◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Poetul Constantin Preda în naosul luminii

„NEBUN DUPĂ HRISTOS” fiind o carte din care învăț sfințenia Cuvântului, am așezat-o sub candelă. Luminează la fel; acum într-o tăcere nespus de frumoasă și tristă, după ce Poetul a fost la hotarul dintre vuiet și șoaptă, dintre vaier și despletirea albului de mire. Zidindu-se în naosul luminii, „ în mănăstirea numită poezie”, uimit că „până la Dumnezeu mai e atât de puțin”, Poetul își răsfrânge graiul în inefabil; în nemărginirea ce „stă să se spargă”. Fiecare cuvânt e suspin ce „crește și scade”, crește când Poetul rătăcește „prin pulberea somnului / pe o nevăzută cărare” și scade când Iisus stă în lacrima Cuvântului precum stă în bobul de grâu.

Candelă e sufletul Poetului trecut prin „pregătirile urcătoare” ale ființei (cum le numea Constantin Noica), ce duc spre desăvârșire. Pregătire urcătoare a ființei e suferința prin preaplinul durerii și surâsul acesteia, prin patimă și mistuire, dar și prin măreția suferinței când cuiele îi străpung Poetului palmele: „uneori îmi ascund plînsul/ într-un buchet de zambile”. Cuvintele anină de cupole liturgice în care e freamăt dorul de înălțare și de primenire : „și-n timp ce mă rog/ se-aude ploaia de primăvară venind ( din poemul „crucea”). Anotimpul cel nou va fi duminica Poetului, „calea printre flori” a dragostei pentru Iisus, curată „ca lumina unui cireș aflat la prima înflorire”. Cartea are ca motto cuvintele lui Gala Galaction „Iisus Christos-calea printre flori a sufletului meu”. Reverberăm motto-ul cărții și noianul ei de candoare, amintind de ceea ce spunea Apostol Bologa – „Trăiesc, dar nu mai sunt eu cel care trăiește, ci Iisus din mine” – sau invocând „Fragmentele autobiografice” ale lui Octavian Goga: „Aș vrea să-mi pot zidi o biserică de unde sufletul dezlegat de patimi să poată privi spre cer.”

Astfel, poezia lui Constantin Preda e despre creșterea spre cer, căci Poetul lasă în urmă bătăile de humă ale temporalității, intrând în lucrarea fără de sfârșit și „frăgezimile de foc” ale melosului cosmic . Poetul își scrie soarta în lumină genuină. Îl reprezintă pruncia. E în brațele părinților din părinți și-n alai de îngeri peste care icoanele varsă mir. E suprema ardere a Poetului în fiorul botezului în care Dumnezeu îi pune sufletul în palmă; „un prunc e scufundat în cristelniță/ cu apă sfințită”. Luăm-aminte din emoția versului precum luăm-aminte din Evanghelistul Luca : „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea.”

Poetul vine, iar, din miazăzi, făcându-ne semn, precum Manole, personajul lui Lucian Blaga (aud în poemele lui Constantin Preda cele mai puternice voci ale literaturii române; bucurându-mă; poetul la rându-i fiind una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române), că încruntarea s-a sfârșit și începe „partea luminei”. Și tot blagian, Poetul e visare fără popas, aflând cum infinitul ființei se întrupează numai prin Dumnezeu. De acum, cuvintele îi sunt grație și revelație, fiindu-i proiectată ființa, ca la Heidegger, în ființare prin sălașul iubirii din lumina tainicului potir.

„Ca un crin îmbrăcat/ în cămașă de mire”, Poetul iese din deznădejde, însetat de „Cel răstignit pe cruce.” Și iar îl apropii pe Poet de Manole al Marelui Blaga, căci la fel se întreabă Constantin Preda pentru ce vină neștiută a fost pedepsit cu marele frig: „de ce mi s-a întîmplat mie? / de ce am fost ales pentru jungher? Oare călăul va putea vedea/ că am o floare roșie la rever? (din poemul „am cancer pe creier”)

Așa își scrie Poetul psaltirea versurilor, dându-i suflet de înger, întru fără-de-sfârșitul ei.

Învățându-i Poetului Cartea, înmărmuriți învățându-i-o, vom ști cum veșnicește poezia, rămânând „țipătul unei perle”.

 

Valentin Marica / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *