Poate că dintre toate „definițiile” date instituției academice naționale, cea de „imagine virtuală a României Mari”, datorată lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, rămâne una care exprimă cel mai fidel rațiunea de a fi, misiunea încredințată și lucrarea necurmată de-a lungul celor 155 de ani de existență de până acum a Academiei Române. Apărută nu întâmplător ci prin forța lucrurilor, în aprilie 1866, într-o perioadă de „tranziție” între Domnia fondatoare a așezământului statal național modern a lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) și cea de afirmare a independenței și apartenenței europene a lui Carol I (1866–1914), ea a purtat în sine marca originară și permanentă de simbol organic al întregii națiuni române, fapt reflectat, deopotrivă, prin modul de alcătuire inițială (din reprezentanții tuturor ținuturilor locuite de români), cea dintâi responsabilitate cuvenită (îndreptarea limbii și întocmirea dicționarului) și statutul de independență „în toate lucrările sale” (garantat legal și promovat consecvent de membrii săi). Graba istoriei a făcut ca dacă, de exemplu, de la crearea Academiei Franceze (1635) și până la constituirea Institutului Franței (1715) au trebuit să treacă 160 de ani, la noi, în numai 13 ani, Societatea Literară întemeiată în aprilie 1866 a devenit Institut Național prin legea din 29 martie 1879. Înalt centru „creator și îndrumător” al culturii naționale, Academia s-a înscris și manifestat în modernitatea românească drept unul dintre componenții identitari și ca fermentul creator major, participând masiv la împlinirea priorităților diferitelor perioade ale istoriei, întotdeauna în numele și în consonanță cu exigențele interesului național. Ea a ritmat astfel cu națiunea la obținerea independenței de stat (1877), s-a implicat activ în desăvârșirea procesului de constituire a statului unitar și a reprezentat o pârghie fundamentală a consolidării „unității sufletești” și unificării cultural-spirituale în perioada interbelică. Păstrând cadența timpului, instituția academică națională se găsește astăzi în fața marilor provocări ale globalizării, preocupată de conservarea tradițiilor și promovarea identității naționale, într-o Europă și o lume pe care le vrem ale „unității în diversitate”.
- Modernitatea românească stă esențialmente sub semnul desprinderii țărilor române de Imperiul Otoman, integrării în Europa, unificării și modernizării statale și afirmării românilor ca un „strat de cultură” la Gurile Dunării. Războiul Crimeei (1853-1855) soldat cu înfrângerea Rusiei a fost ocazia, Tratatul de la Paris (1856) a stabilit bazele înţelegerii europene în această privinţă, iar Convenţia încheiată tot în Capitala Franței (1858), care valorifica şi exprima şi dorinţele divanurilor ad-hoc (1857) din cele două principate, a stabilit primele elemente constitutive şi programul politico-juridic de creare a bazelor instituţional-legislative ale statului român unitar modern. „Calendarul” în acest fel prefigurat şi general acceptat a fost urmat şi îndeplinit cu consecvenţă de Domnitorul Al. I. Cuza şi guvernele sale în perioada 1859-1866 şi s-a materializat în desăvârşirea unificării politico-administrative (24 ianuarie 1862), crearea structurilor instituţionale (politice, administrative şi judiciare), unificarea legislativă, în primul rând prin codificarea modernă (pe calea adoptării şi intrării în vigoare a codurilor: civil şi de procedură civilă, penal şi de procedură penală), reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești, introducerea învăţământului primar obligatoriu, fondarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) ş.a. Creat astfel ca un „stat de interes european”, România avea să facă din apartenența ei la Europa și atașamentul față de valorile socio-democratice occidentale temeiuri ale unității și identității sale interne.
În acest context al stabilirii aşezământului juridico-instituţional al statalităţii şi modernităţii româneşti a apărut şi s-a înfăptuit, deloc întâmplător, şi ideea, şi preocuparea creării instituţiei academice naţionale, menite în principal să fixeze dezvoltarea limbii române în dicţionar şi să-i cultive unitatea şi devenirea pentru românii de pretutindeni. Demersul nu a fost prevăzut în niciun document internaţional ori de un conclav european, ci a constituit o iniţiativă exclusiv românească internă, ca o creștere naturală proprie, devenire organică, de neoprit, precum ceva subînțeles, cu importante implicaţii, decisive pentru desfăşurarea viitoare a procesului de unire, dar şi cu complicaţii în privinţa relaţiilor cu puterile europene ale timpului. Aşa se face că, deşi actul de înfiinţare şi expunerea de motive erau pregătite încă din anii 1863-64, Domnitorul Al. I. Cuza a amânat materializarea proiectului. Tot aşa procedase şi cu actul constituţional din mai 1864 pe care îl denumise Statut dezvoltător… (după modelul italian !), şi nu constituţie, rămânând pentru mai târziu şi atingerea acestui obiectiv. În fine, o altă instituţie importantă a primei etape, fondatoare a statului român modern, principele străin, reclamat de Divanurile ad-hoc fusese reportată în aşteptarea momentului potrivit .
Toate aceste trei „puncte” restante aveau să se îndeplinească succesiv în prima parte a anului 1866: la 1 aprilie fondarea Societăţii Literare Române, precursoarea Academiei Române, la 10 mai proclamarea ca Domnitor a principelui Carol de Hohenzollern-Singmaringen, viitor fondator al dinastiei regale a țării, iar la 29 iunie adoptarea primei constituţii a României moderne. Se încheia astfel prima etapă a proiectului statului naţional. Pentru Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română şi transformată în 1879 în „institut naţional” sub denumirea de Academia Română, constituită din reprezentanţi ai tuturor teritoriilor locuite de români şi având ca menire „cultura limbii şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, lucrarea definitorie abia începea. Ea consta în, pe de o parte, realizarea unităţii limbii şi spiritualităţii româneşti şi asigurarea progresului cultural-ştiinţific naţional, iar, pe de alta, pregătirea conştiinţelor generaţiilor care să continue şi să desăvârşească proiectul statului naţional unitar, să-l consolideze pe calea creațiilor și contribuțiilor proprii la îmbogățirea patrimoniului civilizației naționale și universale.
- O particularitate importantă a procesului istoric de constituire şi afirmare a modernităţii româneşti o reprezintă integrarea ca două componente fundamentale cu misiuni spirituale şi culturale identitare majore: biserica naţională (ortodoxă) şi instituţia academică naţională. Primul proeict a presupus măsuri radicale în frunte cu naţionalizarea (secularizarea) averilor mânăstirilor închinate, întregită în mod natural cu unificarea şi organizarea neatârnată a bisericii române ca instituţie spirituală naţională.
Constituţia din 1866 prevedea ferm că aceasta „este şi rămâne neatârnată pe orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”.
Şi tot strâns legat de soarta statului naţional unitar ea avea să-şi dobândească după obţinerea independenţei autocefalia în 1885, iar în urma Marii Uniri din 1918 şi ca o consecinţă a desăvârşirii unificării statale a naţiunii române, din 1925 Biserica Ortodoxă Română s-a organizat ca patriarhie. Astfel, dreptul românilor la unitate spirituală religioasă şi dreptul la unitate culturală se îngemănau şi ritmau în consonanţă spre atingerea obiectivului politico-statal al reîntregirii naţiunii.
Prelundu-şi misiunile identitare specifice, cele două instituţii naţionale continuă lucrarea neîncetată de consolidare a unităţii sufleteşti şi de zidire a ştiinţei şi culturii proprii, fiind sortite să acţioneze conjugat pentru păstrarea firii naţionale, cultivarea sa creatoare şi a rezistenţei în faţa agresiunilor nebenefice ale globalizării.
- Înfăptuirea marelui ideal național al desăvârșirii statului național unitar la 1 decembrie 1918 a reprezentat o împlinire majoră pentru instituția academică națională, realizându-se astfel o identitate aproape perfectă între spațiul etnico-geografic de acțiune, până atunci în dimensiuni cvasi simbolice și statul ca expresie politică a națiunii.
Și ea „o urmare directă a Unirii” de la 1859 (I. Bianu), fondată pe ideea fundamentală că instituția „să cuprindă reprezentanți din toate țările de limbă românească, pentru ca astfel să servească de organ central al dezvoltării culturii unitare a întregului neam”, Academia Română s-a implicat hotărâtor în procesul de edificare și desăvârșire a statului național unitar român. Ea a reprezentat „întâiul organ de unire a românilor din toate părțile, mai întâi printr-o unire sufletească, culturală care avea să pregătească unirea deplină a neamului întreg”.
În adresa (scrisoarea) omagială adresată Regelui Ferdinand, în ianuarie 1920, „de mulțumire și felicitare” pentru legile votate la 29 decembrie și promulgate prin înaltele decrete regale din 31 decembrie 1919 „când Parlamentul țării a votat într-o conglăsuire marele act al Unirii tuturor românilor” se arăta, printre altele, că: „… Institutul nostru, format de reprezentanți ai științei și literaturii româneşti din toate țările locuite de români, a cultivat și întreținut vie conștiința unității naționale. În fiecare primăvară, acest institut de cultură națională al tuturor românilor întrunind în sesiunea sa generală pe fruntașii intelectuali ai românismului de pretutindeni, care întorcându-se duceau cu ei acasă cuvântul înțelept cu îndemnul înălțător al Suveranului și Protectorului, cuvântul mângâietor de dragoste, nădejde și credință, cuvântul însuflețitor de unire și înălțare național ce se propovăduia de aici pentru neamul întreg”.
Răspunzând mesajului academic, la 18 ianuarie 1920, Monarhul Întregitor ținea să releve că „cea mai înaltă instituție de cultură românească, aceea care de atâtea decenii, neîntrerupt și fără preget, chemând în sânul ei elementele culturii româneşti ce trăiau sub stăpâniri străine”, a „întreținut în inimile lor veșnic vie și neșovăitoare scumpa și sfânta speranță, că va sosi odată ziua împlinirii idealului de întregirea neamului românesc” și mai ales să precizeze că: „Azi, când acest ideal s-a înfăptuit, rolul Academiei Române nu a încetat; tot ei îi rămâne cea mai mare parte a sarcinii de a lucra la desăvârșirea, la consolidarea acestei întregiri a neamului, prin unificarea culturii româneşti, prin înlăturarea diversității de gândire, ce dominațiunile străine au impus elementelor românești de sub stăpânirea lor spre a le stăpâni mai cu înlesnire”. Sau cum se remarca în scrisoarea, prezentată în ședința înaltului for academic la 26 decembrie 1919, a bucovineanului C.N. Hurmuzachi, ales membru de onoare, după unire devenea prioritară consolidarea celor dobândite și întrucât „știința națională a fost cultivată până acum mai ales în România liberă care ne-a servit întotdeauna ca model și va conduce de acum înainte destinele părților recucerite” urma ca „În țările româneşti eliberate de sub influența spiritului străin să cunoaștem un nou avânt științific cu caracter tipic național și cu timpul vor contribui și ele la înălțarea întregului neam, dezvoltându-se în cultura proprie. Astfel vom cuceri poziția dominantă care ni se cuvine în această parte a Europei și vom mări importanța notei româneşti pentru civilizațiunea și pentru progresul general al omenirii”.
Așa cum remarca Suveranul, odată România Mare înfăptuită din punct de vedere politico-statal și teritorial și priorităţile instituției academice naționale se modificau, în sensul asumării ca misiune principală realizarea unificării culturale a țării reîntregite, ca parte inseparabilă a „unității sufletești” și afirmarea unei creații naționale necesare pentru noul „stat național unitar român”. Sau cum afirma sugestiv I. Negruzzi în același Raport din 15 mai 1919: „De acum îndatoriri noi se impun Academiei de a contribui la dezvoltarea și la unificarea culturii naționale pe terenul consolidat al României reîntregite și – precum această patrie a noastră, mărită în hotarele ei firești, este una dintre cele mai frumoase țări, tot așa astăzi suntem datori a face din cultura neamului nostru una din cele mai strălucite. Problemele activității viitoare pentru îndeplinirea acestei mari datorii se impun imperios Academiei Române în viitoarea jumătate de secol”. Această redefinire a rolului presupunea și mutații corespunzătoare în planul statutului său instituțional-juridic, fapt pe deplin înțeles de diriguitorii săi care arătau că „Academia noastră pătrunsă de aceste adevăruri și înțelegătoare a datoriilor ei a hotărât încă din anul trecut să-și refacă organizarea, lărgind cadrele fixate de premergătorii noștri la 1879, să le facă mai cuprinzătoare după trebuințele de acum ale neamului nostru și după dezvoltarea științelor din acest timp; un proiect spre acest scop a fost supus chiar acum dezbaterilor Dvoastră”.
- Într-adevăr, în țara astfel întregită se realiza pentru prima dată o identitate aproape perfectă între spațiul geopolitic de apartenență și manifestare organică și dimensiunile acțiunii spirituale misionare (în privința românilor de pretutindeni), prin trecerea de la România Mică de la 1859 (organizată sub Constituția din 1866) la România Mare post-1 decembrie 1918 (consacrată prin legea fundamentală din 1923), ceea ce nu putea să nu se reflecte și în organizarea și acțiunea institutului național. Din punctul de vedere al cadrului juridic principial, legea din 29 martie 1879 a rămas în vigoare, dar misiunea consacrată atunci [aceea de a promova „cultura limbii și istoriei naționale, a literelor, științelor și frumoaselor arte” (art. 2)], chiar dacă s-a păstrat în formularea legală, a dobândit noi sensuri de afirmare și orizonturi de dezvoltare, în frunte cu cele vizând consolidarea unității naționale și creșterea efortului creator și al rezultatului său, identitar și universal. Adaptarea instituțională la aceste transformări naturale și evoluții extraordinare s-a realizat, în virtutea principiului fundamental al independenței sale, „în organizarea și lucrările de orice natură” prin modificări, ajustări și dezvoltări aduse Statutului propriu și regulamentelor speciale.
Reacționând la marele eveniment național și în consonanță cu preocupările societății românești, forul academic național a acordat o atenție deosebită prezentării procesului istoric de înfăptuire a unității naționale și a personalității promotorilor săi. În același timp, înaltul for academic și-a deschis larg rândurile sale de elită spirituală și consacrare culturală spre reprezentanții provinciilor alipite, primind numai în sesiunile din octombrie 1918–1919, 24 de personalități, 15 din Ardeal, 6 din Basarabia și 3 din Bucovina.
Sunt de remarcat, în acest context de semnificație a reîntregirii naționale, considerentele alegerii ca membri onorari, la propunerea lui Nicolae Iorga, în ședința din 7 iunie 1919, a două personalităţi ardelene, Vasile Goldiș și Iuliu Maniu.
În privința primului, marele istoric arăta: „În grelele condiții din Ardeal se întâmplă deseori că personalități chemate a dezvolta o activitate științifică și având toate însușirile pentru aceasta sunt silite a-și petrece viaţa, a și-o stoarce în modesta muncă fără strălucire și răsunet a profesorului de liceu.
Valoarea reală a acestora se poate recunoaște însă întâmplător prin lucrările cari, în legătură cu activitatea lor mai restrânsă, apăreau din când în când. În această formă, desigur mai puțin impunătoare, se întâlnesc mari calități de judecată și de stil.
Acesta e rolul pentru cărțile de istorie universală, așa de îngrijit prelucrate, ale d-lui V. Goldiș.
Propunând să-l alegem ca membru de onoare, avem în vedere însă și pe ce dintâiu Român, care s’a învrednicit a fi conducător al școalelor și culturii în Ardealul dezrobit, căruia și pe această cale putem să-i dăm un semn de frățească prețuire.”
Referitor la marele patriot ardelean și om politic național-țărănist de mai târziu savantul istoric remarca: „În viața Românilor ardeleni, chemați la o dezvoltare liberă, d-l Iuliu Maniu s’a impus ca șef al întâiului Guvern românesc după declarația de alipire de la Alba Iulia prin valoarea culturală și morală superioară a personalității sale.
Orice manifestare a sa, înainte și după acest moment culminant din existența sa, care e și unul din marile momente ale istoriei neamului, a scos la iveală, mai presus de orice, rolul pe care-l va avea în progresele noastre ca neam și ca Stat, munca în domeniul sufletesc, lămurirea conștiinței naționale și întrebuințarea chibzuită a calităților noastre de rasă.
A proclama ca membru de onoare pe d-l Iuliu Maniu înseamnă să afirmăm și noi aceste calități în persoana aceluia care le vădește așa de frumos și pe care vrednicia sa în această privință l-a așezat atât de sus la un ceas atât de mare.”
În plină desfășurare a Conferinței de pace de la Paris și de perioadă de pregătire a participării delegației româneşti, în ședința extraordinară publică de la 31 mai 1919, același Nicolae Iorga făcea o documentată expunere „asupra drepturilor noastre istorice și etnice asupra ținuturilor românești, cerute să fie încorporate la Regatul României”, cu rostul și având în vedere că „Academia Română… crede că e de datoria ei să aducă opiniei publice din țară, ca și judecății cercurilor din Apus, pe care le privesc și le interesează problemele marii păci de la capătul marelui război, constatări a căror răspundere poate fi luată științific, în contra obiecțiunilor unei propagande interesate.” Totodată, în spiritul, în sensul și pentru consolidarea respectivelor temeiuri, constatări supuse atenției lumii întregi, înaltul for cultural-științific adoptă următoarea moțiune: „Academia Română reunește glasul științei despre drepturile poporului român cu protestarea acestui popor întreg contra închiderii lui în hotare nedrepte, nefirești și imposibile, și afirmă cu autoritatea pe care i-o poate da cercetarea obiectivă și dezinteresată necesitatea de a se recunoaște statului român național hotarele pe cari i le-a dat natura și pe cari nu colonizări întâmplătoare ori infiltrări sporadice i le-ar putea știrbi”. Iar ca un veritabil ecou internațional al acestui demers, în Telegrama către academiile țărilor aliate și neutre adresată în aceeași perioadă, se conchidea: „Academia Română, care încă de la fondarea sa reprezintă uniunea de spirit și de suflet a întregii națiuni române împărțită până acum între numeroase dominații străine, reclamă astăzi în fața întregii lumi civilizate unirea integrală a acestei națiuni”.
Cât despre viitor, cum remarca I. Negruzzi, secretarul general al Academiei Române, în cuvântul său „despre țelurile instituției academice în întâia jumătate de secol” de la ședința solemnă din 14 mai 1919, după ce arăta că „Academia va lua desigur proporții mai mari în România Unită, întregită și nedespărțită. Ea va urma exemplul marilor sale surori din apus și va căuta să arate popoarelor de altă origine ce ne înconjoară, ceea ce însemnează și ce poate produce o cultură latină…”. „Un popor pentru a fi adevărat mare, pe lângă un teritoriu întins… trebuie să creeze pe acest teritoriu o civilizație a sa proprie, că el trebuie să strălucească prin calitățile sale intelectuale, prin producerile sale culturale.”
- În fine, dintre preocupările mai puțin cunoscute manifestate de-a lungul timpului de Academia Română pentru promovarea unității naționale mai menţionăm și pregătirea „dosarului științific” de prezentare a delegațiilor României la marile conferințe de pace și în cadrul negocierilor aferente încheierii tratatelor ce au consfințit granițele și recunoscut interesele legitime ale statului român. Este vorba, mai întâi, de reuniunea de la Paris din 1919–1920 și marile tratate internaționale de la Saint-Germain (10 septembrie 1919), Neuilly-sur-Seine (17 noiembrie 1918), Trianon (4 iunie 1920) care au consfințit internațional noile frontiere ale României Mari și în literele cărora au contat și datele geografice, istorice, etnografice și economice dublate de argumentele juridice prezentate de experții români, multe preluate din lucrările reprezentanților forului academic. După cum, din aceeași preocupare pentru soarta țării, s-a născut și inițiativa adoptată la 16 martie 1940, la îndemnul istoricului I. Nistor, „care interesa îndeaproape problema noastră națională” de creare a unei Comisii speciale, după modelul altor țări, „însărcinate cu adunarea și pregătirea materialului ce va servi viitoarei conferințe de pace”. La numai 7 luni și jumătate de la izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale (1 septembrie 1939), academiile europene se dovedeau deja îngrijorate de deznodământul posibil al ostilităților și implicațiilor sale asupra statu quo-ului teritorial stabilit prin actele de autodeterminare din 1918 și recunoscut de tratatele de pace de la 1919–1920 și pregătea documentația științifică menită să argumenteze justețea și legalitatea ordinii europene existente. Condusă de președintele Academiei și compusă din președinții și secretarii secțiilor, Comisia trebuia să „facă o bibliografie completă a chestiunilor privitoare la noile provincii, precum și la românii de peste hotare, cumpărându-se tot ce nu avem în biblioteca noastră pentru această lucrare”, conform unui program de lucru. Era și aceasta expresia înțelegerii și manifestării depline a misiunii încredințate elitei sale intelectuale de către națiunea română.
- De-a lungul timpului, în considerarea statutului și rolului său de „înalt institut creator și îndrumător al culturii naționale, identificat cu interesele și aspirațiile neamului românesc”, prin lege s-au adoptat măsuri de apărare a prestigiului Academiei Române și de facilitare a îndeplinirii marilor responsabilități asumate în propășirea societății româneşti. În toate perioadele existenței sale Academia s-a bucurat de un statut unic din punct de vedere juridic și de atenția, cu nuanțările istorice de rigoare, autorităților statului, iar întotdeauna de prețuirea intelectualității și a opiniei publice în general.
Ca expresie a acestui fapt, prin Legea privitoare la întrebuințarea titulaturii de „Academie” nr. 2418 din 8 iulie 1938, apreciindu-se că este „o datorie pentru Statul Român, să nu lase a se știrbi în nici un mod prestigiul pe care Academia Română și l-a câștigat, atât prin valoarea și activitatea științifică individuală a membrilor ei, cât și prin activitatea colectivă strălucită și continuă ce a desfășurat-o…, adăugând prin aceasta, la prestigiul Statului Român, atât în țară, cât și în lumea statelor civilizate”, se adoptau o serie de măsuri menite să oprească întrebuințarea abuzivă și excesivă a titulaturii respective și să o rezerve cu precădere pentru a fi folosită de instituția academică națională. Astfel, cuvântul „Academie”, singur sau urmat de alte cuvinte, nu putea fi întrebuințat drept denumire sau firmă de nicio persoană fizică sau juridică în afară de „Academia Română” (art. 1); denumirea de „academie” se putea acorda școlilor de învățământ superior sau asociațiilor științifice profesionale numai prin lege și cu consultarea prealabilă a Academiei Române (art. 2); se instituia obligația autorităților de a refuza înscrierea unei firme sau luarea unei denumiri de acest gen (art. 3), măsura de conformare a denumirilor deja existente (art. 4) și posibilitatea sancționării cu lichidarea a persoanelor juridice de drept privat care nu respectau dispozițiile legii (art. 5). Dar, dincolo de dispozițiile legale în sine, deosebit de semnificative rămân considerentele Raportului către Consiliul de Miniștri, întocmit de cele două ministere inițiatoare ale proiectului de lege – al educației naționale și, respectiv, cel al justiției – în care, în stilul oficial juridico-administrativ, sunt surprinse, în chip sugestiv și relevant pentru justificarea demersului legislativ, meritele și menirea instituției academice naționale, așa cum erau ele înțelese la momentul istoric respectiv.
Astfel, după fixarea cu precizie a reperelor definitorii ale regimului său legal, în documentul oficial se remarca, spre a justifica sporita considerație acordată, faptul că: „Sub cupola Academiei Române s’a dat formă definitivă limbii și scrisului românesc, prin elaborarea ortografiei limbii noastre, decretată obligatorie în școli și autorități”, apoi „În incinta Academiei Române au răsunat cuvintele profetice ale școlilor culturii românești, din ținuturile locuite de români, într’o epocă în care aceste ținuturi erau subjugate de cârmuiri străine”, iar „De sub cupola Academiei au pornit, pe tot cuprinsul pământului locuit de suflarea românească, razele dătătoare de speranțe ce întăreau puterile de rezistență ale unui neam în lupta lor pentru libertate”.
Și, continuându-se lista meritelor, se reținea că „tot sub cupola Academiei Române s’a pus la cale, organizat și îndrumat, studiul aprofundat al țării și poporului românesc, sub toate aspectele: literar, artistic, istoric și științific și s-au stabilit legăturile cu mișcarea științifică universală.
Academia Română a stat santinelă neclintită la postul său de veghe și de îndrumare națională, culturală și științifică, post ce i s’a încredințat de către Domnitorul Țării încă de la 1867 și i s’a consfințit apoi și prin legea sa de organizare de la 1879. Ea și-a îndeplinit, deci, în mod strălucit, misiunea creatoare și îndrumătoare a culturii naționale pe toate terenurile de activitate și a sufletului românesc.
N’a existat eveniment mai important în viața istorică și culturală a neamului românesc, fără ca Academia Română să nu-și fi avut partea sa de pregătire și de contribuție, potrivit menirii sale”.
Totodată, „Prin severa selecțiune pe care Academia Română a aplicat-o în alegerea membrilor ei, prin mărite și strălucite servicii aduse culturii și ideii naționale, cât și propășirii științei în general, Academia Română și-a câștigat în țară și peste hotare prestigiul considerabil de care se bucură de atâtea decenii.”
Nu în ultimul rând, „Contribuția deosebită pe care Academia Română a adus-o științei și culturii universale – prin studiile pe care le-a făcut, organizat și îndrumat – i-au asigurat o reputație și un prestigiu din cele mai mari față de instituțiile similare din străinătate care o consideră ca pe cel mai autorizat reprezentant al țării în mișcarea științifică și culturală universală”. Unul care „ca stimulator, regulator și îndrumător al întregii activități științifice și culturale a poporului român și cel mai înalt reprezentat cultural al său – de care se bucură Academia Română din partea instituțiilor similare străine ,– constituie fără îndoială un omagiu ce se adresează nu numai ei, ci însuși Neamului românesc, al cărui exponent și al cărui îndrumător și arbitru științific și cultural este această înaltă instituțiune a sa”. În concluzie, „Astfel fiind, este o datorie pentru Statul Român să nu lase a se știrbi în nici un mod prestigiul pe care Academia Română și l-a câștigat, atât prin valoarea și activitatea științifică individuală a membrilor ei, cât și prin activitatea colectivă strălucită și continuă ce-a desfășurat-o ca instituțiune timp de peste 70 de ani, adăugând prin aceasta la prestigiul Statului Român, atât în țară, cât și în lumea Statelor civilizate.”
De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1691 din 18 mai 1938, pentru „a înlesni Academiei Române… desăvârșirea operei începute” se stipula: „Cu începere de la 1 iulie 1938, toate proprietățile, bunurile rurale și urbane, precum și orice drepturi reale sau personale și în general bunuri de orice natură” aparținând acesteia „în orice mod ar fi exploatate” erau „scutite de orice fel de impozit către stat, județ, municipii sau comune”. În același explicativ și justificativ Referat către Consiliul de Miniștri întocmit de ministrul finanțelor și contrasemnat de cel al justiției se considera că: „Se aduce cu aceasta Academiei un omagiu pentru meritele sale în crearea și îndrumarea culturii românești și se dă posibilitatea ca în viitor să urmărească realizarea scopului său descătușată de grijile fiscale și cu toate mijloacele materiale de care dispune.”
- Plămădită sub Domnia lui Cuza-Vodă, ideea academiei naționale a prins fiinţă juridică în vremea Locotenenţei Domneşti şi a dobândit întruchipare instituţională şi și-a afirmat rolul conferit cu grija ocrotitorului său, Domnitorul, devenit, în anul 1881, Regele Carol I și primul său membru de onoare.
„Dintr-o modestă Societate literară, al cărei scop era mai mult să afirme în mod virtual dreptul românilor la unitatea lor culturală (avea să constate mai târziu unul dintre preşedinţii săi, profesorul C-tin Rădulescu-Motru), ea se transformă în anul suirii pe tron (a lui Carol I), în 1866, în Societatea care a adus independenţa ţării, Academia Română îşi ia numele pe care îl are astăzi”. După 1948, devenită „instituţie de stat”, Academia Republicii Populare Române îşi păstra o minimă aparenţă de independenţă prin faptul că depindea „direct de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, căreia îi prezintă periodic o dare de seamă asupra activităţii sale” (art. 1 din Statutul din 13 august 1948), și era total înregimentată politic, fiind obligată a pune „la baza lucrărilor ei folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii pentru consolidarea democraţiei populare, în drum spre socialism” (art. 2 din Statut). Conştiinţele realiste, precum istoricul N. Bănescu, au sesizat şi denunţat faptul că nu era vorba de „o simplă modificare de statute, ci de o suprimare a vechii Academii şi de înlocuire a ei cu alta nouă”, în care tutela statutului ar fi dus „cum dovedeşte experienţa, la aservirea spiritului”. „Transformarea” Academiei din vara anului 1948 a însemnat pierderea independenţei de acţiune, epurarea celor mai de seamă membri ai săi, precum şi etatizarea patrimoniului (mobil şi imobil) al acesteia. Și chiar dacă perioada istorică în cauză e prea aproape spre a ne oferi judecăți definitive, progresele științifico-culturale înregistrate rămân, desigur cu nuanțările cuvenite. După 1990, „renaşterea” sa a reprezentat redobândirea autonomiei, repunerea în drepturi a celor nedreptăţiţi în urmă cu 43 de ani, dar nu şi, din varii motive, restitutio in integrum a patrimoniului preluat abuziv de statul comunist. „Cel mai înalt for național de consacrare științifică și culturală” și, totodată, „instituția de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei”, structura academică națională este și rămâne, inclusiv din punct de vedere juridic, „continuatorul și unicul legatar al Societății Literare Române înființată în 1866, reorganizată în anul 1867 în Societatea Academică Română și în anul 1879 în Academia Română”.
- Creată spre a exprima și promova identitatea culturală a tuturor românilor, Academia nu poate fi și rămâne decât una a întregii națiuni, principalul depozitar al tradițiilor și întâiul generator și îndrumător al creației naționale, păstrării specificului și afirmării valorilor proprii în tezaurul spiritual al umanității. Rolul, scopurile și mijloacele sale de acțiune nu pot rămâne, desigur, indiferente evoluțiilor societății. Dacă în epoca modernă interacțiunile dintre culturi se desfășurau în special prin intermediul statului-națiune, astăzi, în vremurile globalizării, ele operează, înainte de toate, într-un nou ecosistem comunicațional, unde sunt puse în prezență și conexiuni, viziuni ale lumii, valori, sisteme economico-politice și socio-culturale ce exprimă preferințe ale unor colectivități variabile teritorial și converg chiar spre o „hipercultură globalizată”. Într-o vreme a globalizării multidimensionale rolul instituției academice naționale, departe de a se fi diminuat, devine și mai important. El constă cu precădere în a apăra și conserva ceea ce s-a dobândit, a-l afirma așa cum se cuvine în concertul culturilor lumii și a asigura continuarea și îmbogățirea permanentă a contribuției româneşti la patrimoniul universal. O țară mare înseamnă azi mai ales dezvoltare internă și prestanță internațională, efort creator și rodnic, impunere în circuitul mondial de mărfuri și valori, o știință de avangardă și o cultură prin care filonul național să-și găsească formele de expresie și esențele de manifestare universală.
Născută odată cu statul naţional şi înscriindu-se organic aspiraţia acestuia de unificare a naţiunii, Academia rămâne alături de el în împlinirea misiunii istorice date.
La rândul său, mondializarea trebuie să permită convergență și hibridizare și nu să impună uniformizare forțată ori dominarea și eliminarea altor culturi, implică recunoaștere și respect reciproc, dialog fructuos și influențe biunivoce, asigurarea dreptului la identitate culturală, existență și afirmarea tuturor experiențelor culturale în cadrul diversității mondiale.
Particularismele originilor, tradiţiilor istorice, construirii modernităţii şi aspiraţiilor ca neam, ne aşează definitiv în Europa, la Gurile Dunării, ataşaţi spectrului neolatin prin limbă şi vocaţie culturală şi ne oferă astfel o primă afiliere, urmată de planul european şi occidental şi deschzând întreaga perspectivă a orizontului global.
Iar instituția academică națională ca reper identitar și depozitar unic al valorilor spirituale ale națiunii române, reprezentantul său cel mai autorizat și vocea autentică de exprimare a sa în contextul culturilor lumii.