◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

CĂLĂTORIA CARE ÎNCEPE

Un eveniment petrecut la începutul toamnei trecute la Muzeul Brăilei „Carol I” – deschiderea Centrului de studii dunărene, sub egida Academiei Române – începe deja să-și arate primele roade: apariția revistei de literatură Colocvii dunărene.

Am remarcat în ultimii ani că multe evenimente culturale se petrec într-un spațiu ca de plută, fără ecoul firesc, deși calitatea actului artistic este de primă mână. De asemenea, am remarcat că mai ales în rândul unor tineri se petrece un fenomen de nepăsare față de lectură;
i-am văzut părăsind cartea, i-am văzut indiferenți la miracolul cuvântului scris, cu sensurile multiplicate în poezie, povestire, teatru și devenind captivi unei alte galaxii, întemeiate pe imagine și zgomot. I-am văzut apoi părăsind, nu doar cu seninătate, ci și cu îndârjire, locurile unde ar trebui să știe că le sunt vii rădăcinile, plecând spre alte zări.

E frumoasă libertatea, e tentantă chemarea departelui. Dar avem datoria să spunem generațiilor de azi, într-un moment identitar ușor șubrezit de tăvălugul globalizant, că există cuvântul „acasă”. Până să-i vedem că se hotărăsc să plece, avem datoria să-i învățăm să privească, să vadă dincolo de cenușiul și banalul cotidian, lumea profundă, aparent uitată, păstrată întreagă, precum albina în chihlimbar, în operele scriitorilor români cu rădăcini brăilene sau dunărene.

Să mai remarcăm că lumea abia menționează câteva nume de personalități politice – și acestea receptate vag și fragmentar. Numele lor, în cel mai bun caz, atârnă ca liliecii cenușii, de grinzile memoriei colective. Ele rămân rareori dincolo de generația istorică în care au activat. În schimb, cu scriitorii este o altă poveste, o cu totul altă poveste. Destinul operei lor este mereu în urcare și cu cât trece vremea opera lor se instalează durabil în conștiința publică, fiind modele de frumusețe artistică, modele care rezumă destinul omului în această parte de lume. 

Ne vom întoarce, așadar, la literatura marilor scriitori români cu rădăcini brăilene sau dunărene și vom scrie despre adevărurile operei lor. Aici e chipul omului bărăganic, multiplicat în firi viforoase sau visătoare, în personaje buimace care își trăiesc condiția tragică. Aici sunt, de asemenea, exprimate iubirea și aventura, sentimentul haiducesc de dreptate dar și seninătatea cu care a fost suportată teroarea istoriei. 

În paginile cărților găsești chemările spre departe ale Dunării, cu nevoia de a cunoaște lumi, ca să existe motive de întoarcere acasă. 

Și tot în cărțile scriitorilor de aici afli o ipostază rară și mare a omului: nesațiul povestirii spuse până la istovire de sine. Dai, cu alte cuvinte, de personaje care trăiesc doar ca să-și povestească viața – ca-n Gabriel Garcia Marquez! – fără nimic eroic sau spectaculos. E singura lor rațiune de a fi. 

La începutul secolului XX, apar primele povestiri și romane minore semnate de C. S. Aldea. Dar Brăila devine spațiu literar după ce, în urmă cu aproape un veac, Panait Istrati publică la Paris „Chira Chiralina”, roman al Brăilei și al Dunării, al iubirii și aventurii, cu acțiunea în zorii modernității Brăilei, la puțină vreme după eliberarea de sub turci. Au urmat celelalte romane istratiene, dar și operele lui Mihail Sebastian și Perpessicius, ale lui Nae Ionescu și Vasile Băncilă. În ultimele decenii, o aventură a expresivități trăiește limba română prin povestirile, romanele și publicistica lui Fănuș Neagu. Împreună cu Panait Istrati, Vasile Voiculescu și Ștefan Bănulescu au făcut din Bărăgan raiul povestirii românești.

Imaginarul scriitorilor dunăreni a scos la lumina povestirii ceva ce părea pierdut, înecat în timp: o literatură îmbibată de legendă și mit, de ritualuri precreștine împletite cu elemente creștine, o literatură a aventurii ca metamorfoză a baladei, cu elemente de fabulos de esență folclorică. A rezultat o literatură care reprezintă o ipostază din est a realismului magic, cu intarsii orientale, balcanice. Acum și aici vom spune pe scurt două detalii esențiale despre această lume intrată în literatură oarecum târziu dar care a devenit vitală și expresivă.

Cele trei veacuri în care Brăila a fost raia rămân încă enigmatice, încă nepătrunse deplin de știința istoricilor și nici de forța imaginației scriitorilor. Din cele trei veacuri de ocupație otomană a Brăilei ne-a rămas doar balada „Chira”. Povestea tragică a preafrumoasei valahe, povestea de demult a Chirei, păstrată în memoria colectivă până pe la 1850, când o culege Vasile Alecsandri, este sau ar trebui să fie mitul nostru fondator, povestea purității amenințate și jefuite.

În fond, balada, în forma ei inițială publicată de Vasile Alecsandri rezumă exemplar destinul Brăilei așa cum poemul „Luceafărul” – dacă s-ar pierde opera eminesciană – l-ar reprezenta deplin pe Eminescu.

Și mai e de spus povestea Bălții Brăilei și a Borcei, dar și a altor locuri, în amonte sau în aval de Brăila, care au fost de veacuri spații – limită ale transhumanței. Marile turme iernau aici, la apă bună și iarbă grasă. În Baltă iernile erau mai blânde.

Și cu timpul, aceste neamuri vechi de români harnici și temeinici au dat nestatornicia pe statornicie, au trecut, cam de pe la mijlocul secolului XIX, când imperialii au închis granițele pe Carpați, de la păstorie la agricultură. Și în Bărăgan Cain l-a răpus pe Abel.

În locul târlelor, mocanii au întemeiat gospodării, sate. Apoi fiii lor au urmat școlile bune din orașele din mal de Dunăre. Au schimbat „sapa-n condei și brazda-n călimară” (T. Arghezi). Majoritatea marilor personalități ale științei și culturii române cu rădăcini dunărene sunt cel puțin după a treia generație, din neam de mocani transilvăneni. Lor li se adaugă seria complexă și la fel de numeroasă a celor cu rădăcini în neamurile de la miazăzi. Acum Brăila pare că a uitat cât datorează Dunării. Și e păcat. Tot ce a fost posibil în ultimele două veacuri de modernitate la Brăila a fost numai și numai datorită Dunării. Portul Brăilei a fost multă vreme cel mai dinamic port de pe Dunărea românească. Aproape zece mii de vapoare sau corăbii acostau într-un an, pentru descărcare sau încărcare.

 Privită de sus, de foarte sus, ca din perspectiva unui zbor de pasăre, Brăila aduce a teatru antic grecesc – un Epidaur la Dunăre! –, cu portul imens ca o scenă cu mii de personaje într-o forfotă permanentă, jucând după un scenariu riguros, cu Dunărea în spate, ca fundal, iar în față, pe un promontoriu, un amfiteatru cu străzile ca niște trepte în semicerc care „își răspund” la Dunăre.

În urmă cu aproape două veacuri, ieșirea Brăilei din zona fanariotă a fost o mare conjunctură istorică favorabilă. Libertatea comerțului pe Dunăre a adus orașului prosperitate. Dintr-un târg cu istoria încremenită, în câteva decenii Brăila se modernizează, se extinde, atrage oameni de afaceri care găseau aici un mediu prielnic. În câteva decenii orașul își înzecește populația.

Astfel s-a plămădit în doar câteva decenii „rasa brăileană” (N. Iorga) un amestec de etnii trăind în pace cu românii. Din Balcanii răvășiți de sărăcie și de viață sub iatagan vin într-un exod istoric spre porturile de la Marea Neagră și Dunăre greci, armeni, albanezi, bulgari, macedoneni, sârbi. Brăila, ca și alte orașe, îi primește cu generozitate.

 E cel mai important port al Țării Românești. Prin Brăila se realiza cea mai mare parte a comerțului țării. De aceea, pe bună dreptate, la centenarul eliberării de sub turci, Nicolae Iorga numește Brăila „maica Țării Românești”. Devine un oraș prosper, bogat. Și azi centrul vechi al Brăilei este un muzeu arhitectural în aer liber, din care, din păcate timpul cu fălci igrasioase mușcă spornic.

Dunărea – „jugulara Europei” (Fănuș Neagu) a fost mereu, de la izvoare până la vărsare, fie miez de țară, fie limes. Noi, românii, datorăm imens Dunării. Un simplu exercițiu contrafactual ne dă fiori: ce am fi fost dacă la sud și sud-est nu am fi avut acest zid de apă? Ce istorie am fi avut? În preajma Dunării, între Siret și Oltenița – Bărăganul tăcut și enigmatic. În secolul XIX, Ion Codru Drăgășanu îi evoca sărăcia, Al. I. Odobescu, frumusețea și Vasile Alecsandri, în pastelul „Bărăganul”, stranietatea.

În secolul XX scriitorii cei mari ai acestor locuri au scris o literatură cu un sunet special, unic.

O radiografie a Bărăganului – ca replică la „Spațiul mioritic” de Lucian Blaga, a făcut filozoful Vasile Băncilă în „Spațiul Bărăganului”.

Lumea marilor bălți ale Dunării – a Brăilei și Borcei – și Delta au în ultima vreme o literatură specifică. Un poet al acestor locuri, Nicolae Grigore Mărășanu, își încununează opera cu un amplu eseu despre al treilea spațiu literar românesc: „spațiul deltaic”, din care revista noastră deja a început să publice fragmente.

Deși ființează în cadrul Muzeului Brăilei „Carol I”, revista noastră va și una a Dunării. 

De la Sulina și Letea până la Turnu Severin și Baziaș, în orașele mari dar și în orășelele care au înflorit la Dunăre, trăiesc să își scriu opera scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Așadar, îndemnați de această situație, am bătut la uși cu sfială și speranță. Ni s-a răspuns cu o generozitate care ne-a adus în suflet bucurie. Ceea ce ne-a dat un sentiment tonic, de încredere, e că provincia prăfoasă, sufocantă e o amintire, o experiență a altora, o engramă în stingere.

E suficient un computer sau telefon conectat și lumea ți se oferă în toată măreția și splendoarea ei. Accepți că versul lui Arghezi de la jumătatea anilor ’50, „vorbești cu fundul lumii la tine, din odaie” e un vers profetic. Așadar, o revistă literară care să pună sau să repună în dezbatere critică operele care rezumă firea omului de la Dunăre, cu ce este unic în firile care definesc neamul românesc, este absolut necesară.

În egală măsură, o revistă care să publice operele scriitorilor ce trăiesc la Dunăre, cu destinul legat de sufletul Dunării, este nu doar o prioritate cât mai ales o datorie.

Aceasta este, probabil, una din misiunile de taină pe care Academia Română a încredințat-o Centrului de Studii Dunărene.

 

Viorel Coman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *