O carte ce merită cu prisosință citită/răsfoită, indiferent de vârstă, cu o atracție aparte pentru cititorii mai „timpurii”:– Crâmpeie insolite din viața cuplului Ceaușescu, prin vizitele oficiale din străinătate,
– Amănunte inedite privind numeroase țări, vizitate de către familia Ceaușescu,
– Clipe deosebite din viața conducătorilor acestor țări,
– Numele atâtor și atâtor șefi de state, unii cu puteri absolute, trecuți în uitare azi,
– Tradiții și obiceiuri aparte la curțile stăpânitoare,
– Gândirea și comportamentul Elenei Ceaușescu, văzute de Violeta Năstăsescu.
„Cu siguranţă cititorul va fi atras de conţinutul cărţii şi de forma în care este scrisă: un stil elegant, plin de distincţie şi vioiciune, dar fără emfază, din care se degajă când ironia fină, când hazul nestăpânit, când sarcasmul tăios şi când, în sfârşit, sentimentul de oroare sau neputinţă.”
În loc de epilog (pag 323… 335)
Îmi iau libertatea, prin urmare, cu permisiunea presupusă a cititorului, să fac câteva remarci de încheiere, în speranţa că acestea vor arunca o lumină mai clară asupra transformării pe care a suferit-o înainte de a ajunge în poziţia de lider totalitar suprem. Pentru că nu a fost întotdeauna aşa.
La început era ca oricare altă activistă obişnuită, pe treptele inferioare ale ierarhiei comuniste.
Cu timpul, pe măsură ce soţul ei a ajuns să deţină funcţii înalte de partid şi de stat, a început să creadă că şi ea era îndrituită la libertăţi pe care nu se gândise niciodată că şi le-ar putea lua. Există doi sau poate trei factori strâns legaţi între ei care au contribuit la această stare de lucruri. Unul este, fără îndoială, setea înnăscută de putere, initial latentă, iar mai târziu manifestă, când condiţiile erau prielnice; un altul este influenţa copleşitoare pe care o exercita asupra soţului ei.
Dar factorul critic şi cel mai condamnabil, o spun fără nicio ezitare, este influenţa exercitată de acoliţii care mişunau în jurul ei şi nu încetau să o încurajeze în credinţa că totul îi era permis.
Dacă acest factor pernicios nu ar fi existat, ea nu ar fi îndrăznit să facă vreo mişcare în afara capacităţilor şi intelectului ei. În ce priveşte cel de-al doilea factor, dacă soţul ei ar fi reacţionat prompt şi energic la primul semn din partea ei că urmăreşte să urce prima treaptă a puterii şi ar fi trimis-o la plimbare, aşa cum a procedat Tito cu soţia lui, Jovanka, setea ei de putere ar fi fost înăbuşită în faşă şi ar fi rămas latentă pentru totdeauna.
Dar el a fost prea slab, din motive pe care numai ei doi le ştiau sau poate şi nişte rude mai apropiate. În această privinţă, ele trebuie să fi ştiut mai mult.
Nu deţin suficiente elemente pentru a şti cum îşi trata soţul.
În cele mai multe cazuri, când îi vedeam, erau înconjuraţi de ajutoare şi colaboratori sau în compania demnitarilor străini. În atari împrejurări, nimeni nu putea şti adevărata natură a relaţiei dintre ei.
Chiar şi aşa, ea nu ezita niciodată să-l contrazică, atunci când considera că este cazul, şi deseori îl complimenta cu un râs ironic sau batjocoritor.
Era prima care îşi pierdea răbdarea şi care protesta vehement când discursurile lui improvizate aveau tendinţa de a deveni incoerente sau păreau că nu se mai termină niciodată.
Fiind lângă ea, am auzit-o exclamând într-o izbucnire nestăpânită de reproş dispreţuitor: „Iar începe ăsta cu sporovăielile lui!” sau „Nicule, mai opreşte-te, nu vezi că ăştia sunt cât pe-aci să adoarmă?”
În cursul acelor mulţi ani cât am călătorit cu ea, am rămas cu impresia netă că îşi iubea copiii şi le purta de grijă, în felul ei egoist.
Îşi pusese în minte să le modeleze bunăstarea nu potrivit înclinaţiilor şi preferinţelor lor, ci după propria ei voinţă.
Presupun că această atitudine le apărea copiilor ca fiind ofensatoare sub aspect moral şi, ca atare, opoziţia lor pe faţă sau disimulată o vexa în cel mai înalt grad.
Marile ei proiecte pentru fiică şi pentru cei doi băieţi veneau în contradicţie cu propriile lor planuri, mai ales când era vorba de căsătorie.
La acest capitol ea încerca să le impună soţ şi soţii eligibile, selecţionate de ea şi nu alese de ei, aşa cum reieşea fie din referirile directe, fie din aluziile pe care le făcea pe această temă.
Relaţiile cu coiii nu puteau fi altfel decât tensionate, dacă se ţine seama de faptul că avea atât de puţină încredere în ei încât mergea până la a-i ţine sub supraveghere prin oameni a căror misiune era să-i monitorizeze constant.
Nu pot spune dacă erau sau nu conştienţi de această situaţie; tot ce pot să afirm cu siguranţă este că nu se dovedea complet sinceră cu copiii ei.
În rest, nu pot adăuga prea multe despre raporturile pe care le avea cu cei trei copii. Din câte ştiam despre ei direct, de fapt foarte puţin, reieşea că în mod fundamental erau copii normali, buni, în niciun fel condamnabili pentru actele mamei lor din sfera politică. Indirect, nu eram dispusă să acord prea mult credit zvonurilor de prin Bucureşti lansate de amatorii de bârfe, ale căror ţinte erau fiul mai mic,
Nicu, şi fiica Zoia.
Valentin, fiul cel mare, a preferat să rămână în umbră şi din această postură discretă se bucura de avantajul de a nu face obiectul bârfelor.
L-am întâlnit prima dată când locuiam la Londra.
Era student la Imperial College of Science and Technology.
În baza prevederilor Programului de Schimburi Culturale, aveam un număr de studenţi la diferite universităţi britanice şi până azi mă mândresc cu nivelul excelent al inteligenţei şi însuşirilor lor.
Valentin era printre ei, performanţa lui ca student fiind bună, dar nu strălucită. Avea un tânăr meditator trimis din România, care locuia destul de precar cu soţia sa, într-o cămăruţă de la mezaninul unei clădiri din Chelsea, aflată în proprietatea ambasadei, şi care servea drept sălaş pentru cei mai mulţi membri ai personalului ambasadei.
Despre performanţele lui Valentin, soţul meu, în calitate de ataşat cultural la ambasadă, se interesa la intervale regulate la registrarul colegiului.
Aceasta era o practică pe care o aplica în relaţia cu toţi studenţii români care trăiau în Anglia, nu numai în cazul lui Valentin.
Tot ca o practică, din când în când, obişnuiam să invit studenţi, băieţi şi fete, să ia ceaiul la reşedinţa noastră din Holland Park. Apartamentul era construit în stil victorian şi situat într-un cartier la fel de victorian, nu departe de Palace Green, unde erau birourile ambasadei. Cerusem administratorului să renoveze apartamentul, astfel că interiorul, dotat în întregime cu dispozitive modeme, era apt să primească oaspeţi.
Studenţii se simţeau în largul lor, iar respectul lor de sine creştea văzând că sunt trataţi cu consideraţie de diplomatul ambasadei.
Îi încurajam să discute liber despre experienţele lor de la universitate şi despre modul în care îşi petreceau timpul liber. În aceste ocazii, Valentin nu era prea vorbăreţ, dar se integra cu uşurinţă în grupul de studenţi, fără a face în niciun fel caz că era fiul preşedintelui.
Pe Zoia nu am întâlnit-o niciodată.
Când a venit o dată la Londra pentru o scurtă şedere, soţul meu a ajutat-o să cumpere câteva manuale de matematică, materie pe care părea să o prefere.
A condus-o la librăria Foyles, unde a selectat mai multe cărţi pe care le-a considerat potrivite pentru studiile ei.
Pe atunci era foarte tânără, încă elevă de liceu, îmbrăcată simplu şi extrem de timidă. Mult mai târziu, din conversaţii cu mama ei, mi-am dat seama că, dintre cei trei copii, ea era cea care dădea cele mai multe motive părinţilor să fie îngrijoraţi.
Preşedintele şi soţia lui îşi puneau speranţele în Nicu, fiul cel mai mic, desemnat moştenitor politic, fapt care se putea deduce din diferitele funcţii din ce în ce mai importante care i-au fost încredinţate în decursul timpului.
Dacă el accepta bucuros sau reticent aceste funcţii, în condiţiile în care ele erau într-un stat totalitar, este greu de ştiut.
Cineva apropiat cercului lor mi-a spus odată că, în timpul unei certe furtunoase dintre tată şi fiu, acesta din urmă a exclamat: „vrei să fiu linşat într-o bună zi pe străzi, aşa cum o să fii tu?”
Era frumos, nu prea inteligent, şi avea suflet bun.
Aşa mi-a părut mie când, încă din prima tinereţe, şi-a întovărăşit părinţii în străinătate în diferite vizite oficiale.
Problema era că nivelul lui de educaţie lăsa de dorit şi, în consecinţă, preocupările lui intelectuale erau limitate.
Şi acest lucru mi-a părut clar când l-am întâlnit şi i-am vorbit.
Din auzite, ştiam că era afemeiat şi dedat băuturii. Nu am cum să fac vreo apreciere în privinţa primului epitet, deşi bârfele circulau din plin, însă în cel de-al doilea, am unele indicii. Într-o seară, când ne aflam în Nigeria, după programul oficial,
Nicu s-a retras în camera împreună cu câţiva membri ai anturajului prezidenţial şi acolo, potrivit spuselor credibilei mele surse
– Lili coafeza -, a avut loc o petrecere monstruoasă, cu un mare ospăţ stropit cu multă băutură.
Un episod similar s-a întâmplat în Ghana – pur şi simplu Nicu nu putea fi oprit.
Cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a zilei naţionale, preşedintele a oferit o mare recepție la Bucureşti, la care au fost invitaţi oaspeţi din străinătate.
Mă aflam în apropierea Elenei Ceauşescu şi a fiului ei, când am văzut-o privindu-l drept în ochi şi spunându-i cu o voce suficient de tare: „Nu mai bea!”
Nu avea o părere prea bună despre miniştrii şi consilierii ei, chiar îi dispreţuia, cu excepţia câtorva, printre care şi Ştefan Andrei.
Atitudinea ei faţă de această categorie era una de indiferenţă, pentru a nu spune mai mult. Când ne aflam în Liberia, ea m-a întrebat odată care era programul ei pentru seară. Am informat-o că fusese prevăzut un dineu privat, cu participarea preşedintelui şi a suitei A fost nedumerită: „Care suită?” Am luminat-o:
„Suita română, suita dumneavoastră!”
La aceste cuvinte a avut o reacţie plină de dispreţ, care arăta cu prisosinţă cât valorau colaboratorii în ochii ei: „Suita română, pe dracu’; să-i mai numeşti pe ăştia suită!”
Pe soţiile oficialităţilor de partid şi de stat le ţinea la mare distanţă, neacordându-le atenţie în niciun fel, în ciuda eforturilor unora dintre ele de a se face plăcute.
Uneori, când nu mai avea cum să le evite prezenţa la cocktailuri sau dineuri date de vizitatorii străini, le ignora ostentativ existenţa, nefăcându-le nici măcar favoarea unei priviri, fără a mai vorbi de cea a unei strângeri de mână.
Antipatia pe care o simţea faţă de unele dintre ele lua forma unei atitudini pe care soţii lor o socoteau nici mai mult, nici mai puţin decât persecuţie
Ministrul Ştefan Andrei mi s-a plâns nu o dată că soţia sa,
Violeta, bine-cunoscuta actriţă de teatru şi film, era supusă anumitor restricţii în profesie la instigarea soţiei preşedintelui.
Pe linia acestui fel de conduită, după cum am mai menţionat deja, membrii delegaţiilor care călătoreau în străinătate cu cei doi nu aveau permisiunea să îşi aducă şi soţiile.
Era în afară de orice discuţie.
Tratamentul pe care Elena Ceauşescu îl rezerva personalului de securitate era inacceptabil.
În ciuda faptului că ei se aflau acolo pentru a-i asigura confortul şi a o proteja, ea nu le arăta nicio consideraţie sau respect faţă de poziţiile pe care le ocupau şi de rangul lor ca ofiţeri.
Multe dintre lucrurile care li se cereau nu aveau nicio legătură cu misiunea lor de a o proteja.
Erau supuşi unor neîntrerupte mustrări, într-un limbaj abuziv şi lipsit de respect, ca şi cum ar fi fost servitorii ei.
Numeroasele treburi de tot felul, ca de pildă căratul containerelor şi al lăzilor cu mâncare, băuturi, haine, aşternuturi şi dezinfectante, ei le îndeplineau scrâşnind din dinţi.
Nu am auzit-o niciodată interesându-se de bunăstarea lor, prin aceasta înţelegând cerinţele elementare de a fi hrăniţi şi odihniţi în mod corespunzător.
Erau lăsaţi să se descurce pe cont propriu şi, întrucât nu figurau pe listele personalului delegaţiei, trebuia să umble după expediente umilitoare ca să apuce să mănânce câte ceva sau să găsească un colţ unde să se odihnească.
Însă ceea ce îi mânia în mod deosebit, practic până la disperare, era modul în care le vorbea, total insultător, încât eu, martoră tăcută a izbucnirilor ei necugetate şi nesăbuite, mă temeam că într-o bună zi vreunul din ei va apăsa pe trăgaci şi o va împuşca pe loc, orice s-ar întâmpla.
Uneori încercam să le fac viaţa mai uşoară, în sensul că, după ce stabileam cu ea planul activităţilor de peste zi, le dădeam suficiente idei despre ce era recomandabil să facă pentru a asigura calmul.
În zilele noastre, acum când în România, după atâţia ani de la evenimentele din 1989, se pare că toţi caută fantome în sertarele tuturor, pot spune cu bună-credinţă că nu eu am colaborat cu Securitatea, ci Securitatea a colaborat cu mine.
Ei au colaborat cu mine, urmându-mi sfaturile de fiecare data când aveam posibilitatea să le dau. În asemenea cazuri, ca recunoaştere a strădaniilor mele de a evita răsturnarea bărcii, mă complimentau în glumă cu un „Mulţumesc, dom’ general!”
Exista o atmosferă de nemulţumire în surdină, înăbuşită, chiar în rândurile generalilor. Aceasta nu numai datorită toanelor şi incoerenţelor ei, care nu erau puţine, ci datorită sentimentului de frustrare de a nu fi trataţi potrivit rangului lor în armată.
Unii dintre ei mi-au dat de înţeles că resentimentele lor erau cauzate de pomana care li se dădea sub formă de diurnă şi de uniformele lor şifonate şi ponosite, care nu beneficiau de serviciile croitorului, a cărui sarcină era de a netezi exclusiv costumele preşedintelui.
Când îşi făceau apariţia la acţiuni oficiale importante, semănau cu o trupă de combatanţi proaspăt sosiţi de pe câmpul de luptă, contrastând cu înalţii demnitari militari din ţările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ale căror uniforme impecabile fuseseră evident în grija ordonanţelor acestora.
Tot ceea ce generalii şi coloneii noştri puteau face era să zâmbească şi să facă haz de necaz în faţa adversităţilor, să strângă din dinţi şi să le suporte cât timp dura vizita. Fireşte că nu protestau pe faţă.
