default-logo

Momentul astral al Marii Uniri. Conștiință națională și acțiune politică

Într-o lucrare istoriografică de mare probitate științifică, istoricul american Keit Hitchins urmărește, în contextul european al vremii, istoria românilor din Transilvania de-a lungul a peste un secol și jumătate, mai exact de la momentul „Uniației” până la oficializarea dualismului prin înființarea monarhiei austro-ungare din 1868. Într-o tratare obiectivă și realistă, echilibrată și integratoare, cercetătorul (apreciat editor al anualului internațional Romanian Studies), observa în detaliu momentele importante ale formării conștiinței naționale și implicarea politică a românilor din Ardeal, într-un context central-sud-est european. Ideea ordonatoare a lucrării privea, așadar, aspecte și fapte, realități și întâmplări din acest interval destul de semnificativ al istoriei transilvane, reliefând atât însemnătatea ecourilor precedente ale luptei sociale cât mai ales motivațiile de profunzime care au făcut ca această luptă să continue în forme superioare, organizate, odată cu trezirea conștiinței naționale și gestionarea ei de intelighenția ardeleană în direcția unei acțiuni politice concertate (Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania, 1700-1868, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1987).
Adusă în plan politic ca o repetitivă revendicare petiționară (prin supliciile adresate curții imperiale vieneze, dar și celei papale, de la Roma), problema românilor din Transilvania își cerea imperios dreptul la o rezolvare justă și echitabilă. În același sens se exprima și istoricul Ladislau Gyémánt, rezumând, de fapt, toată problematica acestei mișcări naționale, în care factorul social, determinat de o bază țărănească majoritară, și-a căpătat cu timpul și viziunea politică structurată într-o doctrină de acțiune, vizibilă în întreaga argumentație istorico-lingvistică a Școlii Ardelene, ce a culminat cu revendicările categorice ale Supplexului până la revoluția pașoptistă și Marea Unire.
Dacă acțiunea politică a „corifeilor” blăjeni a fost, într-un fel, „elitară” (David Prodan), caracterizând iluminismul intelighenției, cea a factorilor implicați în revoluția pașoptistă (intelighenție și țărănime) a fost una solidară, în sensul unanim al acțiunii politice și sociale. În aceasta consistă tăria liantului ce a dus la formarea națiunii moderne și în această perspectivă organicistă putem înțelege exact că intrarea României în război și momentul fast al Marii Uniri nu au fost „cadouri” făcute de marile puteri, nici „concesii” în detrimentul altor Stări privilegiate (teme cu care se lamentează încă o anumită propagandă revizionistă!).
Momentul astral al Marii Uniri venea să încununeze, sub semnul unei năzuințe multiseculare și al unei inevitabile legități istorice, o opțiune majoritară mai veche, pe care, la 1600, întâiul între actanții politicii istorice, Mihai Viteazul, a înțeles-o – eliberarea Principatului de opresiune străină și refacerea statului unitar.
Lampadoforii conștiinței naționale din Transilvania, adăpați la mai vechile izvoare ale umanismului și iluminismului european, se organizaseră în acea mișcare politică, socială și culturală, aducând în fața Stărilor privilegiate, dar și a Curții vieneze (ale cărei drumuri le bătuse, în mai multe rânduri, și Horia) argumentele inebranlabile, de nezdruncinat, privind configurația etnică majoritară, unitatea de neam a tuturor românilor (Gheorghe Șincai îi avea în vedere și pe cei rămași dincolo de Dunăre), originea romană și latinitatea limbii. Chiar dacă aceste idei exagerat puriste se îmbolnăviseră de „elefantiază” (cum apreciază Lucian Blaga), acțiunea concertată a corifeilor blăjeni este întru totul justificată în contextul social-istoric al vremii, bunele lor intenții cultural-social-doctrinare neputând fi răstălmăcite și minimalizate de ulterioarele cercetări în domeniu. Căci istoria nu trebuie interpretată într-o viziune a posteriori, ci în conjunctura realităților respective, în spiritul autentic al epocii și al năzuințelor respective!
Nu este lipsită de interes observația că, în spirit herderian, corifeii Școlii Ardelene înțeleseseră că limba este depozitară și marcă a specificului național, intrând, revendicativ, între „drepturile inalienabile”. Iată de ce această amplă mișcare de emancipare a românilor din Transilvania va deveni „revendicativă” în numele unui program politic și într-o formă continuată, despre care vorbea cu atâta exactitate amintitul istoric Ladislau Gyémánt:
„Vădindu-și forța și însemnătatea și prin căutările pe care le impune deținătorilor puterii și privilegiaților, mișcarea de emancipare românească respinge cu tărie «soluția» reformismului nobiliar, afirmându-și cu claritate, prin programul național promovat, obiectivele proprii, menite a realiza drepturile inalienabile ale individualității sale specifice, pe măsura rolului și importanței deținute în ansamblul societății din Transilvania”… (Mișcarea națională a românilor din Transilvania, 1790-1848, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986).
Influențând asupra Stărilor și politicii imperiale, dar și asupra ei înseși, această mișcare a căpătat temeiuri ideologice moderne, reorganizându-se pentru o nouă luptă în cadrul monarhiei austro-ungare, între 1868 și 1918. Conceptul de națiune și luptă națională în epoca modernă capătă noi valențe, ideea unității de neam și limbă devenind acum una a tuturor românilor, îndeosebi a celor din Vechiul Regat. Mult mai organică pe terenul social-politic al Transilvaniei (unde, după „Pronunciamentul de la Blaj”, începuseră mai peste tot mișcări de protest împotriva politicii dualiste opresoare, îndeosebi față de „legea naționalităților” și „legea învățământului” promulgate în decembrie 1868), această conștiință a originii și unității de neam era, în Moldova și Țara Românească, mai mult culturală. Eminescu, însă, o înțelege în adevăratul ei sens politic, de aici intervențiile sale publicistice fulminante din „Albina” și „Federațiunea” (1870), pentru care este citat de procurorul maghiar într-un proces de presă din perioada studenției sale vieneze. La ziarul „Timpul”, având deplină libertate de exprimare, Eminescu – visând la o „Dacie Mare” – va milita pentru drepturile și libertățile democratice ale românilor ardeleni asupra cărora se exercita opresiunea dualismului austro-ungar. Previziunea lui Gh. Barițiu se adeverea „Soarta națiunii române se va hotărî la București şi la Iași iar nu la Cluj şi nici la Buda. Aceasta o știu și contrarii noștri…” („Gazeta de Transilvania”). Nu întâmplarea, ci imperativul istoric a hotărât ca această soartă să se decidă la românii din Transilvania, acasă, adică la Alba Iulia, în butucul etnic al romanităţii ardelene…
În toamna lui 1918, pe când evenimentele politico-revoluționare cuprindeau întreaga Transilvanie, s-a constituit Consiliul Național Român, ca unic for ce reprezenta voința poporului român, întrunind adeziunea maselor largi. Ca altădată la Câmpeni, la Padeș, la Izlaz, la Blaj, la Filaret, fruntașii politici ai momentului au mobilizat masele largi, întru comunicarea unor programe revoluționare și înfăptuire plebiscitară. Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 a consfințit Unirea cea Mare, Unirea cu Țara, adică înfăptuirea României Mari pe temeiuri istorice și de unanimă voință națională, ceea ce însemna împlinirea legică a unui proces cu rădăcini milenare, ireversibil concretizată. Ceasul sosise și această convingere era unanimă. „N-avem nevoie să ne-o spunem unul altuia, e destul să ne privim în ochi pentru ca să ne convingem că ceasul a sosit” – declară, în „Glasul Ardealului”, Ilie Cristea.
În primele rânduri ale acestei lupte de emancipare socială și națională s-a situat acea presă românească, solidară cu năzuințele istorice ale maselor largi (țărani, muncitori, meseriași, negustori, preoți și dascăli). După realizarea Unirii de la 1859 și cucerirea independenței noastre de stat (1877), Unirea cea Mare constituia pasul definitiv în realizarea unității teritorial-etnice. Dar pentru aceasta, România trebuia să intre în război alături de Antanta. „Noi vrem o Dacie așa cum a fost”, scria încă din 1883 revista «Dacia viitoare», căci istoria și dreptul, tradiția voinței maselor, trecutul și prezentul ne îndreptățesc să aspirăm la o Dacie românească.” În rapoartele autorităților habsburgice se consemna adeseori că „românii nutresc simpatii daco-romane”. Eminescu, dorindu-și Dacia lui Traian ca „un stat de cultură la gurile Dunării”, scria răspicat: „totul trebuie dacizat de-acum înainte”.
Ideea Marii Uniri era vie în conștiința maselor largi de pe ambele versante ale Carpaților, de aceea intrarea în război alături de Antanta viza eliberarea teritoriilor românești anexate de monarhia austro-ungară. Beneficiind, acum, de o acțiune politică organizată, voința românilor ardeleni a fost gestionată în momentul decisiv de Consiliul Național Român. În sprijinul marilor manifestații și demonstrații au venit bărbații de frunte ai idealurilor unioniste din țară, dar și de afară, precum cei aflați la Consiliul Național Român de la Paris în frunte cu Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Traian Vuia, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, susținuți din țară de un Nicolae Iorga, Delavrancea, Sadoveanu, A. D. Xenopol, N. Filipescu, M. Cantacuzino, C. Mille, C. Bacalbaşa, Zaharia Bârsan și atâția alții. La loc de mare cinste stau figurile luminoase ale episcopilor Iuliu Hossu și Miron Cristea, dar și contribuțiile de netăgăduit ale cuplului regal, Maria și Ferdinand, precum și atitudinea manifestă a marelui om politic liberal Ion I. C. Brătianu. În fruntea formațiunii politice care a organizat istoricul eveniment al Marii Unirii, numele lui Iuliu Maniu (președintele Partidului Național Român și „artizanul Unirii”) va rămâne pildă de acțiune politică. Iată cât de actuale sunt cuvintele sale: „Avem întâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice; între un hoţ fără caracter, dar priceput şi între un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri.”
Dezvăluind abuzurile și silniciile guvernanților, procesul memorandiștilor (ilustra și cinică farsă judiciară din 1894), atrăsese simpatia românilor de pretutindeni, dar și a unor intelectuali și militanți politici din Europa. Realitatea era evidentă, nu mai putea fi escamotată. „Procesul ca atare este o greșeala… Verdictul lovește în totalitatea neamului care numără peste două milioane și jumătate de suflete”, recunoștea cancelarul Reichului, aliatul monarhiei bicefale. La 4 iunie 1892 avusese loc la București un amplu miting de protest, în al cărui manifest se preciza fără echivoc: „Cetățenii României dezvăluie acțiunile de deznaționalizare a românilor din monarhia austro-ungara prin legile școlare, asociațiile cultural-politice, prin procese de presă”. Un ziar („Munca”) scria că protestele „curg ca ploaia” și că pretutindeni „ne se aud decât strigăte de indignare împotriva autorităților ungare”, de aici „protestul tuturor românilor”. Rezoluția în procesul memorandiștilor consfințea, de fapt, refuzul oficial al autorităților dualiste față de toate inițiativele petiționar-revendicative ale românilor ardeleni, cu atât acțiunea politică a intelighenției va fi mai concertată și bine organizată, hotărâtă a nu se rata momentul istoric ce sosise, momentul astral al unirii integrale și ireversibile. Șandramaua Imperiului se năruia și era luată în picioare de etnii și popoare dornice de eliberare și autodeterminare.
În toată această luptă de afirmare a conștiinței naționale și de acțiune politică, un rol important l-a jucat presa. În primul rând, presa din Transilvania, prin condeiele cele mai conștiente de misia istorică și angajate, de la Ilarie Chendi, Ion Lupaș, Vasile Goldiș (director al „Românului” arădean, în 1911), Ștefan Cicio-Pop, la Vasile Lucaciu, Octavian Goga („gazetarul pătimirii noastre”), Octavian Ghibu („luptătorul pe baricade”), Vasile Lucaciu, Ion Agârbiceanu, Emil Isac… O întreagă pleiadă de publiciști „precursori ai Mării Uniri” întregesc peisajul militant al vremii: Vicențiu Babeș, Valeriu Braniște, Ioan Bechnitz, Sever Bocu, Gheorghe Tulbure, Iacob Mureșanu, Ion Lupaș, T. V. Păcățean, I. Slavici, Roman Ciorogariu, Ion Breazu, Al. Ciura, Șt. Meteș, Zenovie Pâclișanu, Ion Rusu Abrudean, Ion Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Septimiu Albini, Eugen Brote, Ioan Mihu, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voievod… Monografii precum cea semnată de Iulian Negrilă (Ziarul «Românul» și Marea Unire) ar putea fi un model pentru atâtea vrednice de amintire publicații din epocă ce s-au pus în slujba Marii Uniri. Pentru istoria presei în Transilvania putem aminti și bravi cercetători din vremuri mai recente, precum valorosul critic și istoric literar, universitarul Mircea Popă, scriitorul albaiulian Ion Mărgineanu, istoricul literar și universitarul blăjean Ion Buzași și încă mulți alții…
Desigur, nu trebuie uitate nici publicațiile din Vechiul Regat, dimpreună cu sentimentele de solidaritate ale unor intelectuali, oameni de cultură, scriitori, politicieni, precum Nicolae Iorga (poate cel mai zelos susținător și propagator al ideii unioniste), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Al. Vlahuță ș.a.
Într-un articol de vibrantă emoție națională publicat în „Epoca” și intitulat, Ultima zi din România mică, poetul monograf al Ardealului, Octavian Goga, scria cu o vizionaritate remarcabilă:, Trecutul și viitorul își poartă fiorii peste sufletul neamului în aceste ceasuri care ne fac să resimțim răsufletul eternității deasupra noastră. Ca la judecata din urmă se desfac mormintele din care ne strigă suferința de veacuri și ne îndeamnă mărirea strămoşilor. Închegarea unui singur trup se hotărăşte. Astăzi amurgul cade cea din urmă oară peste vechile noastre hotare, ca, mâine, soarele răsărind roșu din foc și din sânge să lumineze România Mare”. Iar militantul socialist C. Bacalbașa aprecia că: „Pe drapelele românești va sta scris nu simbolul urii între popoare, ci simbolul dezrobirii şi al neatârnării românilor” (Adevărata renaștere națională). Un alt entuziast publicist, E. Heroveanu, în articolul Ardealul afirma în spiritul ireversibilului eveniment.:, Durerea și aspiraţiile Ardealului nu mai pot fi despărţite nici într-un fel de soarta celorlalte ținuturi românești, cum toate aceste înseși nu mai pot fi sufletește desfăcute din legătura suferinței comune care le unește”. Iar fostul parlamentar, dr. N. Lupu, în articolul Unire clama «sfântul vis» de totdeauna al românilor:, Nu este român în tot cuprinsul lumii care să nu dorească împlinirea acestui sfânt vis – unirea tuturor românilor într-o singură țară, mare, bogată, fericită și dreaptă pentru toți fiii ei”.
Într-o eventuală ENCICLOPEDIE A MARII UNIRI, din care însă s-au scris lucrările reprezentative, alături de oamenii de acțiune ideologică și politică, s-ar regăsi deopotrivă și scriitorii ce au reflectat anii Războiului de Întregire încununați de crucialul și istoricul act al Unirii celei Mari. Alături de romanele acestui război dedicat întregirii teritorial-etnice, semnate de Liviu Rebreanu, Cămil și Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Eugen Goga, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, putem aminti și alte realizări animate de aceeași idee a luptei jertfelnice (Ion Dragu, Ion Missir, Gabriel Drăgan, Victor Ion Popă, Felix Aderca, Vasile Savel, Constantin Manolache, Victor Papilian, Eugen Todie, Adela Xenopol, Ludovic Dauș, D.V. Barnovschi, George Cornea…).
Ne-am opri, cu enumerarea, la romanul Sacrificiul, semnat de regretatul scriitor (și dacolog), prof. Univ. Mihail Diaconescu, laureat al Secției de Filosofie a Academiei Române (autor, printre altele, al lucrării „Istoria literaturii daco-romane”), roman al unei epoci în complexitatea și dinamica ei, al cărui protagonist Nicolae Balcaș (erou martir atestat în epocă) își asumă crezul suprem, de semnificații eponime, ce sună ca un memento peste istoria dramatică, mai totdeauna înlănțuită și deseori scăldată în sânge a Ardealului, leagăn imemorial al românismului: „Idealurile devin realitate numai când includ în ele un sacrificiu sau o sumă de sacrificii”.

Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*