Articolul de față aruncă o scurtă privire asupra presei locale arădene și asupra felului cum aceasta s-a transformat în timp. Jurnalismul cultural îmbracă o scriitura mai amplă și mai expresivă, cu o tematică diversă, aparte, și mai puțin legată de actualitate, cu o libertate stilistică sporită. După 24 de ani în presa culturală, pot spune că multe din exigențele jurnalistice obișnuite se suspendă aici sau suportă retușuri ori amendamente majore. Se cuvine să distingem între jurnalismul cultural din presa cotidiană și cel din revistele de nișă, aparținând uniunilor de creație: scriitori, artiști vizuali, plastici etc.
Cultura la ziar
Presa scrisă arădeană a pierdut teren în favoarea publicațiilor online gratuite, care au oferit posibilitatea cititorilor să comenteze, sub protecția anonimatului, diversele texte publicate de jurnaliști. Cel mai recent raport citit privind starea mass-media în România, elaborat de Centrul pentru Jurnalism Independent, sub semnătura Cristinei Lupu (Starea mass-media în România, Cristina Lupu, Centrul pentru Jurnalism Independent https://cji.ro/wp-content/uploads/2020/04/STUDIU-PRESA-2020_roBT-rev-01.pdf), prezintă principalele probleme cu care se confruntă mass-media din România. Raportul s-a bazat pe răspunsurilor a 80 de jurnaliști din 22 de orașe din România, inclusiv din Arad, manageri, profesioniști din zona academică, care au fost intervievați în perioada septembrie 2019 – februarie 2020.
Raportul vorbește deschis despre o deprofesionalizare în rândul jurnaliștilor și despre „tentația” de a pleca spre administrația publică, unde salariile sunt de două-trei ori mai mari, „cel puțin în local”. Hannelore Petrovai, jurnalistă de la Deva, precizează în raport, că „în acest moment, în Hunedoara, există mai mulți jurnaliști în instituțiile publice decât în redacții”. (p.36) După jurnalistul Cătălin Tolontan, de la Libertatea, „de o perioadă foarte lungă, începând cu criza din 2009, meseria s-a decojit de luciu și de atractivitate pentru cei tineri. Asta se vede, pentru că în zece ani au intrat relativ puțini oameni tineri care să fie pregătiți sau să vrea să facă meseria asta”. (p.39 din raportul citat)
Începând cu anul 2007, presa arădeană trece printr-o criză financiară majoră, multe publicații închizându-se sau trecând exclusiv în online. Paginile culturale ale ziarelor se reduc. Doar un exemplu ca să înțelegeți transformarea. Ziarul pentru care lucram, Observator, oferea trei pagini de cultură pe săptămână, cu interviuri ample, cronici de carte, de concert, recenzii de artă plastică, iar evenimentele culturale importante din Arad erau reflectate constant nu doar cu știri simple. (Festivalul național de teatru clasic ținea ziarul în loc până veneam să scriu cronica spectacolului care se termina la ora 23! Apoi lua drumul tipografiei).
Criza din anii 2000 afectează structura din redacții și numărul ziariștilor angajați. Aceștia ajung să cumuleze funcții multiple, acoperind domenii numeroase ale actualității: politic, administrativ, economic, poliție, jandarmerie, sănătate, cultură etc. Tot acum putem vorbi de oportunism, de partizanat, de mercenariat din partea jurnaliștilor, care manifestă obediență față de patroni (care nu de puține ori sunt și politicieni activi) și de structuri ale statului, care plătesc publicitate sau le dau funcții jurnaliștilor. În Arad, de exemplu, mulți reprezentanți ai presei scrise, falimentate, s-au salvat, trecând în barca statului, a administrației locale. Jurnaliștii s-au reconvertit în consilieri ai diverșilor politicieni locali sau în angajați ai Primăriei, ai Consiliului Județean Arad, ai Centrului Cultural Județean sau Municipal de Cultură arădean, ai Regiei de apă-canal etc. Din această postură mulți sunt încă activi în social media, în presa online sau au emisiuni la singurul post local de televiziune (TV Arad), unde îi au ca invitați pe proprii lor „șefi”. În aceste condiții, obiectivitatea, imparțialitatea, curajul jurnalistului de a critica, de a semnala nereguli sunt inexistente.
Rezultatul jurnalistic este un produs de PR, o „reclamă” în care invitatul nu este deranjat cu nicio întrebare dificilă, ci își turuie nestingherit o poveste de succes administrativ/politic. Foarte puține publicații arădene mai au conținut obținut prin munca de documentare a jurnaliștilor, fiind simple platforme care distribuie texte gata scrise de biroul de PR al diverselor instituții. Teatrul, filarmonica nu fac nici ele excepție. De aceea, nu de puține ori, găsim aceleași texte, în ziarele tipărite și în presa online, chiar cu aceleași titluri și aceleași conținuturi, fără o minimă intervenție a jurnalistului semnatar.
În ceea ce privește jurnalismul cultural în presa cotidiană, acesta e tot mai puțin îmbrățișat de jurnaliștii arădeni. Din lipsă de timp/spațiu/cultură… „Pe vremuri, oamenii foloseau scaunul de tortură. Acum au Presa”. Acest citat din Oscar Wilde și-a pierdut din actualitate și a rămas, în condițiile actuale ale presei locale arădene, o frază frumoasă, fără acoperire în practică.
Ziarele care rămân tipărite pe hârtie își trec conținutul și în online și renunță treptat la pagina de cultură, dar și la articolele complexe, reportaje, interviuri, anchete, preferând să fie culegeri de știri. Nu există, astfel, nicio diferență între ele și publicațiile online, de unde cititorul își poate afla informația în timp real și fără costuri, altele decât cele ale conexiunii plătite la internet. În aceste condiții vitrege, în Arad, doar două ziare mai apar în formula clasică, tipărită, unul fiind în limba maghiară: Jurnal arădean și Nyugati Jelen.
Mulți jurnaliști arădeni cu care am discutat sunt conștienți de compromisul permanent pe care trebuie să-l facă pentru a supraviețui. De cele mai multe ori ei ajung să cumuleze sarcini redacționale: ei documentează și scriu articole din domenii diverse, tot ei ajung să atragă și să aducă efectiv și publicitate pentru publicație, iar unii dintre ei sunt implicați în activitatea de PR pentru diverse partide. În aceste condiții, la capitolul „sacrificate” intră și pagina de cultură. E redenumită „divertisment”. În online-ul arădean, cultura e abordată într-un stil colocvial, jurnaliștii fiind convinși că un soi de abordare cool îi apropie mai ușor de cititori.
Revistele de nișă. Revista „ARCA”
«ARCA», revista arădeană a Uniunii Scriitorilor, fondată în februarie 1990, rămâne un „magazin cultural, în sensul superior al cuvântului (…) Miezul ei e receptarea critică a fenomenului cultural prin spirite intransigente și inabordabile altfel decât prin ofertă culturală autentică. (…) «Arca» – și asta o singularizează în peisajul revuistic actual – publică în fiecare ediție pictori, scenografi, sculptori, graficieni, fotografi de artă contemporană” (Vasile Dan, scriitor, redactor-șef al revistei)
Presa literară arădeană reprezentată prin revista „Arca” nu e în niciun pericol atâta timp cât funcționează după criteriul valorii, iar spiritul critic nu e înghițit de ambiții provinciale. „Deculturalizarea publicului” ce „trebuie reînvățat să citească din școala generală”, „lipsa recenzorilor valoroși”, „pericolul localismului” pentru o revistă literară, culturală, într-o vreme aspră din punctul de vedere al codului de valori, iată doar câteva teme de gândire legate de subiectul de azi, peste care trec, din lipsă de spațiu. Îmi place să cred că azi, revista de cultură „ARCA” oferă o omologare a valorilor, dar și o igienizare în câmpul culturii vii, prin spiritul ei critic. Altfel, demersul jurnalistic cultural e o risipă de energie, bani, hârtie.
Carmen Neamțu
UZPR Arad
(Revista UZP, nr. 28/2022)