Aşa ceva ar fi atras cu siguranţă dizgraţia, o „reciclare” într-o funcţie inferioară sau expedierea ca ambasador la Phenian sau Ulan Bator, aşa cum a fost cazul cu unul dintre generali.
Un limbaj la fel de insultător folosea la adresa celorlalţi membri ai personalului – oameni de protocol, ziarişti, stenografi şi dactilografi.
Cei de la Protocol se aflau permanent sub foc încrucişat, uneori pe bună dreptate, alteori nu.
Focul era într-atât de puternic, încât odată şeful Protocolului a vomitat sânge.
Nu voi uita niciodată o scenă de la Blair House când a chemat la ordin pe trei jurnalişti pentru a le cere socoteală în legătură cu nişte cusururi pe care le descoperise în relatările lor despre vizită.
Toţi trei, oameni desăvârşiţi în profesie, ascultau lungul şir de epitete jignitoare, într-o atitudine de supunere şi resemnare, ca şi cum ar fi fost acuzaţi de înaltă trădare.
După ce au părăsit camera, ea s-a întors la mine şi mi-a spus cu o satisfacţie răutăcioasă: „Ai văzut cum tremurau în faţa mea când le vorbeam?”
Acelaşi tratament dur îl avea chiar şi faţă de redactorul discursurilor preşedintelui, domnul Mitea, un om cu calităţi intelectuale şi talent literar, dotat cu un caracter remarcabil şi cu mult bun-simţ.
Nu am idee cum îşi trata personalul de la biroul ei de partid, supranumit
Cabinetul Doi”.
Am avut unele indicii despre atmosfera care domnea la Institutul de Cercetări Chimice. Când primea oameni de ştiinţă de limbă engleză eram invitată să traduc şi atunci aveam prilejul să cunosc pe câţiva colaboratori din institut – secretara şi cercetătorii ştiinţifici.
De regulă, întâlnirile se desfăşurau în două faze, prima în biroul ei, pentru o discuţie de ordin general, şi a doua în încăperile din incinta localului, pentru vizitarea laboratoarelor, a atelierelor şi a altor secţii ale institutului.
În prima fază eu mă ocupam cu traducerea, în timp ce secretarele serveau răcoritoare, biscuit şi fursecuri.
După vizită, Elena Ceauşescu nu uita niciodată să ceară secretarelor să împacheteze trataţiile care nu fuseseră atinse şi să le trimită înapoi la gospodăria de partid, într-un scop rămas pentru mine obscur.
Doamnele se conformau ordinelor, schimbând între ele priviri ironice la gestul ei meschin.
În cea de-a doua fază, oamenii de ştiinţă străini erau invitaţi să viziteze laboratoarele; aici, Elena Ceauşescu şi cu mine ne dădeam la o parte pentru a face loc domnului Muscă, ce deţinea locul doi în institut şi, am bănuit, era adevăratul manager al unităţii.
El prelua comanda, dând explicaţii amănunţite şi răspunzând la întrebările de specialitate. Mi-a părut a fi un foarte bun cunoscător şi am avut o vagă bănuială că el se afla în spatele celebrelor lucrări macromoleculare ale Elenei Ceauşescu, în calitate de ceea ce englezii numesc ghost writer.
După o întâlnire cu un străin, care a urmat tipicul descris mai sus,
Elena Ceauşescu a mai întârziat puţin în birou şi, cu acel prilej, în prezenţa unei secretare, mi-a sugerat să vin să lucrez la institut.
I-am mulţumit pentru oferta amabilă, însă am declinat-o, spunând că nu sunt bună la munci funcţionăreşti şi că este mai bine să rămân la profesia didactică, în care dobândisem un statut consolidat ca lector universitar.
Nu a insistat şi, după ce a plecat, secretara m-a luat deoparte şi mi-a spus:
„Doamnă dragă, nici să nu vă gândiţi să acceptaţi oferta!
Aţi face o mare greşeală! Aici este un adevărat iad!” Secretara nu a spus mai mult şi nici nu trebuia.
Era clar
Cu o altă ocazie, când a primit vizita unor oameni de ştiinţă britanici, domnul Muscă, fiind la curent cu apetitul ei pentru rechiziţii, a aşteptat până când ea a părăsit institutul înainte de a-mi înmâna un pacheţel, un dar din partea vizitatorilor, conţinând un frumos bibelou Wedgewood.
Avea puţină consideraţie pentru diplomaţi, mai ales pentru cei la post în străinătate. Ea şi soţul ei i-au redus practic la simplul statut de funcţionari publici obişnuiţi, lipsindu-i treptat de privilegiile universal recunoscute, chiar şi în celelalte ţări comuniste.
Deciziile pe care ea şi preşedintele le-au luat în sfera diplomatică erau în cea mai mare parte negândite, pripite şi ilogice.
Cândva, prin anii ’70, îmboldită fără îndoială de unul dintre demonii deghizaţi în ajutoarele care o înconjurau -o aluzie era suficientă -, a dat indicaţia incredibilă ca toate obiectele de valoare care decorau localurile ambasadelor române să fie strânse, ambalate şi expediate la Bucureşti.
Cu siguranţă ea nu avea dreptul să facă acest lucru.
Însă argumentul a fost că diplomaţii trăiau în prea mare confort (iar confortul era negat oricui în afară de persoana ei) şi că era necesar să se facă economii, uitând sau ignorând faptul că, în ultimă instanţă, acele obiecte nepreţuite se aflau acolo pentru a conferi respectabilitate şi prestigiu ţării înseşi.
Consecinţa a fost că ambasadele române situate în principalele capitale ale Europei au fost văduvite de valoroasele tablouri, tapiserii, covoare, statui şi busturi de marmură, argintărie decorativă şi de masă şi seturi de porţelan fin, practic tot ce reprezenta valoare reală. Nimeni nu ştie ale cui cufere le-au umplut acele comori.
Este interesant să menţionez părerile ei pe care le-am reţinut indirect din unele comentarii pe care le-a făcut despre ţigani.
O dată sau de două ori, am avut ocazia să constat sentimentele ei amestecate faţă de respectiva etnie. Îmi amintesc un episod când, aşezate pe sofaua unui salon în aşteptarea unei vizitatoare străine, Elena Ceauşescu a menţionat că o fată, fiică a unui personaj din ierarhie, se îndrăgostise de un ţigan şi intenţiona să se căsătorească cu el. Mi-am exprimat îndoiala că aceasta ar fi o partidă potrivită pentru fată, la care ea a replicat:
„De ce, Violeta, în definitiv este arătos, are o carieră şi pare să fie serios!”
„Da”, am spus, „dar gândiţi-vă la familie!”
„Ai putea avea dreptate”, a murmurat ea ca un ecou, „să ne gândim şi la familie!”
Cu un alt prilej, când nu mai era nimic presant să ne împiedice a conversa despre vrute şi nevrute,
Elena Ceauşescu s-a arătat indignată şi total dezaprobatoare faţă de faptul că fiul ei, Nicu, era îndrăgostit de fiica unui demnitar căzut în dizgraţie. „Imaginează-ţi numai, Nicu al meu să se ţină după ţiganca aia şi chiar s-o ia de nevastă!
Cu siguranţă că nu va fi bună de nimic altceva decât să-i umple casa de puradei!”
Mult mai târziu am aflat, dintr-o sursă bine informată, că fata în chestiune, de câteva luni bune însărcinată, se căsătorise cu un pilot dispus să devină tatăl copilului altuia.
Sunt multe alte exemple pe care le-aş putea menţiona şi pentru care pot depune mărturie, când natura ei iese în evidenţă în mod pregnant.
Ar putea fi şi alte faţete pe care nu le cunosc, pentru că nu am fost întotdeauna cu ea. Natura omenească este aşa de complexă!
Totuşi am ţinut să notez aceste considerente în loc de epilog, pentru a sublinia contrastul dintre atitudinea ei faţă de aproape toţi cei aflaţi în preajmă, pe de o parte, şi faţă de mine, pe de alta.
Poate că nu este un simplu contrast, ar putea fi un paradox, iar paradoxurile sunt în general greu de explicat, le iei aşa cum sunt. Rămâne un mister comportarea ei față de mine.
Nu a găsit niciodată vreun cusur serviciilor mele, nu s-a încruntat şi nu a ridicat niciodată vocea la mine.
Când eram liberă şi aveam ceva răgaz, mă încuraja, chiar mă îndruma să fac ce doream – să merg să vizitez locuri interesante, monumente, mănăstiri, catedrale, galerii de artă, centre comerciale – şi îi făcea plăcere să asculte povestirile mele despre ce văzusem. Când stăteam de vorbă îşi deschidea sufletul despre chestiuni personale, ca de exemplu sănătatea sau copiii, fără teama că aş putea comite vreo indiscreţie.
Este adevărat că nu atingea niciodată subiecte politice sau vreun aspect al muncii ei de la Cabinetul Doi.
Nici eu nu mă aventuram să îi atrag atenţia cât de greşit era să-şi înstrăineze oamenii cu modul ei de a-i trata cu duritate şi pe nedrept.
De altfel nu mă amestecam în felul în care înţelegea relaţiile cu alţii, cu excepţia cazului când găseam un cuvânt de laudă sau apreciere, aşa, în treacăt, despre persoane meritorii, care întâmplător erau în preajmă sau pe care le cunoştea.
Am evitat să-i dau sfaturi directe despre cum să stabilească relaţii umane civilizate.
Mi-am dat seamade mult că era acel gen de femeie care nu acceptă sfaturi nici pentru binele ei.
Nu am primit niciodată vreo remuneraţie din partea ei pentru munca prestată.
Nimeni nu primea, de altfel, din câte ştiu.
Nu mă deranja această situaţie, întrucât eram conştientă de avantajul enorm de care mă bucuram fiind luată în numeroasele ei turnee în străinătate, chiar atunci când engleza nu era necesară.
Mai exista un avantaj indirect prin aceea că, fiind interpreta ei oficială, fapt bine cunoscut de cercurile în care mă învârteam (nu aveam cum să evit apariţia mea lângă ea în fotografii şi jurnale de actualităţi), îmi conferea un fel de pavăză protectoare împotriva numeroaselor neplăceri la care eram expusă nefiind membră de partid şi nedeţinând vreo funcţie politică sau altă poziţie de influenţă. În acest mod indirect, ea îmi oferea siguranţă şi capacitatea de a supravieţui.
Povestirea mea se apropie de sfârşit.
Constat că, datorită îndelungatei perioade în care am însoţit-o pe Elena Ceauşescu, oroarea morţii ei violente lucrează asupra subconştientului şi a minţii mele, poate mai mult decât asupra acelora care au dat ordinul sau care l-au executat.
Căci ea îmi apare câteodată în vis, uneori zâmbind, alteori întrebându-mă ce mai fac, iar alteori tăcută şi tristă, îndepărtându-se încet de mine şi transformându-se, treptat, într-un fel de abur.
Mă trezesc în toiul nopţii, fără a fi speriată de visul pe care îl am, căci nu este un coşmar. Şi, dintr-odată, mă ridic în capul oaselor şi mintea îmi este năpădită de amintiri, unele plăcute, altele neplăcute, despre experienţele pe care le-am avut fiind cu ea. Ele tind să devină copleşitoare şi obsesive.
Atunci fac un efort să-mi vin în fire, în definitiv acestea sunt episoade dintr-un trecut din ce în ce mai îndepărtat, lipsite de orice consecinţe pentru oricine în afară de mine; îmi reproşez că sunt ridicol de sensibilă şi sentimentală; apoi las la o parte toate amintirile despre ea şi adorm din nou.”
I.G.