default-logo

Lupta cu inerția

Cel mai mare duşman al nostru este inerţia. Inerţia fiind, aşa mi se arată aceasta, ca o altă ipostază a laşităţii, a lenei, a comodităţii de a nu gândi, de a nu acţiona, de „a nu te afişa”, de a te lăsa dus de curentul cotidianului, cu speranţa vagă: „Poate lucrurile se vor rezolva cumva şi de la sine”.
Vom avea mereu argumente pentru ea, că iarna e frig, că vara e cald, că ziua e mică, iar noaptea e fără lumină, că să mai aşteptăm, că ei cad şi aşa, că e rău, dar poate fi şi mai rău, că ce, că e, c-o fi, că n-o fi, cine ştie ce-om păţi etc., etc., etc.
Alegerile de la începutul anului trecut pot fi comparate cu bulgăraşul de zăpadă care, rostogolindu-se de pe munte la vale, s-a transformat de mult într-un cogeamite bulgăroi, care târăşte după el în prăpastie întreaga republică. Şi nu mai are cine-l opri. Poate doar Dumnezeu. Sau Putin, pe care-l tot aşteptăm să zică: „Ho! Că nu vă vreau, dar nici doresc să mai fac o nedreptate. Pactul Ribbentrop-Molotov l-am condamnat şi eu. Voi de ce-l iubiţi?!”
E greu ca un sclav să poată gândi precum un om liber.
Unii ar vrea să se schimbe, dar nu pot.
Mentalitatea de sclav li-e proprie multora dintre cei care se află azi la conducere.
Dacă ieri Moscova le spunea ce să facă, azi – dânşii aşteaptă acelaşi lucru.
Dacă libertatea înseamnă posibilitatea de-a alege, ei aleg doar între a fi slugă şi a fi sclav. Sau doar dintre rău şi mai rău.
Comunismul i-a învăţat să se supună şi i-a dezvăţat să gândească.
De la acest sistem ei au deprins că a gândi e periculos.
Prostia lor e democrată, ei încearcă să convingă şi pe alţii că mai bine era când era rău, şi libertatea e o povară pe care aceştia n-o s-o poată duce, că lasă, că nu-mi pasă…
A te lăsa, însă, dus de inerţia cotidianului, cu care te-ai obişnuit, e ca şi cum ai fi murit (nu zadarnic adjectivul „inert” de la care vine substantivul „inerţie”, înseamnă şi „mort, neînsufleţit, ţeapăn”), apatia, indiferenţa, pasivitatea, tembelismul tău fiind alte sinonime ale morţii. Mort de viu, se spune despre oamenii cărora nu le pasă de propriul lor destin.
Cea mai mare victorie a marilor conducători de oşti ai lumii, mărturisesc analele antichităţii, nu s-au întâmplat atunci când aceştia au învins armate străine fără de capăt, ci atunci când s-au învins pe ei înşişi. Şi poate chiar de aici au început marile lor victorii.
Cel învins de el însuşi s-a putut ridica deasupra sa, deasupra slăbiciunilor sale şi, învingându-şi condiţia sa de om, a putut să şi le identifice cu cele ale zeilor.
Unui revoltat, căruia i s-a adăugat la pensie 3 lei şi 15 bani, – cum zice proverbul:
N-aduce anul,
Ce aduce banul –
i s-a tăiat pofta să mai protesteze zicându-mi: „Lasă-i, să se sature de condus, şi-or pleca ei de bunăvoie!”.
Ca şi cum ţara ar fi o maşină, condusă după principiul: „Da, să mai încerc eu”.
În timp ce lumea se schimbă, numai la noi nu se schimbă nimic.
În timp ce mergem, în timp ce alergăm de ne iese sufletul, nu ajungem nicăieri.
În istorie, cel mai mult oboseşte mişcarea pe loc.
Inerţia, pe lângă incapacitatea de acţiune, mai înseamnă la noi şi invidie la adresa celora care acţionează, care se mai opun inerţiei, care cugetă şi la destinul altora.
Tot mai mulţi dintre cei părinţii cărora au fost deportaţi la urşii albi, vor să emigreze în Siberia.
Cei care i-au deportat îşi zic: „Ca să avem dreptate, trebuie să minţim până la capăt!”
Şi aşa, cei veniţi peste noi ne învaţă să ne fie dor de Siberia lor, să tânjim după locurile de la Cernobâl, după aurora boreală de dincolo de Cercul Polar. Pe care ei le iubesc doar la modul teoretic, neducându-se să le vadă măcar o dată, ci sugerându-ne nouă să ne mândrim cu ele, să ne mutăm în patria moşilor lor, care e cea mai minunată dintre patrii.
Dintr-o inerţie, unii dintre concetăţenii noştri mai cred că Moscova e capitala ţării noastre, că rusa e limba maternă a moldovenilor, că toţi capitaliştii ne sunt cei mai mari duşmani, că intelectualii nu-şi iubesc poporul, că Siberia e bună (nu se gândesc că ea îi paşte şi pe copiii lor care vor fi mai deştepţi ca ei) pentru reducere, că românii, care vorbesc cu ei aceeaşi limbă, vorbesc altă limbă, că americanii vor să ne cumpere fermele distruse din sate la preţ de nimic, ş.a.m.d., ş.a.m.d.
Dintr-o inerţie, moldovenii basarabeni citesc doar cărţi şi ziare ruseşti, scriu cu litere ruseşti, privesc filme ruseşti (li-e lene să urmărească subtitrele), ascultă muzică rusească, vorbesc în locuri publice (până şi cu moldovenii) ruseşte, gândesc ruseşte.
Dintr-o inerţie, ei mai cred că minciuna nu ţine de saţ, dar nici nu le încurcă.
Basarabeanul se teme de adevărul absolut. Aproape instinctiv, el nu-l acceptă imediat. Ca şi cum acesta i-ar putea face vreun rău. Mai bine o minciună comodă, decât un adevăr incomod, îşi zice el.
Omul nostru trebuie ajutat să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate, dar – întâi de toate – el trebuie obişnuit să gândească (la noi e obişnuit să se răzgândească doar), să aibă încredere în idei.
Cât nu se va întâmpla acest lucru, el îşi va iubi călăii, va fi încântat de hoţi, va admira asasinii, va crede numai ce spun mincinoşii şi îi va suspecta mereu pe cei care îi spun adevărul sau îi doresc binele. E efectul „educaţiei” sovietice, bazat pe nonvalori sau antivalori. Ruşii îi vor urî cel mai mult pe cei care le dăruiesc libertate (Gorbaciov), şi-i vor regreta pe cei care le-au împuşcat părinţii şi bunicii (Stalin), iar referindu-ne la Basarabia constatăm că cei care au încercat să deschidă ochii omului nostru, să-l ajute să-şi recapete demnitatea sau conştiinţa de sine, să-l facă să devină liber sunt trataţi cu suspiciune (Ilaşcu, Vieru, Moşanu, Lari, Druc, Matcovschi etc.) sau chiar cu dispreţ, admiraţi fiind cei care-i doresc dispariţia sau care-l urăsc de moarte (Voronin, Stati etc.).
La mijlocul secolului trecut Winston Churchil afirmase că nu există primejdie mai mare pentru o naţiune decât atunci când nu poate, nu vrea şi nu ştie să folosească – sau chiar dispreţuieşte – mesajul vreunuia dintre oamenii săi devotaţi şi de nădejde.
Aceştia la noi sunt astăzi reduşi la tăcere. Sau calificaţi drept „răuvoitorii poporului”.
O rudă de-a mea din Satu-Nou, moş Terinte Caragea, îl admira pe Stalin, care-l închisese într-un GULAG din Siberia. „El m-a făcut om”, îmi zicea. „Dacă nu m-ar fi trimis în Siberia, nu mai ajungeam cel mai bun viticultor din tot raionul Cimişlia”. E o logică, pe care, sincer să fiu, nu pot s-o pătrund până la capăt.
Poate din motivul că nici nu vreau.
Dar de multe ori – gândindu-mă la dorul de Siberia, de Stalin, de GULAG-uri, de închisorile de la Lubleanka etc. al unora dintre concetăţeni – nu ştiu de ce compar neamul nostru cu nişte neveste nărăvaşe care – dintr-o inerţie?, prostie?, din lipsă de cultură sufletească? – ard de nerăbdare să fie bătute, semn că sunt iubite, care atunci când se gândesc la pumnul bărbatului se umplu de dragoste.
Din păcate, prostia nu se tratează, ea durează toată viaţa şi toată moartea celuia care s-a lăsat învins de ea.
Asta e naţiunea. Acesta e poporul, mi se spune.
Eu, totuşi, îndrăznesc să cred că nu asta e naţiunea, că nu acesta e poporul.
Poporul şi naţiunea sunt cei, mulţi-puţini câţi o fi fiind, care au conştiinţa de neam, plus morţii de sub ţărâne, plus cei nenăscuţi încă, poporul de mâine, care, cu siguranţă, vor avea această conştiinţă.
Nu peste tot inerţia este învingătoare.
– Cum te cheamă?, întreb o fetiţă la o grădiniţă.
– Muşata.
– Dar pe mămica ta?
– Sveta.
– Dar pe tine, o întreb pe altă fetiţă, cum te cheamă?
– Doiniţa.
– Dar pe mămica ta?
– Ruslana.
– Cum te cheamă pe tine?, îl întreb şi pe un băieţel.
– Mircea.
– Dar pe tăticul tău?
– Veaceslav.
S-a mai întâmplat ceva, în ultimii ani, dacă copiii noii generaţii se numesc Muşata, Doiniţa, Cezara, Andreea, Mircea, Mihaela, pe când copiii celeilalte generaţii (azi oameni maturi) se numesc Sveta, Ruslana, Veaceslav, Sveatoslav etc.
Acum neamul nostru are nevoie să înveţe lecţia luptei cu inerţia. Inerţie care, necontracarată, poate deveni un alt sinonim al morţii.
Nu poţi învinge disperarea decât orientând disperarea ta contra disperării.
Fii sincer cu tine, nu te minţi: nici o problemă nu se va rezolva de la sine aşa cum doreşti, dacă nu vei îndrăzni să intervii, dacă vei evita veşnic să-ţi „faci probleme”.
Nu e lucrul cel mai greu să pleci la război. Lucrul cel mai greu este să ştii că trebuie să învingi, pentru că tu ai la cine te întoarce. Şi atunci vei învinge numaidecât.
Există un aer al clipei, care te îndeamnă să te adaptezi mereu altor realităţi.
Dar – şi să creezi alte realităţi, dacă acestea nu sunt pe potriva aspiraţiilor tale.
Nu te lăsa învins de inerţie, învaţă să lupţi cu ea, ca să devii şi să fii tu însuţi. Cel chemat să făureşti istoria.

P.S. Punând în capul acestui eseu titlul de mai sus, mi-am amintit de marele poet Nicolae Labiş (mort la doar 21 de ani), care şi-a intitulat astfel unul dintre poemele sale.
Răsfoindu-i volumul, căutând poezia de care aveam nevoie, am dat tot de „Moartea căprioarei”.
„Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs în pământ…”, poem care a ajutat unei întregi generaţii de scriitori să învingă inerţia unei literaturi proletcultiste.
Generaţiei sale din România i s-a spus „Generaţia Luptei cu Inerţia”.
De ce nu i-ar sta bine acest calificativ şi Generaţiei actuale din Basarabia.
„Îndrăzniţi, a spus Iisus Hristos. Eu am învins lumea.”

Nicolae Dabija

10 ianuarie 2002

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*