideologică cu literatura europeană”. Prin astfel de antologii se oferă cititorului contemporan „o nouă perspectivă, o nouă concepție privind periodizarea literaturii române”. În cazul de față, avem a face cu primele compuneri versificate originale din literatura română, de la „Pripealele” logofătului Filos (Filotei) din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (cele 25 de copii cunoscute traduse pe la începutul sec al XVIII-lea au circulat în lumea ortodoxă est și sud-est europeană, la ruși, bulgari, sârbi), la Nicolaus Olahus, Udriște Năsturel, Ioan Căianul, Petru Cercel (care-și scriu textele în latină), apoi la cronicarul umanist Miron Costin (Poema polonă), mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir…

După fenomenul traducerilor și prelucrărilor din cultura medievală românească, s-a simțit și nevoia introducerii limbii române în scrieri, limba vernaculară devenind deopotrivă limbă „de cultură” dar și limbă „de cult”, după o lungă perioadă de slavonism cultural. Numai de-am aminti strădaniile cărturarilor Coresi, Năsturel, Varlaam, Simion Ștefan, Milescu ș.a.de a transpune în limba românească texte biblice și tot am înțelege cât efort a implicat această acțiune. În cursul evului mediu, cultura românească a avut drept sursă de inspirație „modelul bizantin-ortodox”, abia după Renaștere, favorizat și de căderea Bizanțului, „cărturarii români apelează la modelul occidental”.

Deocamdată, avem momentul compunerii de versuri originale în limbi străine (Filotei, Olahus, Petru Cercel, Udriște Năsturel, Petru Movilă), apoi al traducerilor și prelucrărilor românești (Coresi, Milescu, M. Halici-fiul, Miron Costin, Radu Greceanu, N. Costin), după care se trece de la o cultură „eclesiocratică” și vernaculară  la „impunerea literaturii în limba națională, prin crearea de versuri originale în românește”. Modelul versificatorilor era encomiastica religioasă, practicată de Filotei, după care au venit „stihurile la stema țării” și poetica barocă (Dan Horia Mazilu).

Primele stihuri „la stemă”, un fel de prelucrări literare, versuri de circumstanță, dedicate patronului tipăriturii, aparțin lui Udriște Năsturel (Molitvelnicul de la Câmpulung, 1635).Este o etapă de pionierat în poezia românească, relevând preocuparea pentru „concentrarea imaginii poetice”, precum și „respectul pentru arta versificării”, înțelegerea poeziei „ca meșteșug”.

În multe antologii mitropolitul Varlaam deschidea seria „stihurilor la stema țării”, așezate în fruntea cunoscutei lucrări „Carte românească de învățătură” (1643), căruia îi urmează grămăticul Nicola (Tetraevanghelul, 1645), Radu Greceanu  (Biblia de la 1688), Antim Ivireanul (Psaltirea românească, 1694; Chipurile Vechiului și Noului Testament, 1709), D. Cantemir (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, 1698), Mihai Iștvanovici (Octoih, Râmnic, 1706). De-a lungul sec XVII-XVIII sunt de menționat numeroși anonimi, copiști sau traducători, ușurința de a versifica reflectând „autohtonizarea convenției prozodice” (M. Scarlat). Pasul următor îl vor face unele narațiuni versificate („cronici rimate”), într-o limbă influențată de folclor și destinate, cu precădere, târgoveților.

În amplul său studiu, dl Tudor Nedelcea face precizări privind preocupările cărturarilor pentru cunoașterea, familiarizarea și autohtonizarea unei terminologii adecvate”, reliefându-se și elementele „unei gândiri originale, bazate pe experiență proprie, pe cunoașterea imediată, directă a lucrurilor, pe încercarea de interpretare realistă a faptelor.” Iată-l, bunăoară, pe Petru Cercel de la care s-a păstrat un singur imn evocând micimea umană în fața Creatorului și despre care secretarul său Francesco Sivori afirma că patronul său „compunea în versuri o oarecare istorie și se delecta mult cu poezia”. Sau Dosoftei, care, suferind „de o boală a sufletului”, surprinde un anumit „spirit al secolului” atunci când se lamentează sau se arată veșnic nemulțumit de firea oamenilor, de vitregia vremurilor („trai de jele”, „bietul suflet”, „mâhnit suflet”, „mișelul meu suflet”…). Sau un învățat umanist precum cronicarul Miron Costin, primul nostru poet filosof, deplângând „fortuna labilis”, soarta nestatornică, în poemul mai amplu „Viața lumii”, având ca motto cuvintele Eclesiastului: „Deșărtarea deșărtărilor și toate sunt deșarte.” Umanistul, având cultură europeană – mintea cea mai luminoasă a întregului secol al XVII-lea moldovenesc – scriindu-și cronica, deplânge vremurile: „ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri.” Și cu toate acestea capul marelui cărturar a căzut sub sabia călăului, din porunca bătrânului Constantin-vodă Cantemir, tatăl viitorului domnitor-savant.

Observând evoluția în timp a fenomenului cultural antologat (stihurile la stemă), dl Tudor Nedelcea scrie în studiul introductiv despre evoluția mijloacelor de expresie, de la versurile naive ale începuturilor la creația lui Dosoftei, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, care, prin originalitate și tematică, „rezistă oricărei analize pe criterii estetice, infirmând anumite prejudecăți privind valoarea artistică a literaturii române medievale”. De aici și până la scrierea „Țiganiadei” lui Budai-Deleanu sau apariția liricii sentimental-patetice a „primilor noștri poeți” (Văcăreștii, Vasile Cârlova, I. Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Costachi Conachi) „drumul este scurt și netezit”. Această „dimineață a poeților”, cum ar zice Eugen Simion, vine, însă, după o lungă și trudnică luptă a gândului cu rigoarea versurilor, după o lungă noapte medievală culturală pe cerul căreia au apărut, oricât de infime și palide, primele licăriri lirice din literatura română.

Antologia începe cu versurile lui Uriil Năsturel pe Molitvelnicul de la Câmpulung din 1635, cinstind astfel „Casa prea vetejescului neam al Basarabilor” care are drept stemă imaginea Corbului încoronat:

„Țara aceasta drept stemă poartă pasărea corbul,

Iar pe gâtul ei acum și o coroană stă (…)

Și această coroană a lor să nu se arunce,

Corbul în veac de la pieptul ei să nu se înlăture.”

Imaginea eponimă a Corbului, din legendele Basarabilor, devine la cărturarii moldavi Bourul, înfățișat din începuturi în stema țării, simbol al puterii, după cum menționează Varlaam în versurile din Cazania sa (1643), slăvind domnia contemporanului său Vasile Lupu:

„Cap de buăr și la domnii moldovenești,

Ca putearia aceii hieri să o socotești”.

La 1715, Antim Ivireanul, slăvindu-l în versuri pe voievodul Ștefan Cantacuzino, reținea și alte elemente cu semnificații simbolice din stema Țării Românești:

„Gripsorul, corbul și Crucea, trei semne minunate,

Darurile tale vestesc, Doamne prea înălțate,

Gripsorul neam înpărătesc a fi te însemnează,

 Corbul al Țării Rumânești stăpân te-adeverează,

Iar Crucea Pravoslaviei bun paznic te arată…”

(„Ciaslov”, Târgoviște, 1715)

Conștiința de neam este și ea prezentă, astfel că, la 1746, într-un „Octoich” tipărit la București, viersuitorul aduce slavă Domnitorului suprem milostiv care are sub paza sa și „Corbul” dar și „Zimbrul”:

„Crucea, corbul, zâmbrul, semne minunate,

Milostive Doamne, de sus îți sânt date,

A acestor țări stăpân te arată.

Păstirindu-ți turma de lupi apărată,

Și arăți spre toți o milostiire.

Domnul să te ție întru stăpânire,

Cârmuind norodul cu bună credință,

Către toți vrăjmașii puind biruință.”

Din anul următor, 1747, avem aceste versuri pe un „Molitvelnic” tipărit la Buzău:

„Buurul, corbul și crucea, trei seamne minunate

Darurile tale vestesc, Doamne prea înălțate.

Buurul, Domnul Moldovei, că ai fost te înseamnează,

Corbul al Țării Rumânești stăpân te adeverează…”

În „versurile la stemă” adresate unui  Grigore Ghica II Voevod, domnitor în Moldova de patru ori (1726-1733, 1735-1739, 1739- 1741, 1747-1748), dar și alȚării Românești de două ori (1733-1735, 1748-1752) – și urmașul său, Grigore Ghica III va domni atât în Moldova cât și în Țara Românească – sunt menționate însemnele heraldice statale adresate „unsului lui Dumnezeu”:

„Doao închipuiri ce în peceate s-au însemnat

Domnului Grigorie de la Hs. i s-au dat.

Bourul, stăpân Moldovei îl adeverează,

Corbul al Valahiei domn îl încredințează

Amândoao stemele de domnie încorunat

Pre acest de bun neam și lăudat,

Pre domnul Grigorie cel de bună viță,

Păzească-l Dumnezeu cu multă biruință,

Ce acum domneaște Țara Rumânească,

Domnu-l păzească ca s-o stăpânească.”

(„Cazanii”, Râmnic, 1748).

În același mod canonic este evocat „prea luminatul și înălțatul domn Io Constantin Nicoaea Voevod (Mavrocordat), de șase ori domn al Țării Românești (1730, 1731-33, 1735-41, 1744-48, 1756-58, 1769) și de patru ori al Moldovei (1733-35, 1741-43, 1748-49, 1769), după cutuma fanariotă:

„Bourul, corbul și crucea, trei semne minunate,

Darurile tale vestesc D(oa)mne prea înălțate.

Bourul, D(om)n Moldovei că ai fost te însemnează,

Corbul, al Țărâi Rumânești stăpân te-adeverează.

Iară crucea Pravoslaviei, bun paznic te arată.

Costandine prea creștinule, cu inimă curată,

Aciasta în veaci te va păzi, cu cinste și cu pace

Și pre vrăjmași îi va surpa, ca praful îi va face.”

(„Ceaslov”, București, 1748).

Fie că sunt din neamul Basarabilor sau din dinastia Ghiculeștilor, Mavrocordaților sau din alte neamuri (Racoviță, Callimachi, Ipsilanti, Muruzi etc.), domnitorii cărora li se dedică astfel de versuri aveau și meritul de a susține tipăriturile respective. Astfel de „versuri la stemă” erau în obiceiul canonic al epocii, de pe la mijlocul sec. al XVII-lea până către sfârșitul celui următor, specia fiind înlocuită cu alte forme mai directe de meditație, „cronică rimată”, acrostihuri, colinde,  etc.

Avem bucuria de a întâlni în antologia de față, la pag 108, poezia cu care se încheie „Psaltirea” tipărită la Râmnic în 1779 (Epoca Chesarie), pe care o avem de mult în biblioteca noastră, de la tatăl nostru, Nicolae Cârlugea (1912-1994), preot paroh peste o jumătate de secol. Ne grăbim a preciza că lucrarea a fost tipărită în atelierele de la Râmnic, de către ierodiaconAnatoliedin Episcopia Râmnicului, ajutat de monahul Rafail de la Mănăstirea Hurezi, cum se precizează sub text. Dar mai întâi să dăm citire textului:

„Această carte ce să numește Psaltire

Iaste bine tocmită întru tipărire.

Cartea de la DuhulSfânt David o au grăit

Și face pre suflet bine umilit,

Cetiți-o dar cu bună înțeleagere

Ca să aflați la ceruri lesne meargere.

Că are cuvinte pline de umilință,

Numai de o veți ceti cu bună credință.

La calea pocăinței pre toți povățuiaște,

Carii cu înțeleagere negrăbindu-se ceteaște.

Rogumu-vă dar de obște cetitori

Să fiți greșalelor noastre lesne ertători.

Și ne pomeniți pre noi cari ne-am ostenit,

Că multă nevoință am pus la diortosit.

                                    [Episcopul Chesarie]

B.R.V., II, p. 244-245.

Psaltire, Râmnic, 1779”

Urmează cinci rânduri ce cuprind însemnarea finală: „Tuturor plecați / și poftitori de tot binele/ ANTONIE ierodiaconul din Episcopia Râmnicului/ cu Monahul RAFAIL din Mănăstirea Hurezi/ Diortositoriu”

*

Cartea aceasta de tip „miscelaneu” este tipărită, așadar, în 1779 de Anatolie („ierodiacon din Episcopia Râmnicului […] ostenitor la scris cu mâna, tocmitor și așezător slujbelor”) și Rafail Monahul din Mănăstirea Hurezi. Este, după toate datele identificate de noi, imprimată în tipografia episcopală de la Râmnic, în care lucrau acești meșteri tipografi, traducători, copiști și diortositori.

Ierodiaconul Anatolie era un apropiat al episcopului Grigore Socoteanu (Râmniceanu), veghindu-i ultimele clipe de viață. Acesta îl adusese, prin 1763/64, să lucreze în tipografia episcopală și pe vestitul cărturar al Hurezului, „mai micul între monași” Rafail (călugărit în 1754). Întâlnirea ierodiaconului Anatolie cu Rafail monahul a fost de bun augur pentru activitatea tipografiei râmnicene, binecunoscută prin tipăriturile sale (unele fiind chiar „comenzi”) în toate provinciile românești, ba chiar și în alte țări de tradiție ortodoxă (precum Rusia, Serbia, Athos…). A se vedea:Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, tom I, 1508-1830, București, 1903, m. 334, p. 161.; Ion Ionașcu, Istoricul Mănăstirii Hurezi după documente inedite din arhiva Eforiei spitalelor civile, „Arhivele Olteniei”, an XIV, 1935, nr. 79-82, mai-decembrie, p. 309; Dicționarul Teologilor Români, „Anatolie. Monah cărturar din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea”.

La 2 octombrie 1782, Rafail este ales egumen al Hurezului (după cum însuși consemnează într-un document: „mi-au venit carte de igumeniia Hurezului”). Acolo, în ctitoria lui Constantin Brâncoveanu de la sfârșitul sec. al XVIII-lea, își reia mai vechea sa îndeletnicire, organizând mai bine tipografia și reușind să tipărească la 1783 „Aravicon mitologhicon”, adică Halima („a lui Rafail igumenul Hurezului, tâlcuită și scoasă cu a sa cheltuială”), iar în 1787 un Miscelaneu de literatură monahală. Spre sfârșitul vieții, după 10 ani și patru luni de egumenie, Rafail îmbracă marea schimă, primind numele de „Roman ieroschimonahul” (primind „schima mare” / marele chip îngeresc, ieroschimonahul era investit cu harul slujirii preoțești).

Cartea despre care vorbim provine, însă, din etapa râmniceană, căci în toamna lui 1782 monahul tipograf va fi numit egumen al Mănăstirii Hurezi, trebuind să se întoarcă la păstorirea lavrei care avea una din cele mai mari biblioteci din țară (alcătuită din colecția Ctitorului, voievodul martir de la 1714, din zestrea călugărilor cărturari și din propriile tipărituri, care nu erau puține, dacă avem în vedere că la Hurezi tipografia funcționa de cel puțin 80 de ani).

La Episcopia Râmnicului, monahul Rafail îndeplinea funcția de paracliser la catedrală, dar lucra efectiv alături de Antonie ierodiaconul și alți meșteri în vestita tipografie, unde a tipărit mai multe lucrări.

În 1768, după patru ani de stagiu la Episcopia Râmnicului, merge la Mănăstirea Dragomirna din Moldova, devenind ucenicul marelui reformator al ortodoxismului răsăritean Paisie Velicicovschi, venit de la Sfetagora. Între tipăriturile sale se află și o „Viață a preacuratului Paisie cel Mare”, precum și alte copii, între care de amintit este „Scara Sfântului Ioan ” (1773). La 1769, monahul Rafail tipărește „Cuvinte, rugăciuni și învățături pentru călugări”, apoi o Psaltire , pe care scrie: „Tipăritu-s-au această sfântă carte dumnezeiască Psaltire, ce se numește Cartea Psalmilor, prin osteneala diortorisirii mai micului între monași Rafail, monahul de la Sfânta Mănăstire Hurezi.” Se cuvine amintită larga sa inimă de creștin de vreme ce multe alte tipărituri ieșite din teascurile episcopiei vâlcene poartă mențiunea „cu cheltuiala monahului Rafail din sfânta Mănăstire Hurezii” (a se vedea și tipăriturile contemporanului său de aici, ierodiaconul Grigore).

Pe lângă cele 15 tipărituri ale sale, câte au putut fi identificate până acum (cărțile tipărite de el sunt, desigur, mai multe), iată și „Psaltirea” de care vorbim, din 1782, care este o ediție ulterioară celei amintite, de vreme ce are caracter de „miscelaneu”, cuprinzând și alte scrieri și îndrumări de interes bisericesc. Imprimarea ei în tipografia episcopală este sigură, de vreme ce alături îl menționează pe Anatolie ierodiaconul. Episcopul Grigorie Râmniceanu,  – urmând ierarhului Climent(1735-1748), –  îi adusese să lucreze în tipografia de aici, păstorise între 1749 și 1764, iscusiții tipografi continuând să lucreze și sub Partenie (1764-1771), Chesarie (1773-1780), Filaret (1780-1792), Nectarie (1792 -1812) , poate sub Galaction (1813 – 1824) și Neofit (1824-1840).

Dacă monahul tipograf a rămas să lucreze aici, la Episcopia Râmnicului, din 1764 până în toamna lui 1782, aproape 20 de ani, sub mai mulți episcopi, celălalt confrate de tiparniță și strană, ierodiaconul Anatolie, va ajunge în 1777 slujbaș la Mitropolia Bucureștiului, pentru ca în 1789 să-l găsim „egumenul Govorei”, iar la 1805 să devină „iconomul Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei”… Se cuvin amintite și tipăriturile sale mai alese: „Cosmografia, Istoria Țării Românești” a stolnicului Constantin Cantacuzino și „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea”a lui Dimitrie Cantemir.

În concluzie, cartea în discuție este una din tipăriturile vestitului tipograf și diortositor Rafail, ieșită de sub teascurile tipografiei episcopale a Râmnicului – Noul Severin într-un moment fast de răspândire a culturii prin intermediul tiparului în spațiul românesc (și nu numai).

Râmnicul devenise, după cum aprecia Nicolae Iorga, în spirit iluminist, „capitala tipografilor” într-o epocă de consolidare și răspândire a tradiției ecleziastice (Ioan șt. Lazăr). „Veacul de aur al Râmnicului” (cum îl numește recent cercetătorul Nicolae Bănică-Ologu), veac prin excelență al iluminismului european, care se confruntase printre atâtea alte vitregii și cu peste două decenii de stăpânire austriacă a Olteniei,  înflorise pe o tradiție viguroasă care venea de la Radu cel Mare (care la 1503 înființase Episcopia Râmnicului – Noul Severin), prin tipograful Macarie  (plecat de la egumenia mănăstirii vâlcene Bistrița, ca să tipărească la București, între 1508-1512, un Liturghier, un Octoih  și un Evangheliar), continuând cu  Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Mircea Ciobanu, Pătrașcu cel Bun, Mihai Viteazul, Radu Șerban Basarab, pentru a ajunge la Matei Basarab (dormindu-și somnul de veci la Mănăstirea Arnota), iar de aici la marele creator de epocă culturală, Constantin Brâncoveanu, urmat mai apoi cu sârg creștin de „Epoca lui Chesarie”, pentru a înainta cu o bogată zestre spiritual-creștină în perioada premodernă și modernă, până la episcopul Calinic al Râmnicului.

Recenzie și Addenda documentară de

Zenovie CÂRLUGEA

Târgu-Jiu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.