default-logo

FLORI DE ZIUA EI

În dimineaţa aceea, ştiind că e ziua ei, am vrut să fiu primul care-i spune:, La mulţi ani!” Aşa că, încă din zorii zilei, când ochii ei mă mai visau, am ieşit tiptil din casă, să-i caut cele mai frumoase flori. Iar la întoarcere, să i le aşez încet pe pernă, ca să se trezească cu mirosul iubirii.
Însă nu m-am gândit nicio clipă că la oră în care eu traversez străzile înguste ale oraşului, toate florăresele din lume încă dorm.
Nu, nu m-am întristat. Aveam să-i adun flori chiar din pădurea ce străjuia căsuţa noastră.
Dar, când am intrat în dormitor, ea nu mai era acolo. Şi după ce am căutat-o în fiecare încăpere, în sfârşit, iat-o!, aşezată ca o zeiţă în faţa unui calculator, ce părea unul dintre cei mai fideli admiratori ai ei.
Simţindu-mi prezenţa, s-a întors pentru câteva secunde, m-a privit ca pe un paj obraznic, care intră fără să bată la uşă şi mi-a făcut semn să tac. Apoi, ridicându-şi mâna în aer, mi-a poruncit să ies, iar florile să le las oriunde.
Nu prea am înţeles ce înseamnă oriunde, dar le-am aşezat pe o masă alăturată şi am ieşit mai mult în vârful degetelor. Nu voiam s-o deranjeze zgomotul paşilor mei. Şi apoi, eram convins că la întoarcerea mea acasă, florile mele, florile ei ne vor uni la aceeaşi masă şi atunci îi voi putea spune în sfârşit:, La mulţi ani!”.
Dar, în timp ce aşteptam ca acestea să ajungă în braţele ei, a trecut o lună, apoi două, până într-o dimineaţă, când le-am găsit aruncate pe capacul tomberonului din faţa casei. Şi, deşi nu mai aveau decât câteva petale uscate, încă mai miroseau ca-n ziua aceea de iunie.
Le-am luat în braţe ca pe nişte cunoştinţe mai vechi şi, simţind că inima începe să-mi bată mai încet decât a întregii omeniri, le-am îngropat în grădină, în speranţa că în locul unei iubiri care a murit, la anul, cine ştie, vor răsări alte flori. Doar că de data aceasta le va strânge un alt admirator, unul conectat la mii de fire și la o priză mereu defectă.

Doina DABIJA / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*