În timpul lecturării acestui nou volum de versuri, mi-am întrebat inima dacă nu cumva îi simt un aparte festiv autorului, care, iată, ca o recunoaștere a mai tuturor eforturilor de a fi și de (a-și) defini sinele, trece pragul unei noi provocări: „toate vin la vremea potrivită / și se duc la fel, toate la timp.” (pag.183) Cu inima, iată, ne vom înțelege, cămara timpului e mai greu a ne primi emoțiile, cu tot are mai sublim: „am pornit în căutare. / calc pe urmele tale imprimate pe o fâșie de albastru cobalt” (pag. 91)
Din corola cuvintelor dispuse pe ani (2016, 2017, 2018 / Amprente pe suflet, 2019, Timpul potrivit, 2020, Timpul potrivit, 2021, Timpul potrivit, 2022, Timpul potrivit), ne aflăm cu acest nou volum în fața unui autor pe care de zeci de ani îl avem în preajmă, un autor ce poartă, acum, în mâini stigmatele unui destin poetic care nu-i este de aiurea. De aceea își scrie o „Fișă personală” (pag. 221): „Uneori scriu poezii. Destul de rar, totuși. Iscălesc Carina A. Ienășel, drept omagiu adus alor mei de mai demult.”
Volumul relevă emoții care (editate) ar putea (în)semna un discurs la persoana întâi, aproape un monolog interior identitar, dar surprins în lumini diferite, exercițiul poetic al autorului fiind unul particular, iar penița își creează un propriu corp al ei: „și lumi sunt multe, năvălind haotic / în timpul meu, în spațiul meu, în gând.” (pag. 119).
În zariștea segmentelor de ordin liric și lingvistic, autorul își asumă realitatea într-un mod semantic propriu, prin pasaje călătorinde, șoptinde sau prin întoarceri în timp (ca pretext). Astfel ne întâlnim, prin scris, cu intersecții, lumi, sensuri (adevărate requiemuri pentru cei plecați), dar și cu liniști oferite de cei prezenți (fiul său Cristian-Andrei).
În paginile cărții predomină ineditul: prieteni și iubitori de poezie sunt „personaje”, care, prin notațiile exprimate la subsol de file, ca niște emoticoane, sporesc taina catrenelor și se constituie adevărate îndemnuri mixate pe fondul impresiilor. Aceste flash-uri dau bine ochiului minții scanat pe retina timpului consemnat și selectat de autor.
Vibrația timpului, unic, este asemeni unui manifest personal, desprins din peisaje cu irizații când solare, când astrale, când anotimpurale: „iureș de visuri prin albii de suflet / frânturi din momente și urme în lut” (pag.112).
Carina A. Ienășel scrie al doilea volum ca o autoconfesare, nu știm dacă e un volum antologic, pentru că are o anume aliniere și cronologie, dar ontologic, cu siguranță este: celestul și terestrul i se supun, ca simboluri, alături de alte curgeri de timp, vremuri, anotimpuri, zile, nopți, secunde, clipe: „pământul și cerul le strângem în noi.” (pag.112).
Aceste călătorii lirice din acest volum dau și întoarceri, asemeni incursiunilor interioare, detaliilor, recuperării, condensărilor, toate dereticate cu petice de fraze cu amănuntul, un anume catharsis frumos zugrăvit în cuvinte: „te-aș săruta pe frunte / cu gând să-ți intru-n suflet.” (pag. 60). 
Carina A. Ienășel și-a desăvârșit scrierea de multă vreme, pasiunea pentru literatură și cantabile spuneri le are din vremea atelierelor creative, a revistelor școlare și a debuturilor în antologii ori reviste de gen. În acest caz, necesitatea unei compuneri interioare vine din sinergii și cadențe. Armonia cuvintelor și a stărilor declanșate se înalță într-o manieră de grație, diacronii sau multe limbaje poetice: „se lasă ceața în cetate / și străzile-s tot mai pustii – / mă voi plimba întreaga noapte / la braț cu dragile stafii.” (pag. 205). Corelația dintre viață și poezie dă o anume forță a emoțiilor, când muzicale, când lăuntrice, când picturale: „pașii mei scriu pe scoarța pământului / din mine/ rămâne în urmă ceva: / veșnic captiv în capcana cuvântului, /am uitat că și talpa poate scrie, de vrea!” (pag. 10).
Noblețe și har, simţământ și convingere, iată circumstanțialul care dovedește râvna pilduitoare de o certă valoare literară. Prin scris, autorul își tapetează arhitectura inefabilului și arta mesajului transmis, care oscilează de la dragostea pentru toți care îi înconjoară ființa, starea și existența: „să nu mai știu dacă mi-e rău sau bine, / când sfarmă cu aripa lor /fărâma de munte /ascunsă în mine /de-o viață și ceva sau, poate, de-un dor…” (pag. 199).
În concluzie, noul volum îi detașează autorului experiența și îi acordă, prin un anume așezământ, pagini de frumos și expresia unor imagini vizuale, auditiv-imaginare, cu aceeași ardere. Căci o nouă carte e asemeni unei „biserici” înălțate în zori de un anume creator: „Îmi ești ca o duminică /știi bine /de la-nceputul unei veri târzii.”; „și-n toată pacea asta nelumească / mi te-ntrevăd pășind discret prin gând.” (pag. 92).
„Timpul potrivit” pentru Carina A. Ienășel înseamnă împlinirea! Pentru că, fie ca un lup singuratic, fie ca un șoim zburând, poemele sunt cântec pentru Mart(i)e între multe alte biblioteci! Dar una, biblioteca soarelui, răzbate pe un august (ca o insulă).
Ilustrațiile din volum pecetluiesc vrerea autorului, aceea de a înfrumuseța file de carte, mai cu seamă că unele, sunt gravate în așa fel încât să fie înțelese și de cei mici! Traducerile, din alte limbi, sunt o selecție a unui topos de carte, care va îndeplini și alte cerințe! Ca o cuminecare într-o matcă de slove!
Așadar, Carina A. Ienășel, ca filolog, propune în lingvistică (metaforic) un alt timp, al patrulea, „timpul potrivit”.
Florica R. Cândea / UZPR Arad