Sărăcia copiilor nu este o problemă nouă, doar a primit un nou reper de timp până la care ar trebui redusă la jumătate – până în 2030. Ce s-a reușit până acum în afară de strategii?
În medie, în toate țările OCDE, un copil din șapte ani trăiește în sărăcie, în familii cu venituri volatile. Ratele sărăciei copiilor sunt deosebit de ridicate în Chile, Israel, Spania, Turcia și Statele Unite, unde mai mult de un copil din cinci trăiește în sărăcie. Statisticile UNICEF din 2017 arătau că 20% din copii trăiesc în sărăcie în statele bogate. Iar fenomenul este în creștere în multe țări ale organizației, mai exact în două treimi dintre aceste state și asta numai din 2008 încoace. Slovacia a înregistrat cea mai mare creștere din 2007, cu 5,4 puncte procentuale, dar nici Franța, Ungaria, Grecia, Italia, Lituania sau chiar nu sunt departe, arată analiza extinsă intitulată „Copii săraci din țările bogate”, dată publicității în 2018 de OCDE. În Marea Britanie, 4,3 milioane de copii trăiau sub limita de jos a sărăciei încă înainte ca pandemia să lovească această țară.
Un raport al Organizației Națiunilor Unite punctează, printre altele, că din cele aproape 15 trilioane de dolari cheltuite pe pachete interne de recuperare financiară, puse la punct de țările mai bogate între februarie și august 2020, doar doi la sută au mers spre sprijinirea copiilor și a familiilor care cresc copii. Și asta chiar dacă estimările privind sărăcia copiilor arată că fenomenul se va prelungi și chiar extinde timp de cinci ani după COVID-19. „Cantitatea de ajutor financiar alocată direct copiilor și familiilor care au copii nu se potrivește cu consecințele severe ale pandemiei asupra acestei categorii vulnerabile și nici cu cât timp se așteaptă ca această criză să aibă impact”, arată Gunilla Olsson, directorul Biroului de Cercetare-Innocenti al UNICEF din Florența, Italia.
Studiul constată că afacerile au fost de departe cel mai mare beneficiar al pachetelor de stimulare fiscală, absorbind în jur de 80% din fondurile disponibile în această perioadă.
Aproximativ o treime din marile economii care fac obiectul raportului amintit – din Uniunea Europeană și din grupul OECD al națiunilor cu venituri mai mari – nu au pus în aplicare nicio politică special menită să sprijine copiii în timpul primului val de pandemie. Și nici măcar acel minim de sprijin nu a fost de durată – măsurile de protecție socială pentru copii și familiile cu copii care au fost adoptate – îngrijire, alimentație școlară, indemnizații familiale – au durat doar trei luni.
China se distinge prin faptul că are cea mai mică proporție (5%) de copii care trăiesc în gospodării cu venituri mai mici de 25% din venitul mediu național, atenție combaterii sărăciei copiilor acordând și India, Brazilia și Africa de Sud.
(R.I.)