În vasta literatură de filosofie și sociologie a culturii din țara noastră au fost puse în circulație sute de definiții și accepțiuni ale termenului de cultură. Unii filozofi români ca Zoe Dumitrescu Bușulenga, (comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică. Își începe cariera traducând din rusește în 1949 „Poemul pedagogic” al lui Anton Semionovici Makarenko) definește cultura drept totalitate a valorilor materiale și spirituale ale societății..
Unii înțeleg prin cultură modelele (pattern-urile ) de comportament social cum este Alexandru Nemoianu care publică eseuri culturale, articole istorice, respectiv variate analize politice la diferite reviste și publicații din Statele Unite, multe editate în limba română. Astfel, colaborează la „Information Bulletin” (unde este editor), „Solia„, „Lumea liberă românească„, „America„, „ARA Journal„, „Origini” și „Micromagazin„, devenit ulterior „Meridianul românesc„. În Canada colaborează la „Cuvântul Românesc” și „Alternativa”, respectiv în țară la „Tribuna„, cu rubrica permanentă „Corespondență din SUA”, și respectiv la revistele „Orizont„, „Almajul” și „Altarul Banatului„.
Teoreticienii contemporani ai culturii din țara noastră pun în evidență, în acest sens, cunoașterea, valoarea, creația și comunicarea ca dimensiuni esențiale ale culturii, așa cum o fac: Mircea Vulcănescu (1904–1952), Mircea Eliade (1907–1986), Emil Cioran (1911–1995), Constantin Noica (1909–1987) și Petre Țuțea.
Acest mod de abordare a culturii și preocupările pe care le determină se bazează, nu în ultimul rând, pe anumite distincții operate între cultura spirituală și conștiința socială. Recunoscând o suprapunere între cultura spirituală și conștiința socială, avându-se în vedere și ceea ce le deosebește, relevându-se faptul că prin cultura spirituală se înțelege totalitatea creațiilor din sfera spirituală, conținuturile obiectualizate, materializate în opere ale subiectivității umane. Acest fel de abordare o face Andrei Pleșu care sub îndrumarea filosofului Constantin Noica, s-a bucurat, alături de Gabriel Liiceanu, de o pregătire umanistă de excepție, fundamentată pe cunoașterea limbilor clasice și pe accesul direct la marile tradiții ale gândirii filosofice europene, în special a celei grecești.( Opera lui Andrei Pleșu este impozantă cantitativ și diversă din punct de vedere tematic: Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc și melancolie: o analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980), Francesco Guardi (1981), Ochiul și lucrurile (1986), Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), (1988), Dialoguri de seară (1991), Jurnalul de la Tescani (1993), Limba păsărilor (1994), Chipuri și măști ale tranziției (1996), Despre îngeri (2005), Obscenitatea publică (2004) Comèdii la porțile Orientului (2005), Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri (2006), Note, stări, zile (1968 – 2009) (2010), Despre frumusețea uitată a vieții (2011), Față către față. Întâlniri și portrete (2011), Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste (2012), Din vorbă-n vorbă (2013), Neliniști vechi și noi (2016), Despre inimă și alte eseuri (2017). Multe dintre aceste volume au avut mai multe ediții în România și, de asemenea, au fost traduse și publicate în Germania, Franța, Austria, Ungaria și Slovacia.) Acesta spunea despre cultură că” e singura bucurie pe care o poți obține de unul singur. Celelalte sunt bucurii conviviale. In opinia lui Pleșu, bucuria culturii are calitatea că se răsfrânge și asupra altor lucruri, prin comentariu. Insă există și niște riscuri: primul e exaltarea – cultura produce euforici care nu sporesc bucuria prin comentare, ci o înlocuiesc. Al doilea risc e să ajungi să traiești paralel cu lumea. Să fii anesteziat și la bucuriile simple, și la suferințe. Cultura nu poate fi un scop de viață permanent. A cauta doar cultura e a duce o viață de consumator și a căuta bucuria perpetuă”.
Conexiunea între forțele de producție și cultura spirituală nu poate fi negate în mod absolut; doar o anumită interpretare se cere a fi repudiată. Cunoașterea și informația reprezintă premise și componente indispensabile pentru orice fapt și act de cultură. Valorile culturale acumulate de generațiile precedente se moștenesc nu pe cale biologică, însușirea lor are loc în procesul cunoașterii, al învățării. Un om cult este, prin excelență, un om informat. O autentică democrație nu poate exista și funcționa fără cultură, nici în condițiile unei culturi rudimentare, superficiale sau dirijabile spre un anumit scop politic, cum s-a întâmplat regimul de tristă amintire.
Creața este și ea o componentă atât a culturii cât și a democrației. În regimul trecut cultura era dirijată de ideologia partidului comunist, iar literatura era forțată să promoveze realizmul socialist.În democrație libertatea creației este deplină, la îndemâna cretorului.
Rostul culturii spirituale este de a forma oameni culți. Dar ce înseamnă a fi om cult? Multilateralitatea este o trăsătură esențială a omului cult, deoarece cultura însăși este multilaterală. O altă trăsătură a omului cult este matricea de valori și idealuri care este o condiție esențială. Caracterul activ al personalității ar fi o altă trăsătură a omului cult. Acesta participă activ și conștient la edificarea propriei sale culturi și personalități, mobilizându-și pentru aceasta toate resursele intelectuale și morale.
Referitor la conștiință, aceasta se dezvoltă în funcție de progresul economic și social din țara noastră. Fiecare epocă istorică și, în cadrul epocilor istorice, etapele distincte, operează în mod necesar cu criterii proprii de comensurare și redimensionare a sistemului de valori, ca o condiție sine qua non a promovării permanente a progresului, în concordanță cu cuceririle genului uman acumulate pe plan național și internațional.