Cunoscutul etnolog și eseist român ION TALOȘ (n. 22 iunie 1934, Prodănești/ Sălaj), cu o strălucită prestație universitară la Cluj-Napoca și Köln, ne trimite, în semn de prietenie mai veche, cartea de față. De mai bine de un deceniu și jumătate, am fost onorat de generoasa disponibilitate a d-sale, trimițându-mi de fiecare dată cercetările temeinice apărute la Editura Academiei Române, despre care am scris nu numai cu plăcere dar și cu atenția cuvenită: „Lupta voinicului cu leul. Mit și inițiere în folclorul românesc” (2007), „Franz Obert – cel mai de seamă etnolog ardelean din deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea” (2011), „Omul și Leul. Studiu de antropologie culturală” (2013), „D’Italica à Sarmizegetusa. Réflexions sur la culture populaire romane. Studii de cultură populară romanică” (2016), „Folclor spaniol / sefard în România. File de istorie culturală” (2017), „Ovidiu Bîrlea – Ion Taloș, Corespondență. 1963-1977” (2017). Nu putem uita traducerea germană a antologiei de poezii populare a lui Lucian Blaga, „Volksdichtung. Ein Anthologie”, în colaborare cu Artur Greive și Gerda Sculer, ediție critică bilingvă, cu un studiu introductiv de Ion Taloş şi cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu (1995, XXII, 308 p.),importantă lucrare din folcloristică românească făcută astfel accesibilă cercetării etno-folcloristice europene, în care dl Ion Taloș și-a adus reale contribuții, fiind multă vreme (începând de prin 1978 până mai recent) profesor asociat la Universitatea din Köln. Pentru astfel de cercetări aplicate și în alte spații culturale europene a fost distins cu premii internaționale (Palermo, 2003) și românești din partea Academiei (2004) și Uniunii Scriitorilor (2014).
Într-un interviu ce ni l-a acordat prin 2010, cercetătorul Ion Taloș ne împărtășea simpatia pe care marele Lucian Blaga i-o purta în anii studenţiei clujene: „Soarta lui Lucian Blaga în anii ’50 impresiona tineretul studios din Cluj (…) Fiindu-i prezentat de Ion Muşlea, Blaga mi-a arătat de la început o anumită simpatie. Când am ţinut prima mea comunicare despre «Meşterul Manole în Ardeal» era prezent şi el. Textul meu ridica două întrebări. Prima nu putea fi evitată, deşi nu credeam în ea: dacă tema a ajuns în colindul din Sălaj prin intermediul vreunei publicaţii, cum s-ar fi putut deduce din celebrul studiu al lui D. Caracostea. A doua era: că textele ardelene ar fi reprezentat un strat chiar mai vechi decât cel conservat de variantele localizate la Curtea de Argeş. Aici a intervenit Blaga, spunând că s-ar putea vorbi despre un stadiu pre-manolian al versurilor aflate în discuţie. Autoritatea lui a dat credibilitatea necesară unei păreri de începător şi a fost luată în considerare în lumea ştiinţifică. A fost şi drumul pe care l-am urmat în tot ceea ce am scris despre Meşterul Manole.”(Cu Prof. Univ. Dr. Ion Taloș: „Etnofolcloristica românească de azi în context european”, în „Portal-MĂIASTRA”, Tg.-Jiu, anul VII, nr. 1-2/ 2012, pp. 51-52).
Revenind la recentul op de formulă academică, să menționăm cuvântul de început „Lectori salutem!”, semnat de acad. Ioan Aurel Pop, pentru care dl Ion Taloș este „unul dintre cei mai importanți etnologi români din toate timpurile”, care, reluând dintr-o perspectivă inedită tema romanității poporului și latinității limbii noastre, realizează „o paralelă nemaifăcută între cultura orală românească și scriitura despre conștiința romanității românilor – centrată pe figura împăratului Traian – din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea”:
„Lucrarea pune în lumină – în urma valorificării izvoarelor, a comparațiilor și corelațiilor făcute temeinic și cu metodă – că romanitatea românilor și figura împăratului Traian (și a regelui Decebal) din conștiința populară nu sunt un decalc după documentele culte și scrise, că ele s-au perpetuat, în forme diferite, alterate, modificate și chiar prin contagiune cu alte teme, din Antichitate până astăzi. Evident, comparațiile judicioase ale profesorului Ion Taloș relevă influența literaturii culte despre romanitate asupra oralității și invers, adică preluarea elementelor din folclor despre Traian și latinitate pentru întărirea ideii conștiinței culte privind etnogeneza românilor. Lucrurile sunt văzute deopotrivă diacronic și sincronic, în stabilitatea și în metamorfoza lor, încât cartea devine un tablou armonios al unei teme fundamentale pentru nașterea, devenirea și identitatea noastră ca popor.
Prin urmare, iubite cititorule, această carte îți va îmbogăți nu numai mintea și sufletul cu mari valori de cultură, ci te va lumina și asupra destinului celui mai răsăritean popor romanic din Europa, singurul moștenitor al romanității orientale, cel mai numeros popor din sud-estul Europei și singurul care a păstrat în conștiința sa figura unui împărat roman – Traian – pe care l-a plasat și în imnul național, transformându-l astfel în simbol național. Laudă perpetuă eruditului Ion Taloș. Făcătorul acestei opere destinate duratei lungi!” (Ioan-Aurel Pop)
*
Prezenta lucrare – precizase autorul în preliminarii – se bazează pe „documente ale oralității”, ulterior tipărite, începând din sec. al XV-lea, și pe materiale inedite din secolele XIX-XX, care, deși sunt „dispersate cronologic și spațial”, ele „nu se contrazic, ci conduc la aceeași concluzie: românii știu că sunt urmașii romanilor.” Prin urmare,prin oralitate s-a păstrat amintirea împăratului Traian în sud-estul Europei, „înainte de toate, la români, timp de aproape două milenii”. E vorba, mai întâi, de unele tradiții orale referitoare la construcțiile traiane care „ne obligă să le vedem originile în Antichitatea romană și să acceptăm că ele au traversat Evul Mediu și au ajuns până la noi.” Concomitent, în jurul acestor construcții, au fost create șialte tradiții „altfel spus, construcțiile au constituit punctul de pornire pentru creații literar-folclorice de-a lungul celor două milenii”. (Ion Taloș)
După ce în interesantelePreliminariisunt urmărite „câteva tradiții antice și medievale despre Traian și Decebal”, istoria amestecându-se cu legenda, autorul urmărește figura proeminentă a împăratului Traian evocată în studiile contemporane de antropologie culturală europeană, observând, desigur, prezența acestuia în anumite încercări literare. Menționăm în acest context al observărilor preliminarii fixarea unor „coordonate” pe care s-a dezvoltat psihicul și cultura românilor: „ romanismul, dacismul, creștinismul și sud-est europenismul”, primele două făcând parte din „zestrea noastră biologică”, determinând, împreună cu creștinismul și sud-est europenismul, „evoluția psihică și culturală armonioasă a poporului român”. Drept pledoarii pentru romanism și dacism în cultura română sunt citate patru „admirabile monografii” apărute în ultimele decenii și care se completează reciproc, deși perspectivele sunt diferite, două fiind semnate de Adolf Armbruster („Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, ed. 1971, 1972, 1993, 2012; „Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und WesteuropäischenQuellen des 10. – 16. Jahrhundert. Eine historiographische Imagologie”, 1990), altele de Ioan-Aurel Pop („De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate”, 2019) și Robert Merlo („Il mito dacico nella letteratura romena dell’Ottocento”, 2011). Cu precizarea că, în timp de A. Armbruster și I.-A. Pop se concentrează asupra latinității noastre ca atare exprimate de-a lungul timpului, lucrarea lui R. Merlo se referă în mod special la felul în care dacismul, descoperit de romantici, a fost oglindit în literatura secolului al XIX-lea.
Cercetarea propriu-zisă a dlui Taloș începe, de facto, cu capitolul „Satul și conștiința romanității românilor”, izvoarele care stau la baza lucrării fiind chestionarele (cu răspunsurile lor, desigur) întocmite și lansate, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, N. Densușianu și continuând, în secolul următor, cu cercetătorul clujean Ion Mușlea(1934), toate aducând prețioase informații de interes arheologic, filologic, cultural-antropologic, inclusiv consemnarea tradițiilor referitoare la împăratul Traian (doar în „Chestionarul Densușianu”). Cercetătorul urmărește, apoi, decriptarea imagologică a „Columnei lui Traian”, oglindirea împăratului în scrierile latiniștilor sau în preocupările bisericii, școlii, învățământului universitar și presei, cu concluzia că la sfârșitul Evului Mediu se produce acea „îngemănare a dovezilor orale cu cele scrise despre latinitatea românilor”, tradiția orală devenind „scriitură”. Urmărind imaginea Împăratului Traian (Troian) în tradiția sătească din sec al XIX-lea („Se vorbește despre Traian în orice colibă țărănească”, laitmotiv al chestionarelor amintite), dl I. Taloș observă că „aria geografică în care domină această convingere coincide cu întreg spațiul limbii române, de unde conștiința originii romane, a unității de neam și latinității limbii noastre, la românii din spațiul carpato-danubiano-pontic. E ușor de urmărit în istoriografia românească această idee (la marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin), la D. Cantemir, îndeosebi la reprezentanții Școlii Ardelene, ideea latinistă devenind un stindard al luptei de emancipare socială și recunoaștere națională (I. Inocențiu Micu Klein, Gh. Șincai, Petru Maior ș.a.).
Capitolul următor, „Decebal și Traian – doi mari luptători, un singur învingător”, urmărește, pornind de la istoricul antic Dio 
Cassius, – care aprecia la cei doi atât unele „trăsături comune” dar și suficiente „motive să se teamă unul de celălalt” – aspecte de viață importante, precum, în cazul lui Decebal: „abuzul de ospeție/ conspirația traiană”, sinuciderea Regelui în fața dezastrului și a apropiaților săi, ascunderea și găsirea comorilor, iar în cazul lui Traian: podul istoric de la Drobeta (și cel de lemn de la Celei) și tradiția orală, victoriile „pe solul Daciei”, „Poarta romanilor/ Poarta lui Traian/ Poarta de Fier a Transilvaniei”, „Masa lui Traian”, apoi drumurile lui Traian („de pe sol” și cel de pe „bolta cerească”), „Valul lui Traian”, alte realizări în infrastructura Daciei Romane…Un fel de „traianizare” a Daciei cucerite (p. 219). Pe lângă aceste fapte, în tradiția populară s-au păstrat și alte aspecte privind personalitatea împăratului, precum „erotismul” aventuros (vezi legenda „Domnului de Rouă”, a îndrăgostitului „menit să piară”, prezentă în Oltenia și azi, unde apare și o revistă „Domnul de Rouă”!), relația „Traian și Dochia”, dar și alte mituri minore în legătură cu Traian (Roma, gemenii, lupoaica, apelurile referențiale la Midas, Novac, Iorgovan, Hercule, Arghir, Sfântul Gheorghe, uriași, căpcăuni, canibali, tătari). Mai controlabilădin punct de vedere istoric este relația Împăratului cu creștinismul (din schimbul de scrisori cu Plinius cel Tânăr rezultă destul de clar „persecutareacreștinilor”, cu teribilele crucificări,precum cea christică din timpul proconsulului Pilat din Pont, până mult mai târziu, creștinismul fiind abia peste două secole recunoscut, de împăratul Galerius (el însuși aspru persecutor, ulterior pocăit), prin edictul de toleranță față de noua religie din 311). Din acest punct de vedere, un Eusebiu din Cesareea (sec. III-IV) considera represiunea practicată de Traian pe locul al doilea, după aceea din timpul sceleratului Nero. Apoi, se cunoaște îndelungatul oprobiu papal la adresa Împăratului, omorâtor de creștini, în ciuda unor încercări de îmbunătățire a imaginii a acelui „pagano virtuoso” cum îl numea Toma de Aquino (1224-1274), fie și prin legende precum cea intitulată „Traian și văduva din Roma”.
Urmărindu-l îndeaproape și în relație cu tradiția românească orală (dar și în cultura populară orală a slavilor, neogrecilor și albanezilor), pe acest „bădița Traian” din onomastică și toponimie, cercetătorul stabilește „locul regelui Decebal și al împăratului Traian în legenda populară românească”, ba chiar consideră „mitul traianic” un veritabil „mital etnogenezei românilor”, mit fundamental, cum susținea G. Călinescu, alături de mitul „morții” și existenței pastorale (Miorița), al creației prin jertfă (Meșterul Manole) și al iubirii (Zburătorul), toate fiind de regăsit, în varii întrepătrunderi tematice și motivice, atât în cultura noastră populară cât și în cea scrisă, de-a lungul secolelor.Parafrazându-l pe Roberto Merlo, dl I. Taloș conchide: „il popolo romeno ha generato un mito folclorico vero e proprio delle origini di sé stesso, mit pe care l-a păstrat și reînnoit mereu de-a lungul timpului, MITUL TRAIANIC” (p. 223).
O bogată secțiune de Anexe ilustrează caracterul de cercetare aplicată, meticuloasă, riguroasă d.p.d.v. documentar, reproducând materiale arheologice (inscripții, descrieri onomastice etc.), precum și răspunsurile la Chestionarele întocmite de Odobescu (arheologic), Hasdeu (lingvistic), N. Densușianu (istoric), I. Mușlea.
În Postfața subtitrată „Din preistoria acestei cărți”, autorul amintește de lectoratul său la Universitatea din Köln, întemeiat prin 1960, la care au slujit Paul Miron, Pompiliu Marcea, Vladimir Drimba, Vasile Arvinte, Mircea Zaciu și la care studiul limbii române era facultativ, cu obținerea doar a unui „Schein”/ dovadă de participare. După doi ani, însă, d-sa a reușit să facă din română „disciplină pentru examenul de diplomă”, organizând seri culturale românești, conferințe, colocvii cu participarea unor savanți (E. Coșeriu, Iorgu Iordan, Marius Sala etc.). Apoi, în 2016, de Ziua Latinității, dl Taloș a ținut, la Filiala Cluj a U.S.R., conferința „Traian în tradiția orală romanică”, repetată la secția clasică a Filologiei clujene. Cercetând din aproape în aproape imaginea împăratului Traianîn conștiința romanității românilor, autorul a reușit să alcătuiască această amplă lucrare, care, precum celelalte amintite, se situează într-un orizont de cultură europeană, pornind de la unele studii de antropologie culturală europeană, pentru a se axa pe imagologia din tradiția românească, din antichitate până la miturile și credințele din Evul Mediu, iar de aici la felul cum le-a receptat oralitatea româneascăconform datelor etno-folclorice și mai ales chestionarelor întocmite de Odobescu, Hașdeu, Densușianu și I. Mușlea.
Desigur, Bibliografia consistentă (pp. 379-406), Lista cu denumiri istorice ale unor localități menționate în lucrările consultate, Indexul privind nume de locuri și nume de personaje, precum și câteva pagini de ilustrații din final conturează pe deplin imaginea unei cercetări de ținută academică, care, vorba lui Ioan-Aurel Pop, ne îmbogățește „nu numai mintea și sufletul cu mari valori de cultură”, dar ne și luminează „asupra destinului celui mai răsăritean popor romanic din Europa”, cel mai numeros din sud-estul european în care imaginea imperatorului Traian nu este deloc una decorativă, pierdută în legende etno-folclorice, ci de-a dreptul structurantă, reprezentativă, eponimă chiar pentru cultura și spiritualitatea românească.
Proiect editorial apărut sub egida Centrului de Cultură și Artă al județului Sălaj, în Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca, lucrarea dlui Ion Taloș este deopotrivă plăcută, instructivă, ilustrativă și exponențială pentru „conștiința romanității românilor” în context european.
Zenovie Cârlugea