La peste cinci decenii de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, personalitatea liderului comunist suscită în istoriografia românească actuală numeroase controverse. Născut într-un sat din Moldova, la 8 noiembrie 1901, pleacă de acasă la vârsta de 11 ani pentru a învăţa meserie; după ce lucrează ucenic la diverse ateliere de cherestea reuşeşte să se încadreze ca electrician la uzinele electrice „Steaua Română”. Ulterior ajunge muncitor şi lider de sindicat la atelierele C.F.R. din Galaţi şi apoi la cele din Dej. În 1932 este concediat şi rămâne fără loc de muncă până în 1933, când se află printre coordonatorii primului mare val de greve ceferiste. Este arestat şi îşi face pelerinajul timp de 12 ani prin cele mai cunoscute închisori româneşti, de la Jilava până la Doftana. Evadează în august 1944 şi preia conducerea P.C.R., iar după 6 martie 1945 intră în guvernul dr. Petru Groza unde deţine portofoliul Economiei Naţionale.
Între 1948-1952 din postura de prim secretar al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) şi mai cu seamă din funcţiile pe care le-a îndeplinit pe linie economică – ministru al Economiei Naţionale şi preşedinte al noului organism înfiinţat Comitetul de Stat al Planificării – susţine masivul proces de industrializare a României. Retragerea trupelor sovietice în anul 1958 este, în mare măsură, un eveniment pregătit şi iniţiat de Gh. Gheorghiu-Dej, iar acest moment reprezintă şi un punct de plecare pentru obţinerea unei mai largi autonomii faţă de Moscova. Poziţia României din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) şi implicarea în conflictul chino-sovietic îi conferă conducerii de la Bucureşti, între anii 1960-1965, prestigiu şi susţinere din partea Occidentului. Momentul de vârf al acestei evoluţii e înregistrat imediat după publicarea Declaraţiei din aprilie, act care consacra existenţa unui punct de vedere românesc în afacerile din interiorul sistemului comunist, independent atât de cel sovietic cât şi de cel chinez. Dezgheţul intern din plan cultural şi social justifica speranţa într-o îmbunătăţire a vieţii, în general, în rândul românilor. Moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, în martie 1965, care a intervenit neaşteptat de repede, şi nereglementarea clară a succesiunii la conducerea P.M.R., au deschis drumul spre un regim răsturnat, care a evoluat treptat spre o stare de dictatură, în linii mari mai rafinată dar la fel de dură ca şi cea de la începutul instalării comunismului în România.
Ca şi întreaga sa personalitate, moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este una foarte controversată. Tradiţia orală, care într-o anumită măsură îl glorifică pentru scoaterea ţării de sub călcâiul sovietic, susţine că sfârşitul liderului P.M.R. a fost pus la cale de la Kremlin. Analizând mărturiile pe care câţiva din apropiaţii liderului P.M.R. precum şi alţi membri din nomenclatură le-au lăsat, până în prezent, se conturează două versiuni: în prima se consideră că moartea sa a fost o moarte provocată prin iradiere sau tratament medical eronat, în mod voit, al unei tumori. A doua versiune susţine că a fost doar o moarte naturală consecinţă a unui cancer căpătat în închisoare sau la vânătorile la care participa împreună cu Nikita Hruşciov sau cu Ion Gh. Maurer.
Varianta după care Dej a fost asasinat cu premeditare de Moscova are doi susţinători importanţi: Ion Mihai Pacepa şi Dumitru Popescu. Primul, cunoscut pentru cărţile sale despre spionajul românesc în timpul regimului comunist, arată că asasinatul a fost provocat prin iradiere cu un aparat confecţionat de K.G.B. care folosea material radioactiv. Aparatul a fost instalat în biroul de lucru al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dumitru Popescu susţine că este vorba de o tumoare, cancer şi metastază la ficat, care nu a fost tratat cum trebuie, în mod intenţionat, de medicii care l-au operat şi supravegheat pe conducătorul P.M.R. Sursa principală pe care se bazează fostul membru al Comitetului Politic Executiv (al C.C. al P.C.R.), (C.P.Ex.) şi rector al Academiei Ştefan Gheorghiu, este relatarea unui anume profesor Gârbea care, în ianuarie 1965, i-ar fi cerut permisiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i facă un consult. Verdictul dat de acesta s-a verificat ulterior ca fiind metastază la ficat, însă constatarea a venit prea târziu. Punctul vulnerabil al acestei versiuni este că toate relatările se bazează pe informaţii de mâna a doua, zvonuri sau amintiri, cei care le susţin nefiind apropiaţi sau participanţi direct la eveniment.
A doua versiune şi probabil cea mai verosimilă până în prezent, este cea susţinută de alte trei personaje, aflate de data aceasta în vârful nomenclaturii comuniste şi care au marea calitate – din punct de vedere al informaţiei oferite, de a fi apropiaţii prim secretarului P.M.R.: Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil şi Paul Sfetcu. Primii doi, comunişti notorii, Ion Gh. Maurer fost premier în perioada 1960-1974 (cel mai longeviv prim-ministru din întreaga istorie a românilor) şi Paul Niculescu Mizil care a îndeplinit atribuţii multiple în aparatul de propagandă, dezaprobă în general ipoteza unui asasinat pus la cale de Moscova şi refuză în bloc să dea crezare unei asemenea variante.
După 1990, Ion Gh. Maurer relata despre faptul că Dej „ştia că va muri. Întâi el mi-a spus că are cancer. Iar doctorii au confirmat-o, el regreta că nu poate duce la capăt derusificarea României pe care considera că abia o începuse”. Aşadar nici un semn de revoltă din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, semn că ar fi fost conştient de existenţa unui atentat la viaţa lui.
Rezerve similare sunt exprimate şi de Paul Niculescu-Mizil care afirma că ipoteza unei iradieri „nu are sorţi de izbândă”.
Paul Sfetcu, şeful de cabinet al liderului P.M.R., mărturiseşte că Dej „a avut cancer la plămâni. Aşa au spus doctorii. Faptul că simptomele bolii au apărut sub forma unei gripe virotice în timpul când se afla în capitala Poloniei, la sesiunea din ianuarie 1965 a Tratatului de la Varşovia, a dat naştere la speculaţiile că îmbolnăvirea a fost provocată de cercuri politice străine, interesate de dispariţia sa. Personal îmi vine greu să cred aşa ceva, deoarece cunoşteam din ce mi-a povestit referitor la viaţa sa că încă din copilărie, de la vârsta de 13 ani a fost bolnav de plămâni. În închisoare a avut T.B.C. pulmonar. După 1944 a fost şi în U.R.S.S. pentru a fi tratat de aceeaşi afecţiune”.
Concluziile ce se desprind trebuie aşadar să se bazeze pe relatările mult mai verosimile ale celor care trăind alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej au depăşit rolul de simpli subordonaţi (Maurer mărturiseşte că Dej a fost singurul prieten pe care l-a avut) au putut afla multe despre viaţa liderului P.M.R. inclusiv amănunte despre boala care îl măcina pe acesta din copilărie. Ipoteza unei iradieri, a unui asasinat este aşadar greu de acceptat, având în vedere chiar şi numai relatările celor trei demnitari comunişti. Versiunea unui asasinat devine şi mai puţin credibilă dacă se iau în considerare şi puţinele surse documentare care sunt accesibile în momentul de faţă (buletinul medical şi stenogramele Biroului Politic) în care nu apare nici un indiciu în acest sens.
Lipsa oricărei dovezi concrete alături de opiniile consemnate în memorialistica unor nomenclaturişti români şi bazate pe informaţii obţinute de la alţi participanţi la evenimente nu se constituie într-un suport puternic pentru versiunea unui act planificat de înlăturare de la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej prin asasinat. Prin urmare până în momentul de faţă majoritatea surselor credibile converg către ideea unei morţi absolut fireşti datorate unei afecţiuni căpătate încă din tinereţe.
Arhiva fostului Comitet Central al P.C.R. oferă însă şi din această perspectivă mari surprize: o notă de audienţă, din 1 ianuarie 1965, care îi are ca protagonişti pe Emil Bodnăraş (membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R.) şi ambasadorul Chinei la Bucureşti, Liu Fan. Subiectul discuţiei era apropiata sesiune a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, partea română solicitând sprijinul chinez pentru o operaţie politică care să conducă la amânarea acestei reuniuni. Raţiunea principală a acestui act, expusă de Emil Bodnăraş, se explica prin aceea că sesiunea era „destinată întăririi rolului hegemon al Uniunii Sovietice” în cadrul blocului socialist, iar din punctul de vedere al intereselor securităţii militare ea nu avea „nici o valoare”. În plus autorităţile comuniste de la Bucureşti erau nemulţumite şi de faptul că la trei luni de la înlăturarea lui N. S. Hruşciov de la conducerea P.C.U.S. (evenimentul a avut loc la mijlocul lunii octombrie 1964), noii lideri de la Kremlin explicau acest gest ca fiind cauzat efectiv doar de erorile existente în planul politicii interne ale fostului lider, nicidecum şi de cele făcute în politica externă sau în relaţia cu unele ţări comuniste precum România.
