Care este acel minim necesar cu care românii ar trebui să se mulțumească, ei fiind ajunși la un ridicol maxim ca număr și energie să mai poată mișca lucrurile? Am ajuns la acel nivel minim, insignifiant, azi cât boaba de piper, de prezență culturală, socială, politică, în viața publică și în propria comunitate etnică. Care e limita acelui minim firesc de la care nu mai trebuie să cedezi, căci ai ajuns la acel fir roșu, care odată rupt nu se mai poate înnoda? Care este acel minim de la care trebuie să reacționezi, dacă ai demnitate și bun simț, dacă la asta te obligă conștiința și alegerea de a fi acel scrib, vocea care trage un semnal de alarmă, să afișezi un punct de vedere, să prezinți fapte și să le comentezi, în definitiv să spui lucrurilor pe nume, nu să condamni, nu să aduci sentințe, căci vorba poetului Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte. / Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Însă noi doar ne fâțâim cu poeții noștri ca să ne aflăm în treabă, versul lor nu-l înțelegem. Spiritual încă trăim în vremea Reuniunilor de citire și cântări, ne legănăm ritmat și cu plecăciune. Ajunși la acel minim ne e teamă că pentru cuvintele scrise, sau rostite, ar trebui să ispășim și ne ferim ca dracul de tămâie să nu fim arătați cu degetul că am fi incomozi pentru cauza altora, că tulburăm apele contextului politic, că îi deranjăm pe românii care, vajnici codași, buni afaceriști și profitori, se lăfăie pe lângă cei care dețin puterea.
Dar ce facem atunci când cuvintele amuțesc? Am ajuns să nu mai fim interesați nici de destinul etniei noastre. Adevărul e că nu avem nicio instanță relevantă, demnă, necompromisă, care să lupte pentru interesele românilor. Logica românului minoritar se rezumă la gândul că e mai bine să ne legănăm în căruță, fie și pe loitre, să ne cocoloșim feriți de vânturile vremii, să ne facem că plouă; dacă putem să mai sugem de la țâța Țării Mamă măcar înc-o singură dată, apoi mai vedem; să-i mai aburim pe parlamentarii și europarlamentarii români care și ei, la rândul lor, ne aburesc pe noi, sunt mai dibaci – de jur împrejur e o abureală din care nu ne vedem orizontul, doar capătul.
Și dacă e să vorbim de acel minim, nu înțelegem de ce ediția Marelui Festival de Folclor al Românilor din Voivodina este adusă sub semnul întrebării, ediția a 60-a, cea mai de amploare manifestare care pune în mișcare energiile miilor de români. Mai rău, de ce atât de ușor se acceptă faptul că împrejurările – pasămite create de pandemia de coronavirus, iar noi vedem că măsurile de relaxare își iau avântul spre o viață normală – prin rectificările bugetare, pentru români nu mai sunt bani. E un nonsens: pe de-o parte statul are 100 de euro pentru fiecare cetățean, dar nu are bani pentru cea mai longevivă manifestare românească. Aceeași soartă o împărtășește și teatrul românesc. E logic să ne întrebăm: există oare vreun „minim identitar” la care românii ar putea avea dreptul, fără a să se milogi? Nimeni nu comentează, pesemne ca să nu supere pe cineva. Se pitulesc precum găinile în ploaie. Mi-e clar că am ajuns la capătul drumului, mi-e clar că pe nimeni nu-l mai interesează fenomenul unei comunități etnice, mai puțin pe români, ca să se mai schimbe ceva. Nici acest articol care doar „sporește a lumii taină” nu mai pune nicio energie în mișcare, decât propria-mi conștiință că am încercat să mișcăm piatra, deși Sisif demult nu mai e printre noi. Poate că mai avem nevoie doar de un gornist care să meargă, ca pe vremuri, și să anunțe sfârșitul. Poate doar astfel vor înțelege și cei care nu înțeleg și care niciodată nu vor înțelege că interesele românilor nu trebuiau depozitate în arhivele memoriei, la cheremul unor neaveniți, ci pe primul punct al ordinii de zi. Ce să mai zic? Ne împușcăm cu mâna noastră, însă cu arma pe care ne-au împrumutat-o alții.
Cândva, numărătoarea inversă a fost departe de minimul necesar începând cu: mai întâi undeva se stinse un despărțământ cu limba de predare română, apoi o manifestare locală, ni se micșorase producția editorială, apoi au apărut și problemele cu inscripționarea în limba română, apoi s-a mai stins o altă manifestare și un alt despărțământ într-o altă școală, apoi s-a stins un cămin cultural, apoi o trupă de teatru, apoi respirațiile noastre au început să devină străine de trupul nostru… Azi e sub semnul întrebării și Marele Festival, mâine… Unii zic că trebuie să taci ca să fie bine. Dacă taci e și mai rău, iar minimul necesar se apropie de maximul ridicol.
Nicu CIOBANU / UZPR
Director Casa de Presă și Editură Panciova