◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

10. Lacrimile Larisei și zâmbetul Krisztei

Larisa Iordache a sperat până în ultima clipă că durerile de la picior se vor diminua şi că va reuşi să concureze azi în finala la bârnă, unde era sigur printre favoritele probei. Compatrioata noastră a venit la sala de concurs cu două ore înainte, cu piciorul bandajat, dar când şi-a dat jos fesele şi-a dat seama că visul său de a cuceri o medalie olimpică s-a năruit, pentru că nu avea cum să ia startul în starea în care să află! Nu i-a rămas altceva de făcut decât să se retragă şi să părăsească sala în lacrimi. Mai târziu a postat un mesaj impresionant pe o reţea de socializare pentru toţi cei care au susţinut-o într-o carieră măcinată de accidentări, una mai gravă decât alta: „Nu vom înţelege niciodată de ce drumul pe care ni-l alegem este atât de dur cu noi în unele momente când ai nevoie să mergi liniştit spre ce vrei tu să faci. Am încercat şi am sperat până în ultima clipă pentru aceasta finală olimpică. Din păcate, iar, drumul meu este împietrit… Durerea asta de la gleznă pe care o simţ este peste limita mea de suportabilitate ca om. Am vrut să o fac pentru mine. Pentru mine şi pentru fiinţa care m-a împins către drumul acesta, care, din păcate, nu mai este lângă mine şi nu mai pot obţine un cuvânt de încurajare de la ea.”
Larisa face referire la mama să care a dispărut fulgerător la finalul lunii iunie… Durerea din sufletul ei este, sigur, una imensă, pentru că într-o situaţie disperată cum este cea de aici, un cuvânt din partea mamei sale i-ar fi picat tare bine! Şi când ştii că acel cuvânt, din partea fiinţei cele mai apropiate de tine, care ţi-a înţeles toate trăirile încă de când ai venit pe lume, nu va mai veni niciodată, îţi ia pur şi simplu foc sufletul şi-ţi trebuie multe lacrimi exterioare sau interioare să-l aduci la o temperatură suportabilă… Ştiu, viaţă îşi continuă cursul, trăim într-o lume în care toate se rostogolesc într-un ritm ameţitor, durerea cuiva nu prea mai interesează pe nimeni, fiecare fiind preocupat doar de „ale lui”, iar cel ‘lovit” trebuie să găsească singur puterea interioară să păşească mai departe. Singur, pentru că indiferenta şi ipocrizia sunt trăsăturile definitorii ale acestui tip de societate în care trăim!
 Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce drumul pe care a fost împinsă de mama sa a fost, până acum, unul deosebit de dur cu ea, Larisa trebuie să păşească din nou pe bârnă, atunci când durerile vor mai ceda, în amintirea fiinţei dragi dispărute. La Paris 2024, mama să vă zâmbi când Larisa va salută publicul din sala de concurs de pe podiumul de premiere olimpic! Ceva îmi spune, că în cazul ei nu va funcţiona „blestemul olimpic”!

În această seară, finală de la bârna a fost dominată de două chinezoaice, Simone Biles clasându-se pe locul al treilea. Cam atât despre „puntea suspinelor”. Să trecem din sala de gimnastică în cea de lupte, eroina fiind tot o fată din delegaţia noastră. Pentru cei care nu ştiu, luptele libere ale fetelor au fost introduse în programul Jocurilor Olimpice în 2004, aşa că e o disciplină cu vechime în care progresele sunt impresionante. Ca şi la box, multe meciuri sunt la nivelul celor ale băieţilor.
Dimineaţa, în limitele categoriei 62 kg, în optimi de finală, Kriszta Incze (România) a întâlnit-o pe Marianna Sastin (Ungaria). A fost o înfruntare între două sportive care vorbesc aceeaşi limbă, Kriszta ştiind, destul de bine, şi romană. Marianna a fost campioana lumii în 2013, după ce mai obţinuse alte două medalii de argint la Mondiale în 2005 şi 2011, apoi a întrerupt o perioadă activitatea competiţională pentru a deveni mamă, după care, la 38 de ani a obţinut calificarea la Tokyo 2020, ceea ce reprezintă o performanţă în sine! Kriszta, cu 13 ani mai tânără, a demonstrat că nu degeaba are şi ea două medalii, argint şi bronz la întrecerile continentale, şi după o repriză de trei minute în care a stat puţin în espectativa (0-1), în a doua a devenit mai combativa, reuşind să o pună jos pe adversara şi să câştige, la final, la puncte (3-1). În zona mixtă ne-a rugat, pe mine şi şi pe colegul de la Radio Tg Mureş, Zoli Kadar, să stăm de vorbă după meciul din sferturi de finală, care urmă în mai puţin de o oră şi în care era aşteptată de o altă campioană mondială, însă en-titre, Aisuluu Tynybekova din Kirghistan! În interviul realizat după meciul cu asiatică, Kriszta a recunoscut cu sportivitate superioritatea asiaticei, mai puternică decât ea, sperând că aceasta va ajunge în finală şi că îi va acorda şansa recalificărilor, ceea ce s-a şi întâmplat. Sportivă din Sfântu Gheorghe o va întâlni mâine dimineaţă pe letona Anastasjia Grigorijeva şi dacă va câştiga, seara se va lupta pentru medalia de bronz.”Nu va fi uşor, e campioana europeană de trei ori, dar şi ea… este în vârstă”- a subliniat Kriszta, cu zâmbetul pe buze. De fapt, toată discuţia a fost una „dominată” de acest zâmbet cuceritor, care transmitea optimism.”La Paris, în mod sigur, voi fi mai puternică” a încheiat Kriszta. Deşi se vedea că romană este a doua ei limbă de exprimare, o ascultăm cu încântare, pentru că dovedea inteligenta şi fluenţa în gândire, dovedind că, poate datorită familiei, şcoală a făcut-o „la zi” şi nu la „fără frecvenţă” ca în cazul tinerilor politicieni „evocaţi” în corespondenta anterioară… În oră petrecută în autobuzul care mă purta către redacţia olimpică, m-am gândit că având atâţia tineri, optimişti şi… zâmbitori, de ce trebuie să complicăm atât de mult lucrurile, când ele sunt atât de simple?
Vă spuneam că în timpul drumului către Tokyo şi aici am citit mai multe reviste de cultură, pe care nu mai avusesem timp să le deschid în ţară. Pe prima pagină (!) a numărului 30 al „României literare”, din 16 iulie 2021, criticul Nicolae Manolescu îi adresează o scrisoare deschisă „Domnului Preşedinte al României” după lansarea proiectului „România educată”. Directorul revistei atrage atenţia că „se face tot mai puţină scoală în România. Cam totul este de mântuială… N-aţi menţionat nici o dată în discursul dv. învăţarea şi educarea limbii române. Profesorul de limba şi literatura română din mine nu vă iartă pentru această omisiune. Limba romană este principalul bun naţional, începutul şi sfârşitul a toate.”.
Dar ce este „România educată”? Este un document promis încă de acum 7 ani (!), de 137 de pagini menit să traseze liniile viitoare ale învăţământului nostru. „Asumația ontologică a strategiei abductive s-a bazat pe ideea consacrată că realitatea socială este o construcţie a actorilor sociali”, este una din afirmaţiile din document. Aţi înţeles ceva din ea? Astfel de exprimări îi baga în ceaţă şi pe cei care sunt bine intenţionaţi şi, chiar, ar dori să facă ceva bun pentru că şcoala să nu mai fie una de mântuială… În limbaj la fel de „preţios” sunt concepute şi actualele manuale şcolare, de la clasa zero şi până la ultima din liceu. Zici că totul e făcut ca elevii să nu priceapă şi, mai ales, să nu reţină nimic. Totul e aruncat în pagini făra nicio noimă şi fără nicio logică, cerând copiilor de la o vârstă foarte fragedă minte de… academicieni! Printre cerinţele de la examenul de bacalaureat de anul acesta au fost unele de-a dreptul bizare! De exemplu li s-a cerut elevilor „utilizarea corectă a conectorilor în argumentare” şi ” analiză a două elemente de structură, de compoziţie şi/sau de limbaj semnificative (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final tehnici narative, instante ale comunicării narative, perspectiva narativă, registre stilistice, etc”. De ce vrem, neapărat, să-i tâmpim pe tinerii noştri care ar fi mult mai câştigaţi dacă ar studia din manuale cu exprimare în termeni „normali” şi nu unii care provoacă doar ridicări din sprâncene? Se sperie cineva că aceşti tineri ar putea să gândească mai mult dacă ar urma ce trebuie la şcoală? În revistă „Contemporanul”, nr 3/martie 2021, citită în camera de hotel de-aici, Constantin Toader scrie la pagina 18: „Se constată marginalizarea în continuare a disciplinelor identitare. Limba şi literatura română, Istoria României, Geografia României şi Limba latină, ajungându-se în unele variante la planuri cadru la diminuarea timpului de studiu la doar o jumătate de oră pe săptămână (sau a unei singure ore pe săptămână timp de un semestru pe an)!!! O astfel de <<filozofie>> va avea consecinţe dezastruoase”. Subscriu! Cum să mai avem pretenţii de exprimare de la ai noştri tineri cu doar o oră de romană pe săptămână? Să ne mai mirăm de posibilităţile tinerilor liberali, viitorul politic al acestei ţări?


„Cum arată azi şcoală, va arăta mâine tara”- spunea în 1895 Spiru Haret. Şi câtă dreptate avea şi… are!!! Iar sportul face parte din această ţară. Şi viitorul lui este legat de viitorul… ei! De-asta vă spuneam că totul se învârte în jurul şcolii şi că mie mi se par simple liniile viitoare de reformare a ei, de fapt de reparat a tot ce s-a stricat, cu bună ştiinţă, zic eu, după 1989. Cine ne împiedică să revenim la manuale clar concepute, simple şi la obiect, pentru că elevii să rămână cu nişte repere care să-i ghideze toată viaţa? Cine ne opreşte să acordăm întâietate limbii şi literaturii romane, cărora să le fie acordate cât mai multe ore pe săptămână, pentru că totul pleacă în viaţa de la numărul de cărţi citite, chiar dacă ele vor fi recomandate elevilor că… „lecturi obligatorii”? Cine ne împiedică să introducem în fiecare zi câte-o oră de educaţie fizică în care copiii să lase deoparte telefoanele mobile şi să alerge după o minge? Poate că la unele din aceste ore vor veni şi unii din tehnicienii noştri dornici să recruteze talente pentru sporturile în care activează şi unii dintre tineri îşi vor descoperi drumul de care vorbea Larisa, care nu este unul uşor, dar care le poate aduce zâmbetul pe chip, atunci când vor ajunge la o ediţie a Jocurilor Olimpice! Veţi spune că în teorie totul pare simplu. Aşa este, în unele cazuri… Nu însă şi în ceea ce priveşte şcoala românească! Totul este să se vrea ca ţara să schimbe macazul şi să se îndrepte către o direcţie corectă, în care să câştigăm cu toţii, nu numai unii care profită de starea actuală de lucruri de la noi… În acel moment şi sportul românesc va reintra în matca firească în care a fost o dată şi nu va mai alerga după o medalie olimpică, aşa cum se întâmplă în acesta a doua săptămână a Jocurilor de la Tokyo. Să sperăm că mâine o va aduce Kriszta Incze! O voi susţine puternic în timpul meciurilor, din tribună presei, după care voi fi încântat să-i revăd zâmbetul. Un astfel de zâmbet, optimist, trebuie să readucem pe fata tinerei noastre generaţii şi dacă nu la Paris 2024, la Los Angeles 2028, vom vorbi de o altă poziţie a României în clasamentul pe naţiuni! Apropo, la Los Angeles 1984 am cucerit 53 de medalii, dintre care 20 de aur şi am ocupat locul al doilea, după SUA! Ştiu, veţi zice, au lipsit URSS şi alte ţări din Estul comunist, dar atunci am depăşit Germania de Vest, China, Italia, Canada, Japonia, Iugoslavia, Coreea de Sud!!! Despre ce vorbim?


(Hotel, marţi 3 august, ora 23.15)

Adrian Fetecău / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *