◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Ziarista DORINA SGAVERDIA, într-un demers inițiatic: „RUXANDA. O lume care se duce”

„RUXANDA”, purtând ca subtitlu „O lume care se duce”, este o scriere autobiografică, evocând lumea satului bănățean Borlova, renumit prin soiurile sale de mere Yonathane care ajungeau cu căruțele în piețele din Timișoara, Lugoj și chiar la Arad, după cum aflăm că obișnuia să facă Pătru Pricu, tatăl protagonistei, spirit antreprenorial, liberal, deținător de birt la poarta casei, comerciant de grâne și deținător al unor acțiuni la moara comunală. De unde și elogiul Yonathanelor în ritmurile unei narațiuni care, pe o ușoară undă intertextuală raportabilă la „amintirile din copilărie” ale Marelui Humuleștean, intră în rezonanță cu povestea biblică a pomului interzis/ „fructului oprit”: „Nu știu cum era la alții, dar în familia noastră a existat un adevărat cult pentru măr. Arborele fructifer al vieții și înțelepciunii. Sâmburele contradicției. Pe de o parte mărul a fost fructul oprit, pentru care omenirea a încălcat interdicția divină și a fost pedepsită. Izgonită. Pe de alta, e considerat arborele recompensei divine. De câte ori începeau să culeagă Yonathanele din Ciurila, cu pomii cobilați până la pământ de rod, mama îmi povestea: atunci când cerurile se deschid, sub mărul încărcat cu mere roșii stă întinsă o masă cu toate bunătățile paradisiace. Iar la masă, Dumnezeu cu sfinții. Ca în icoana din soba de la poartă.” (pp. 58-59).
Intrepid, energic, cu mândrețe de bănățean montan în vene, tatăl Pătru fugise cu juna Ruxanda chiar în noaptea nunții acesteia, dejucând căsătoria iubitei sale cu forța.Cu toate astea, însă, va avea în tinerețea sa o „rătăcire”: uitând că este căsătorit, fugise cu nevasta învățătorului la Caransebeș, cumpărându-și automobil și trăind pe picior mare, până lada cu bani s-a golit, după care s-a întors ispășit la casa sa. „Trădarea” i-a fost iertată de iubitoarea Ruxanda, dar și de fiica lui purtând numele mamei, nimeni alta decât autoarea-povestitoare a despre familia, oamenii și locurile copilăriei sale. „Am trăit alături de ei 32 de ani, dar nu i-am auzit niciodată discutând despre nefericitul episod”, mărturisește Ruxanda, precizând totodată că nu și-a văzut vreodată părinții certându-se sau reproșându-și ceva „Eleganța, demnitatea i-au caracterizat în cele mai grele clipe ale cuplului și apoi toată viața”…
Folclorul vine și el să confirme demnitatea și mândria unui mod de viață, care poate fi regăsit doar în cărți:
„Gugulan cu car cu mere
Și cu frumoasă muiere (…)
Eu vând mere, eu vând pere,
Dar nu vând a mea muiere…”
Romanul începe cu întoarcerea, cu propriul automobil („apăsa pe accelerație cu povara durerii”,) a tinerei Ruxanda în satul natal, la Borlova, pentru pomană de nouă zile a mamei, după moartea căreia tatăl rămăsese profund îndurerat, stingându-se și el după cinci ani („și în tot acest timp n-a fost zi să nu-i invoce numele ori faptele”, „ca într-o penitență”). Revenirea în sat a Ruxandei, care, urmând studii superioare, obținuse „testul Cambridge” și „doctoratul”, încercând să-și lămurească mama că „viața era fericirea în drum spre Uniunea Europeană, cu ea în rolul principal”, este totodată și o inițiere. Ruxanda nu era „o superficială”, dimpotrivă o fire lucidă, „prea serioasă”, „gravă”, autoironizându-se și fixată pe profunzime, calități care, într-o mare de superficialitate, nu înseamnă deloc un merit, dimpotrivă conduc spre „o condamnare la izolare, la singurătate, chiar la marginalizare”…
Eroina observă că satul s-a schimbat mult față de ceea ce el fusese (reper de tradiții cu ecouri dacice și datini ce structurau comunitatea într-un inconfundabil areal al locuirii, de o ferventă specificitate spirituală, precum „călușul bănățean”, despre care scriau elogios „marii bănățeni” întorși de la școlile Europei, Viena, Gotha, Budapesta). Față de cei bătrâni, care se mută în cimitirul satului, apar generații noi, adoptând portul nemțesc („toți sunt îmbrăcați nemțește”), ba chiar cel american cu blugi, „nimeni nu mai poartă costumul tradițional, nici măcar la marile sărbători”. Tăvălugul globalizării nivelează viața satului și mentalitățile („Suntem un sat global, așa le place contemporanilor mei să spună”, „o lume fără Centru”). Viața satului se structurase „în jurul unui Centru”, la locul numit „la Cruce”, unde începea „jocul de negeie”: „Crucea aceasta a fost, pentru generații și generații de borloveni, centrul universului”. Acolo se spuneau „porâcile”, se juca hora miresei, se făcea ultimul „șciomp”, cel de rămas bun. Chiar și politică, precum la „poiana fierăriei lui Iocan” din „Moromeții” lui Marin Preda, se făcea acolo. Vezi și viziunea satului tradițional strâns în jurul bisericii din filosofia lui Blaga, Elogiul satului românesc, discursul de recepție în Academia Română din 1937: „Lumea se construia în jurul unui Centru. Al Crucii. Acum soarele strălucește a pustiu. E spre asfințit. Mi-e teamă că ne-am pierdut Centrul. Suntem un sat global…” (pp. 41-42).
„Unde e lumea mea?”, se scrutează tânăra Ruxanda într-o interogație retorică dureroasă, sentiment trăit plenar în atingere cu o realitate desfigurată deopotrivă de timpul ireversibil dar mai ales de timpul social-istoric, de pervertire la un nou și alienant mod de viață, care a distrus „miracolele” locului, „divinitățile pe care le venerau strămoșii”, „originile noastre”, „miturile și misterele”, în general icoana satului tradițional de altădată: „Lumea mea, lumea în care am crescut, când s-a dus?”… Sau altfel exprimată tânguirea-laitmotiv a scrierii: „Nimic nu mai e cum a fost Borlova mea, nu mai e Borlova mea”… Nici vestitele mere de Borlova, fie ele Yonathan, Canada, Mășanche, Țigănești, nu se mai găsesc prin piețele Banatului, bunăoară la Timișoara, după cum mărturisea recent și scriitorul Ion Marin Almăjan: „De o vreme, omul din Borlova nu mai vine în piață, iar pe cei care îmi spun că au mere din Borlova, știind că mint, îi ocolesc.”
„S-au dus tradițiile” locului, observă bătrânul Zărie Petrușa într-un dialog avut cu protagonista, „acu or ieșit discotecă, biliard și mai nu știu cum le spune”… Azi, Wikipedia vorbește despre Borlova „ca destinație turistică plină de pitoresc”, în loc să recunoască, dacă ar avea curajul, că, „în aceste vremuri, se dărâmă o lume, mai mult în noi, decât în jurul nostru”.
„Amintirile se îmbulzesc în mine”, readucându-i „farmecul” locului și „zâmbetul copilăriei”, mărturisește Ruxanda, revenită în lumea satului, vizitându-și rude și fiind întâmpinată cu căldură de consăteni. Memorabilă este scena din cimitirul satului și dialogul purtat cu „cel mai bun prieten al părinților”, bătrânul înțelept moș Dănilă, om cu „evlavie mesianică”, „bătrân urs” care le va vorbi turiștilor despre Crucea inaugurată în 1936 cunoscută drept Monument al eroilor bănățeni căzuți în războiul reîntregirii. În apropiere a fost ridicat un schit, acolo, pe Muntele Mic („simbolul Banatului Montan”), în imediata vecinătate a pădurii de brad, perimetru în care „a fost cândva o incintă sacră după modelul dac”. „La început, aici se urca pentru rugăciune și prăznuirea sărbătorilor legate de cultul soarelui”, apoi, încetul cu încetul, acest „cult al soarelui a fost încreștinat, fără a se renunța definitiv la mitologia daco-romană, iar deasupra, ca o pojghiță de aur, a fost turnată transcendența”…
Astfel de considerații eseistice, nu puține în cuprinsul cărții, sunt de natură să certifice vechimea unei tradiții imemoriale a satului, autoarea fiind un fel de „reporter” care consemnează o sumedenie de amănunte despre oameni, locuri, povești convingătoare, legende aievea, obiceiuri, tradiții, credințe, semnificații, toate menite a reconstitui imaginea unei lumi bogate, variate, pline de farmec și de pitoresc, o lume „care se duce” și care astfel trebuie salvată de la uitare. Este „satul meu din amintiri”, cu o mulțime de chipuri (inclusiv „galeria de babe”, evocate cu răbdare și gravă ironie), care de care cu povestea lui mai interesantă. Comunitatea este, însă, un topos, evocat foarte amănunțit, cu gospodăriile și formele lui de relief, cu locurile binecunoscute și îndătinate de o veche tradiție. Satul este unul cu ecouri vii de feudalitate, dar și reverberând un fior al mitologiei dacice, cu Zamolxe, Deceneu, Scorile etc., vorbind despre credința străbună în nemurire de pe Muntele Sfânt Gugu, Kogaionul bănățean… O credință care s-a turnat într-un creștinism popular și cosmic, bazat pe aceeași credință în mitul solar, din Împărăția Luminii creștine. „Pleroma” zalmoxiană și „Împărăția Luminii” din eclezia creștină sunt congruente, exprimând același sens al nemuririi din mentalitatea multimilenară a daco-românilor…
„Mi-e dor de lumea aristocrației țărănești”, din care descindea mama sa, gândește Ruxanda, în apartamentul ei confortabil, butonând comanda televizorului care-i aduce în casă vestea celor șapte atacuri teroriste care au zguduit Parisul, soldându-se cu 126 de persoane decedate, altele 300 fiind spitalizate… De unde deducem că scrierea aceasta cu caracter memorialistic datează din zilele noastre
Partea următoare a scrierii, interpusă între capitolele II și III, intitulată „Cronică de la Borlova” este, după cum arată și titlul, un documentar în secvențe privind istoria locului, a oamenilor, culturii și spiritualității locale, în definitiv un elogiu adus Borlovei ca străveche așezare feudală multiseculară aflată la 15 km de Caransebeș, pe un superb traseu turistic care urcă la Muntele Mic, ce împreună cu Țarcu și Muntele Gugu „te duce la Kogaionul dacilor”.
Borlova exprimă „simbolul satului bănățean de munte” (D. Guşti), care se poate lăuda cu recunoscutele „mere”, cu salbele de aur din vremea împărătesei Mariei Tereza (care se mai pot vedea și azi pe pieptul tinerelor bănățence) și, nu în ultimul rând, cu tradiția „Muntelui Sfânt” al dacilor din apropiere, emanând un benefic și misterios energetism. Între cele 94 de comune din Banatul Montan, „care și-au reunit patrimoniul pentru a-și apăra pădurile”, Borlova are ca atestare documentară anul 1467 (după alții, în primele două decenii ale secolului al XVI), deși „noi, borlovenii, ne credem aici dinaintea cuceririi romane”, conform cultului solar, descoperirilor arheologice (tezaurul monetar din 1885) și portului popular („clăbățul alb”) ale cărui elemente se pot vedea pe Columna lui Traian de la Roma, acel „reportaj în piatră” realizat de Apolodor din Damasc cu prilejul războaielor daco-romane. „Noi, borlovenii, ne revendicăm de la Scorilo”, scrie cu mândrie etnică autoarea, mai mult de jumătate din locuitori purtând și azi nume romane, în ciuda tendinței de maghiarizare din timpul stăpânirii austro-ungare (1867-1918). După atâtea ortografieri străine, la Borlova „se vorbește cea mai curată limbă română”.
Borlova este „satul dintre râuri”, Sebeș și Borlova, care a făcut parte ca zonă de graniță din Banatul imperial (Valeriu Leu), Imperiul Habsburgic având indiscutabil un rol civilizator al regiunii pe care a administrat-o și dezvoltat-o, de aici luând drumul imperiului multe bogății ale solului și subsolului (vezi traseul economic Baziaș-Oravița-Anina, cu memorabilul încă în funcțiune Simmering bănăţean!). Avută mereu în atenție de împăratul de la Viena, această zonă de graniță (în 1739, prin Pacea de la Belgrad, s-a stabilit frontiera între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman) va fi vizitată de Iosif al II-lea, care a venit de mai multe ori în Banat și Transilvania, luându-se înțelepte decizii reformatoare cu privire la dezvoltarea regiunii din sud-estul imperiului. Venind călare și însoțit de escorta sa de la Caransebeș, împăratul, abătându-se de la traseu (Caransebeș-Băile Herculane), a onorat garnizoana de la Borlova, îndreptându-se spre Muntele Mic. Localitatea a avut ea însăși „o administrație impregnată de marca militară”, despre care a scris între alții cronicarul bănățean Nicolae Stoica e Hațeg, o emblemă istoriografică a Banatului Montan. Dintre neamurile ce trăiesc în Banat, românii sunt „cei mai numeroși”, menționa la 1775 un ilustru călător în căutarea aurului și altor bogății, Francesco Griselini, găsindu-i „puternici și bine făcuți la trup”, purtând plete, mustăți și bărbi, în timp ce cu femeile natura s-ar fi arătat mai puțin generoasă (părere suspectată de „misoginism” de către autoare!). Observând unitatea de neam, limbă și tradiții a locuitorilor majoritari, enciclopedistul iosefinist Griselini îl însoțea în călătoria sa pe baronul Iosif de Brigio, „președintele Administrației Țării Banatului”. De la el avem prima istorie a Banatului în 12 scrisori, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei” (Intermezzo cu un enciclopedist). Borlova a devenit „centrul administrativ al văii”, localitatea cea mai importantă de la poalele Muntelui Mic, aici luând ființă, odată cu înființarea județului Severin (1873), Notariatul Cercual Borlova cu administrarea localităților Turnu, Ruieni și Vârciorova, notarul subordonându-se pretorului Plasei Caransebeș. O altă instituție în strânsă legătură cu Granița, a cărei activitate s-a răsfrânt și asupra Borlovei, a fost Comunitatea de Avere, înființată în urma desființării prin decret imperial a Regimentului Grăniceresc Româno-Bănățean, care a ființat până în 1948, când regimul comunist a hotărât desființarea sa, după ce vreme de 81 de ani această a fost una dintre ele mai importante instituții ale Banatului Montan. În secvența documentară „Clopotele orei astrale a românismului”, sunt trecute în revistă personalitățile Borlovei vreme de două secole, preoți, dascăli, militari de carieră, grăniceri. – Precum a cunoscut întreaga „Dinastie Dragalina”, – „care s-au identificat cu istoria satului, până la urmă cu istoria Banatului de Munte”. Mai cunoscut e cazul generalului Ion Dragalina, „Eroul de la Jiu”, cu merite deosebite pe frontul din Valea Jiului împotriva ofensivei germano-austro-ungare (1916), rănit mortal la datorie undeva în apropiere de Mănăstirea Lainici, unde plecase să se roage, și condus pe ultimul drum de familia regală și Guvernul României.
Tot de Borlova se leagă și unele tradiții ale portului popular, multe elemente dispărând de-a lungul timpului (clăbuțul de astrahan negru, dârlogii, ciapsa, prașchia, cheşul cu duhan, papir, cremene, amnar, iască, opincile și multe altele care făceau farmecul baroc al etnografiei bănățene de care vorbea Lucian Blaga într-un articol întreg). După al Doilea Război Mondial, industria casnică a început să dispară, locul acesteia luându-l confecțiile de serie ale comerțului socialist, atât pentru femei cât și pentru bărbați. În vremea de azi, borlovenii, occidentalizați, circulă în Europa și peste Ocean, învederând alte obiceiuri, mentalități, deschideri globaliste, un fel de făloșenie „Cine mi-s io!”. Între timp, costumul național bănățean a ajuns obiect de patrimoniu. Dar nici pământul nu mai este lucrat, nu mai are prețul pe care-l avea în mentalitatea și traiul de zi cu zi al țăranului de altădată.
La Borlova au mai existat și tradiții corale, formațiile de jocuri ajungând să dea reprezentații la București, Timișoara, Budapesta și Seghedin. Aceasta ar fi, sintetizând, Borlova: „Kilometrul zero spre Muntele Sfânt al dacilor (deși în dacologie mai sunt și alte localizări, precum Bucegi, Polovragi, Ceahlău, n.n. ZC). Simbolul satului bănățean de munte. Patria merelor. A brâurilor și a jocului tradițional grăniceresc”…
Acest elogiu participativ al „satului-sinteză”, în care tehnica populară își avea locul bine definit și rostul său indiscutabil conștientizat include, ca însemne reprezentative de prim-plan ale locului, familia tradițională, despre care la un moment dat aflăm: „Familia era a țăranilor Rusanda și Petru Sgaverdea. Primii și singurii ghizi naturali” (p.114). Încă o dovadă că scrierea aceasta, ficțional-documentară, este indubitabil una autobiografică, autoarea, ca fiică a familiei amintite Rusanda & Petru, fiind însăși protagonista narațiunii din prima parte.
Alcătuindu-se ca un strâns secvențiar documentar, această parte (Cronică de la Borlova) a scrierii freamătă de o anumită mândrie regională, susținută, însă, cu dovezi cât mai palpabile, când comentariul nu merge pe speculații de dacologie. Aici se vede mai bine decât în partea întâi marele talent diaristic al Dorinei Sgaverdia, care reușește să aducă la un loc un bogat material informativ necesar a realiza o veritabilă monografie a Borlovei, dincolo de canoanele genului, mai riguroase desigur, într-un spirit mai liber, cu freamăt sufletesc și chiar pathos elogiativ. Totuși, întrolocarea grosso modo a acestui material documentar, parcă rupe, și numeric sub aspectul paginilor, firul narațiunii (sau îl oprește într-un elogiu patetic), locul lui mai așezat probabil fiind în final, înaintea unui necesar „glosar” regional.
Celelalte capitole, III-X, însumând cu puțin peste 50 de pagini, vin să dezvolte, în registre literar-jurnaliere diegeza conturată în linii mări a scrierii. Aflăm din capitolul al III-lea că Ruxanda, care în sinea ei se considera, zicându-și persiflant „țăran de Borlova”, a ajuns să conducă o firmă „care se preocupă de leadership și dezvoltare personală” (p. 198), un domeniu cu totul nou în contextul social postrevoluționar, protagonista devenind chiar „o femeie de carieră”. Dar cum colegilor din firmă le plăceau banii (parandărătul, „regula de aur”, funcționa de minune), gata oricând să intre în afaceri cu tot felul de politicieni și inși dubioși, Ruxanda („fusta teroristă” din discuțiile grupului pucist) se vede marginalizată și-și dă demisia de la firma „Dionisos SRL”, devenită foarte prosperă din afacerea cu borduri, acolo în orașul reședință de județ (Reșița, n.n.), cu baronii locali pesediști și peremiști de-ai Tribunului, versați în tot felul de fărădelegi. Peste așteptări, firma urma să primească o sumă de bani „cât să înconjoare România cu borduri”… Că peste tot, în țară, „industria, marea industrie socialistă dispărea”, cumpărând-o de la străini la fostul prim-secretar al urbei de pe Bârzava: „Ce a mai rămas din mândria epocii de aur s-a tăiat, s-a dat la fier vechi și a intrat în buzunarele băieților deștepți.”
Povestitoarea cunoaște foarte bine tot ceea ce s-a întâmplat în legătură cu devalizarea industriei în urbe, inclusiv stratagema contractelor din finanțele Consiliului Județean, dar jubilează astfel față de cititor când e vorba să dea în vileag numele celor „zece galoane” ce-ar sta în spatele noului director al SRL-ului, deconspirate de o „zăpăcită” de ziaristă: „Nu spui cine. Chiar dacă aș ști, n-aș spune.” Sau, încercând s-o consilieze pe Ruxanda: „Cum vă spuneam, eu m-am amuzat, am invitat-o și pe Ruxanda la un duet vesel, dar ea era tristă. Genul acesta de victorii (afacerile dubioase locale, n.n.) nu sunt pentru ea.” Dar tocmai când era pe punctul de a da faliment, SRL-ul intră în atenția unei multinaționale și Ruxanda revine „pe poziția de altădată”, social-democrații de la vârf de județ intrând în „delirium tremens” pentru că „își vedeau parandărătul spulberat”. Grupul acela de afaceriști cu încrengături politice „n-au reușit nici s-o cumpere, nici s-o compromită”. Petru Ruxanda au urmat câțiva ani „de conectare la gândirea și practica marilor trusturi occidentale, după care și-a deschis propria-i firmă pe un domeniu puțin diferit: leadership și dezvoltare personală. Patriotismul fluturat de „ulii” județului roșu era unul de fațadă, teamă față de nou, de schimbările radicale speriindu-i în fața succesului și practicilor occidentale. „Dacă mă întreabă cineva pe mine, povestitoarea. – Revine vocea auctorial-narativă – eu cred că adevărul e altul. Au fugit de teama noului. A schimbării. Știți cum spune teoria? Numai victimele se tem de schimbare. Pe oamenii puternici, pe adevărații lideri, schimbarea îi motivează.” (p.209).
Scrierea ne dezvăluie, așadar, o instanță narativă supremă, alta decât alter ego-ul protagonistei în dialogurile ei cu sine, o instanță epică independentă, aflată în preajma Ruxandei, desigur prietenă concitadină și borloveancă get beget, care nu poate fi decât autoarea Doina Sgaverdia.
Reluând, după întrolocarea monografiei numită „Cronică de la Borlova”, începând cu capitolul III aspecte și episoade din lumea satului, scrierea înaintează în maniera capitolului întâi, plimbându-și obiectivul pe suprafețe sintagmatice și pe verticală timpului istoric, care este unul foarte apropiat de zilele noastre. Aflăm, bunăoară, din capitolul al IV-lea, că Tiberiu lui Ianăș, absolvent de medicină la Timișoara, nutrind ambiția de a deveni „al doilea Christian Barnard” și fugit pe vremea comunismului în America, la Chicago, prin trecerea Dunării pe la Orșova, în anii ’80, revenise în Europa unde a devenit medic la o închisoare din Germania. Părăsit de soție și pensionându-se, „singur și înăcrit”, revine acasă la Borlova unde nu-și mai găsește decât o soră, Nina, pe care o lăsase, la plecare, copilă, ajunsă acum „o băbuță, căruntă, cu obrajii scofâlciți, gârbovită de slabă ce era.” Cutreierând satul, află că fosta lui iubită Letitzia, pe care tatăl Pătru nu o lăsa să iasă la poartă, a murit. Văzând poarta închisă și „cătrele” ferecate, începe să fluiere ca altădată, sfârșind prin a slobozi un strigăt puternic adresat iubitei de altădată. „Unchiul din America” constată că în locul platformelor industriale, date la fier vechi, din Banatul de Munte, s-au ridicat platforme cu supermarketuri, firmă lângă firmă. În anul acela, la Borlova, „venise să cânte rock-band-ul” (formația „Phoenix”) cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan Țăndărică… Sora sa Nina se va îngriji, apoi, de înmormântarea lui Tiberiu, prilej pentru a afla ritualul priveghiului cu obiceiurile celor ce iau parte la el. Multe secvențe narative devin memorabile atât prin farmecul direct în care sunt evocate dar mai ales prin pitorescul lor izvorât din mentalitățile locului. Iată, bunăoară, cazul lui Ermolaie, socrul Măreai și tatăl lui Ioanăș, deci bunicul medicului Tiberiu, care luptase în primul război prin părțile Galiției aruncându-se în luptă cu elan de carnasier, care dobândise însușirea de a se transforma în lup (priculici), fapt văzut pe viu cu spaimă de soția Varsava, care nu va mai trăi mult. Într-un ritual profan nocturn, la lumina lunii, cadavrul este dezgropat după un timp, înfingându-i-se în inimă un fier înroșit. Tiberiu se născuse în casa Lupeștilor, la două luni după moartea lui Ermolaie, tatăl său Ianăș aducându-și-o de soție pe Salomia, de undeva din Ardeal. Altă secvență evocă pe bogata Marea lui Boieru, elegantă, râvnită, „cu baierul de galbeni până la brâu”, conform legământului făcut, care se îngroapă cu salba de galbeni de la Maria Tereza ascunși în perina din sicriu, brodată de mâna ei, unde au fost găsiți de urmași, vajnici căutători de galbeni (tocmiseră niște experți, „care descoperiseră și o parte din tezaurul dacic de la Sarmizegetusa”), după deshumarea bătrânei… Tot o credință în Gaia care-i ia pe oameni pe lumea cealaltă este secvența în care bătrâna Safta, „nebuna”, povestește cum a murit Tiberiu (căutând în spatele oglinzii „accele casei și pământului” și stârnind astfel Gaia care-și făcuse cuib după oglindă: „l-o acins cu aripa, Tibi o căzut în genunchi, o pus mâna la inimă, s-o chircit până o dat cu fruncea de pământ și gata o fost, l-o luat Gaia”… Sau, aceeași Safta, povestind în sat cum în noaptea de Sânziene a văzut jucând flăcările într-o poieniță, acolo unde în 1885 fusese descoperit un tezaur roman cu sute de monede, unele rarisime. De unde satul o gratula ironic, zicându-i „nebuna”, ceea ce nu prea se justifică, așa cum rezultă din dialogul dintre Ina și Ruxanda, cazul „flăcărilor de pe comori” având explicații științifice (gazul arseniu degajat după un timp de aur, devenind o substanță luminoasă, letală), Safta fiind „martora unui experiment unic”. Ina, comunicativă și prietenoasă „ca orice ziarist” („dură și neiertătoare când e vorba de rostirea adevărului”), fusese prietena din copilărie a Ruxandei, sensibilă, sentimentală, romantică… (IV, p.230).