În momentul în care expunerea lui Emil Bodnăraş ajunge la acest punct, este atinsă şi problema unui plan de înlăturare de la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pus la cale de N.S. Hruşciov: „vreau să vă mai informez despre o comunicare a secretarului general al P.C. din Maroc, Ali Yata care s-a întors în Maroc dintr-o vizită pe care a făcut-o în Uniunea Sovietică în luna decembrie 1964. Însărcinatul nostru [al României, n.n. L.T.] cu afaceri din Maroc i-a făcut o vizită lui Ali Yata la redacţia ziarului la care este redactor şef. În timpul discuţiilor, Ali Yata a comunicat că a discutat la Moscova despre motivele înlăturării lui Hruşciov. A spus că s-a întâlnit cu Suslov şi alţi conducători sovietici, deci nu cu Brejnev şi nici cu Podgornâi. Spre deosebire de explicaţiile de până acum privind motivele înlăturării lui Hruşciov, Suslov i-a dat alte explicaţii. I s-a vorbit de un şir de greşeli în relaţiile cu partidele comuniste şi muncitoreşti şi în politica internaţională. Ei până acum negau acestea, spunând că toate hotărârile privind politica externă au fost luate de către plenarele Comitetului Central şi de către Prezidiu. Acum aflăm de la Ali Yata că lui i s-a vorbit şi de alţi factori care au dus la înlăturarea lui Hruşciov, factori care privesc relaţiile între partide şi ţări, relaţiile în C.A.E.R. Concret, Suslov i-a vorbit lui Ali Yata despre încordarea relaţiilor cu România de care este vinovat Hruşciov. Ali Yata a relatat că Suslov şi alţi conducători sovietici i-au spus că Hruşciov nutrea serios gândul înlăturării tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi acţiona în acest sens. Ali Yata spunea că este aşa de scârbit, încât dacă numai asta ar fi făcut Hruşciov tot trebuia înlăturat din conducerea P.C.U.S.”
Emil Bodnăraş spune şi de ce relatarea secretarului general al P.C. din Maroc este plauzibilă: „noi îl credem pe Ali Yata deoarece ceea ce a spus nu a scos din mânecă. Noi n-am discutat niciodată cu el nemulţumirile noastre. El ştie despre problemele din C.A.E.R. atât cât ştiau toţi cei care nu aveau intenţia să intre în amănunte. Despre relaţiile noastre cu Hruşciov, Ali Yata nu ştia nimic, de aceea este foarte interesant ce ne-a spus. Este foarte posibil ca actualii conducători ai P.C.U.S., care au fost cu toţii de acord că Hruşciov trebuie înlăturat, să nu fi fost cu toţii de acord asupra motivelor pentru care trebuie înlăturat. Oficial s-a impus o versiune conform căreia motivele înlăturării lui Hruşciov au fost de ordin intern, dar asta nu înseamnă că toţi sunt de acord cu această versiune”.
Discuţia dintre Emil Bodnăraş şi ambasadorul Chinei la Bucureşti, stenografiată în întregime, a avut un caracter oficial, primul fiind, după propria afirmaţie, desemnat de Biroul Politic şi de către Gh. Gheorghiu-Dej să-i transmită lui Liu Fan, printre altele şi cele prezentate mai sus. Presupunem, aşadar, că informaţiile fuseseră verificate în prealabil de către partea română, pentru ca apoi ele să fie transmise pe linie diplomatică. Dar dacă problema se pune astfel, cu siguranţă Gh. Gheorghiu-Dej ştia cu multă vreme înainte de moartea sa că la Moscova nu numai că se dorea înlăturarea sa ci şi faptul că se şi acţiona în sensul acesta. Cum s-a acţionat, prin ce mijloace, cum era concepută înlocuirea liderului comunist de la Bucureşti, nu ştim iar documentul în cauză nu ne lămureşte. Există însă şi posibilitatea ca Emil Bodnăraş să se fi folosit de informarea lui Ali Yata pentru a-i convinge pe chinezi de reala dificultate în care se aflau la acel moment relaţiile româno-sovietice şi că România avea într-adevăr nevoie de un sprijin în acest domeniu.
Cert este că sovieticii se interesau în mod deosebit de situaţia din România. O confirmă şi Emil Bodnăraş: „atunci când delegaţia de partid a P.C.U.S. condusă de tov. Podgornâi a vizitat ţara noastră [mai 1963, n.n. L.T.], câţiva membri ai delegaţiei, printre care şi Epişev, fostul ambasador al Uniunii Sovietice în România, în prezent şeful D.S.P.A., s-au interesat pe lângă activiştii noştri cum sunt grupate părerile în Biroul Politic al P.M.R., cine pe cine influenţează. Epişev avea multe relaţii în ţara noastră şi a profitat de acestea pentru a se lămuri cine este prochinez în conducerea noastră, cine este prosovietic; de care parte se află tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, dacă dânsul este bolnav sau se preface”.
A doua zi după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), într-o altă întrevedere oficială între ambasadorul chinez şi Emil Bodnăraş, acesta din urmă remarca în legătură cu boala de care suferise liderul P.M.R. că „a fost o evoluţie explozivă, de o agresivitate rar cunoscută în cazuri similare. Noi am fost de fiecare dată întrecuţi, depăşiţi în previziunile noastre de boală. El [Gheorghe Gheorghiu-Dej, n.n. L.T.] a fost conştient tot timpul. Ieri, la orele 14,30 când am fost la el după sesiunea M.A.N. şi am avut o şedinţă a Biroului Politic, deşi situaţia a fost foarte gravă, a înţeles ce i-am spus. Ne-a răspuns: foarte bine, foarte bine. Ne-am luat rămas bun, ne-a spus la revedere, pentru ca după o oră şi jumătate tensiunea să scadă brusc la 9, apoi la 8. A intrat în comă”.
La întrebarea ambasadorului Liu Fan dacă boala a fost descoperită mai demult, el având informaţii din care reieşea că Gheorghe Gheorghiu-Dej suferea de mai bine de un an, Emil Bodnăraş a făcut un adevărat expozeu asupra cauzelor morţii prim-secretarului P.M.R.: „Noi am descoperit-o [boala, n.n. L.T.] în februarie, prin tomografie. Pe radiografia obişnuită n-a apărut nimic. El, de plămânul drept, a suferit şi în închisoare şi în 1957. Nici o dată nu s-a semnalat ceva dubios. Abia acum s-a descoperit focarul, la adâncime de 11 cm., ca un ban rotund, cu un diametru de 2 cm., în apropierea canalului bronhiei. Tot nu era sigur că este cancer şi atunci am adus de la Paris un pneumolog ca să-i facă bronhoscopie. Cât noi eram în discuţie cu Parisul, a pornit ficatul. Analizele de sânge au arătat o modificare a formulei sanguine. Am constatat că sunt câteva elemente schimbate. Ficatul a crescut de la 15 cm. la 23 cm. şi a început să fie tare şi neregulat la pipăit. Atunci am lăsat plămânul şi am început să ne ocupăm de ficat, făcând proba cu izotopi de aur în sânge, pentru a vedea starea ficatului. Noaptea, la 26 februarie a.c., doctorii au venit speriaţi cu rezultatul. A apărut conturul necomplet. Era deja ţesut străin şi au apărut noduri, tot cu ţesut străin. Atunci ne-a fost clar că avem de-a face cu cancer. Dar nu ştiam unde este focarul. Între timp în scuipat a apărut sânge şi s-au găsit celule canceroase de la plămâni. Atunci am adus pneumologi, hepatologi şi oncologi care au verificat datele şi consultat bolnavul, care între timp căpătase gălbenare. Toţi au spus că este cancer. Proba la ficat nu s-a mai putut face de frica hemoragiei, pentru că formula sângelui era proastă. S-a început tratament cu endoxan, dar după trei zile n-a mai rezistat sângele: au scăzut trombocitele. Atunci a trebuit să oprim tratamentul cu endoxan. El continua însă să se degradeze şi am început transfuzii dar a intervenit creşterea ureei în sânge: de la 0,4 la 1,25 ş 2,0 şi a trebuit să întrerupem şi transfuzia, pentru că putea bloca rinichii. Am readus specialistul oncolog. Ne-a spus că transfuzie se mai poate face numai dacă intervine o hemoragie. Apoi a încetat funcţionarea intestinului şi a început alimentarea pe cale venoasă, artificială cu glucoză şi alte substanţe. Am făcut bine că ne-am grăbit să terminăm lucrările Marii Adunări Naţionale, să avem organele constituite […]”.
Aspectele prezentate mai sus completează, în oarecare măsură, argumentaţiile referitoare la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej. Cercetările viitoare ar putea aduce însă noi dovezi, mai clare şi mai precise, consolidând una sau alta din versiunile existente asupra sfârşitului conducătorului P.M.R.