Capitolul al II-lea cuprinde prezența altei borlovence, prietena Ruxandei. E vorba de ziarista Ina Borlovan care „vine destul de des la Borlova”, căutându-și obârșia, interesată în general de „mitul Banatului”, căci „Banatul e fruncea”… Adunând date despre istoria satului („un altfel de adevăr”), ne este evocată povestea despre Învățătorul satului, arestat de Securitate prin 1952 cu tot „lotul Obranovici” pentru „manifestări dușmănoase împotriva regimului democrat-popular” și condamnat la trei ani închisoare grea (participase la o discuție într-o cârciumă din Caransebeș despre stabilizare, reforma monetară, și, pe deasupra, i se puseseră în cârcă acuze închipuite, după obiceiul anchetatorilor torționari), dus în colonia de muncă forțată de la Borzești și repartizat la canalul de la Trotuș (la „mormântul chiaburimii române”). Va fi repus în drepturi, în urma unei anchete din 1954, primindu-și apoi înapoi și funcția de director al școlii din Borlova. Dornică de a afla adevărul, ziarista citește cu nesaț povestea vieții învățătorului consemnată într-un caiet, din care rezultă angajarea dascălului în operă prefacerilor socialiste din sat, mulțumind partidului pentru grija purtată oamenilor (electrificarea etc.) și promițând că „vom educa elevii în spiritul concepției marxist-leniniste, trasate de PCR.” Ziaristă Ina, la rândul ei, istorisește câteva povești din tradiția satului, între care interesantă e referirea la cei 164 de ani de când Banatul „devenise averea premăritului sultan” (foarte interesant cazul unei borlovence tinere, Safta, răpită și dusă de un spahiu, pe nume Yosuf, în Serbia). În complicitate cu sârbul Bogoievici, Safta îl îneacă pe turc, având cu iubitul sârb nu mai puțin de șapte feciori, frumoși și deștepți, din care doi au venit în Banat, unul stabilit în Valea Almăjului, celălalt la Vârciorova ca preot, peste deal de Borlova (poveste reținută de la Nicolae Bogoievici, prorector al Institutului de Subingineri din Reșița). Un alt frate, dascăl, venit și el, a dat naștere neamului din care provenea profesorul Bogoievici. La 30 decembrie 1949, „cea mai fericită zi din viața mea”, se inaugurează localul de școală din Borlova. Bănuim că Ina Borlovan nu este alta decât un „alter ego”, în persoană, al autoarei Dorina Sgaverdia. După cum alte pagini de evocări implică direct persoana Ruxandei, precum în dezvăluiri de felul în care își mărturisește iubirea față de tatăl Pătru Pricu: „Eu l-am iubit mult pe tata Pătru. A fost tatăl meu, orice ar fi făcut… M-a durut și m-a dezamăgit trădarea lui, dar cu mine a fost cel mai bun tată pe care l-aș fi putut avea. Și cu toate cele întâmplate, ei – tata și mama -, niciodată nu și-au pierdut respectul unuia față de celălalt. Am trăit alături de ei 32 de ani…” (p. 65).
Romanul, înaintând perseverent pe canavaua interesului față de locul natal, face loc, în capitolul al V-lea, unei discuții purtate pe facebook, cu multe accesări și like-uri, între Saveta („Sunt dăscăliță și de mult doream să scriu o carte”) și câțiva necunoscuți, interesați de subiect, internauta lămurindu-i cam așa în privința Borlovei, vestit sat din Banatul de Munte apreciat de profesorul sociolog D. Guşti: „Pentru mine e MAMA. Lumea aristocrației țărănești. O lume care se duce. E istoria neamului meu. Amintirile mele. Misterul. Taina. Ce-am trăit eu aici nu va mai trăi nimeni și nu vreau să pierd nimic din ce-am văzut și ce am auzit. M-aș pierde de mine.” Intrând în dialog, prietena de copilărie Ina precizează că „Borlova e satul ascuns sub înălțimea muntelui. Prima din cele trei trepte care te duc la Gugu. Muntele sfânt al dacilor. Aici, la Borlova, începe înălțarea. Inițierea. Căutarea. Îți iei în posesie crucea și urci.”
Cu capitolul al VI-lea, în care se face referire la „virusul COVID 19”, autoarea imaginează, tot pe facebook, un dialog în timp cu enciclopedistul Griselini, care în vara lui 1775 îl însoțise pe un înalt oficial imperial, pe „președintele administrației Țării Banatului”, în călătoria prin Banat și Ardeal, trecând prin Borlova spre Muntele Mic, autor al „Încercării de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”. În urma vizitelor de interes imperial, ținutul Banatului va fi mai bine administrat și exploatat. Prilej de a face unele observații critice, chiar ironice de felul: „După plecarea ta, pădurile de pe Muntele Mic au început să fie exploatate, prin firma Mundus, cu sediul la Viena. În vremea mea, pădurile României se duc metru ster cu metru ster spre Occident.” Sau: „Noi am uitat să privim la noi și în jurul nostru pentru a găsi soluții. Stăm prea mult cu ochii pe Europa. Investitori străini. Fonduri europene…” Sunt adevăruri dureroase, de peste 30 de ani, cronicizate, de care se face răspunzătoare clasa politică, incapabilă de a-și schimba năravurile și dezamăgind la nivel macrosocial…
În Borlova, se hotărăște ridicarea unei noi biserici și, după încercări nereușite de a arde cărămida, meșterii fură umbra tinerei Iconia, fiica lui Andrei Ferdeanu care venise cu coșul de mâncare, așezând „măsura” fetii la temelia zidirii. Conform cunoscutei balade (din care autoarea citează secvențial-episodic), bulibașa, șeful cărămidarilor, „îi luă umbra pe un fir de fuior răsucit” și, astfel, cărămizile au ars bine și biserica se ridică fiind înzestrată cu multe daruri în amintirea Iconiei, inclusiv Evanghelia tipărită la 1859. Familia acesteia a contribuit la ridicarea sfântului locaș cu o sumă de două ori mai mare decât donația lui Zeno Mocioni, reprezentant al celebrei familii.
După acest episod din lumea satului de altădată, acțiunea revine în zilele noastre, evocând venirea Ruxandei la Borlova tocmai în ziua când avusese loc o rupere de nori și satul era inundat. De aici, protagonista își îndreaptă mașina spre Muntele Mic, pentru a-i bate la ușă lui Moș Dănilă, stabilit acolo, sus, pe Muntele Mic. Pierzându-se în muncă, cu zel de „perfecționistă” fără leac, Ruxanda se îmbolnăvește, slăbind vizibil. Realizează că e grav abia în cabinetul prietenei sale, doctorița Lidia, iar acum vine la uicu/unchiul Dănilă, înțelept pustnic, care de fiecare dată o dojenea blând, cu dragoste. Pe Muntele Mic, Ruxanda se atașează unui grup de orientare turistică, înlocuind un timișorean absent, într-o competiție, corespondentul de la fața locului fiind pentru Radio Timișoara chiar Ina Borlovan. Din cauza condițiilor meteorologice (zăpadă imensă și îngheț instant), prinzând ca în cursă „oile cu cioban cu tot”, concurenții abandonează cursa. Înghețați sunt preluați de echipele salvamont și transportați cu elicopterul la Spitalul de urgență din Timișoara. Alți opt participanți, printre care „dăscălița” și reportera și Ruxanda Ruxanda, au fost dați dispăruți, fiind căutați zile la rând cu armată, salvamontiști și elicoptere.
Al nouălea capitol e un poem întreg în care, ca într-un solilocviu, avem o rememorare sugestiv-metaforică și simbolică a vieții Ruxandei, mai bine zis o avalanșă de gânduri, aparținând, nu e greu de intuit, chiar protagonistei, căzută în zăpezi, finalul fiind explicit:
„Poemul nu e decât zbaterea dinaintea Trecerii.
Stătea nemișcată.
Coconul zăpezii o îmbrățișa cu o iubire mincinoasă
Și-o îngheța.”
Rememorarea în cheie lirică de reținută emoție convoacă momente din viața Ruxandei ce lasă lectorului întrezărirea unor întâmplări și convingeri trăite, chiar obsesii engramându-i existența, precum amintirea primei iubiri, o iubire curată ieșind că bucata de epavă din vârtejul valurilor, eșecul, așteptarea, călătoria, drumul vieții, căutarea străzii „Împăcarea cu sine”, viziunea Muntelui Sacru al dacilor și interogarea miticului Gerula (bătrânul înțelept ca reper de comuniune psiho-mentală) – toate acestea ca viziuni hilar-fantasmatice („zbaterea dinaintea Trecerii”)… Lirismul, de fapt, este o caracteristică mai generală a scrierii, într-o rezonanță duios paseistă, fără a cădea în idilism.
La 31 mai, Radio Timișoara anunța că „s-a mai încheiat o zi fără că persoanele dispărute pe Muntele Mic să fie găsite”. S-a dispus abandonarea căutării „până la topirea zăpezii”: „Ca într-o crimă perfectă, albul nămeților a îngropat toate urmele. /Muntele ș-a luat tributul. /Mireasa.”
Finalul capitolului al X-lea, de câteva rânduri, vine să răstoarne lucrurile. Moș Dănilă, care de trei zile se tot ruga în bisericuță, în veghe neîncetată, are surpriza de a vedea prin ferestruică „două siluete negre proiectate pe albul sclipitor al zăpezii.” Siluetele se sprijineau una de cealaltă, îndreptându-se spre bisericuța dintre brazi: „Le recunoscu.” Desigur, una era Ruxanda, nepoata sa dragă, cealaltă Ina ziaristă, două din „vocile” de prim-plan ale romanului…

Este acesta un final surpriză, de mare emoție, rotunjind un roman scris și construit într-o manieră postmodernă, una din reușitele genului în literatura Banatului de Munte, cu fascinația, surprizele, tradițiile, miturile și legendele sale, o zonă de mirobolantă specificitate și indimenticabilă diferență sub toate aspectele…
Lucrarea, pornită în căutarea unor repere ale originii și mândriei borlovene, are un subversiv caracter inițiatic, căci, căutând o lume de altădată, autoarea nu face decât să se caute pe sine însuși într-o diegeză autoreferențială, parcurgând, de fapt, o cale necesară a împăcării cu sine și cu lumea „care se duce” (se schimbă), trecând de la disconfortul observației socio-caracteriale, la mâhnire și, în cele din urmă, la acceptarea sapiențială, printr-o înțelegere de profunzime a sensului în care evoluează lumea și a timpului care nu stă pe loc, scăldând totul în apele heracliteene, ale incontenentei deveniri…
Mult mai reliefată pe latura documentară decât pe aceea ficțional-estetică, Ruxanda este, cred, o scriere engramând profesiunea de credință a Dorinei Sgaverdia, protagonista și documentarista revendicându-se de la tradițiile borloveneale mai largului spirit bănățean.
„Ruxanda” este o scriere greu de definit: și roman ficțional implicând realismul ca „felie de viață”, și scriere memorialistică izvorâtă dintr-un sentiment urgent al obârșiei, și proză diaristică folosind o varietate stilistică remarcabilă de la limbajul radiofonic la oralitatea instant din comunicarea facebook-istă, și registrul documentar „cronicăresc” la cursivitatea poetică a unor pagini. Limbajul bănățean borlovean, în care se produc consemnările și povestirile „vocilor” de aici (pentru că putem identifica mai multe voci, pe lângă cea a povestitorului, precum a Ruxandei, Inei etc.), oferă o indiscutabilă autenticitate, un autentic freamăt etnografic. Poate că era nevoie de un „Glosar” la finalul lucrării sau de folosirea subsolului pentru lămurirea/inițierea cititorului, căci sunt frecvente formulări de felul: „La știompul generalului cătrele sunt închise” (p. 92). Expresii neaoșe și lexeme, fie în variantă fonetică borloveană (negee, sârmă, slastă, alcili, argelene, torogoată), fie cu folosință strict regională, își pun pecetea specificității pe o scriere inspirată din tradiția locului, dar cu mentalitatea diaristului din zilele noastre, precum: mi-s io, cureți!, despice-l crucea!, zăpada mieilor etc.; etc., dar și: strujac, slogul, cocie, porțâie, deț de monopol, șlauf, bloj, baier, bină, comunion/-oane, bobolieie, gost, gugulan, arneu, pilari, pricovițeș.A.m.d.
„Ruxanda”, scriere complexă, polifonică, cu caracter ficțional-memorialistic și elogios-monografic este totodată un demers inițiatic, într-o aventură a căutării de sine, așa cum vedem și în „Jurnalul unei căutări” (2012) al autoarei, în Țara Sfântă, evocând călătoria protagonistului la Ierusalim, pe urmele tatălui și în speranța revelării miracolului, tatăl fiind un personaj în căutarea altei dimensiuni, a Luminii mântuitoare, chiar a perfecțiunii în poezie: „Terapia sufletului rătăcit în căutarea frumuseții, a perfecțiunii și a absolutului” (op. Cât., p. 269). „Jurnalul” personajului numit „Poetul” era o scriere în două planuri și registre narative pe relația tată-fiu, împărțind pagina tipografică pe principiul inserției textuale conform unei dihotomii narative, și în care regăsim frecvente referiri la „simbolul satului bănățean de munte” numit „Kilometrul zero spre Muntele Sfânt al dacilor”).
De data aceasta, Ruxanda, Ina, învățătoarea Saveta, povestitoarea diaristă sunt „voci” surescitând imaginea satului de altădată, lumea „care s-a dus” ori „se duce” încetul cu încetul, tăvălugul globalizării și Timpul ireversibil dând o nouă înfățișare, o altă consistență lucrurilor, realităților, noi umanități pe care și Borlova o exprimă.
„Ruxandra” e o scriere de maturitate care, servindu-se de varii modalități și registre de exprimare, recomandă o prozatoare convingătoare, pliată pe realități, valorificându-le printr-o judecată personală, când atașat-înțelegătoare când destructurant-acidă. Diarista Dorina Sgaverdia are nu numai gustul evocării nostalgice (de la o vârstă ne cuprinde pe toți!), dar și pe acela al experimentului literar-artistic, oferindu-ne două romane deloc confortabile, incitând la reflecții de profunzime (căutarea de sine, în Luminarea, ideea redempțiunii etc.). Salutăm acest indimenticabil efort scriitoricesc și, în special, conștiința cultural-ideatică de fervent umanism care prezidează întregul demers inițiatic al scrierilor sale.

Zenovie Cârlugea
Târgu-Jiu, 16-17 aprilie 2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *