default-logo

4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română

4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română. Medalia unui ION care a ajutat la urcarea Tricolorului României și a Opincii pe Parlamentul ungar. Ioan Aurel Pop: Béla Kun plănuia să unească Ungaria cu Rusia Sovietică

ActiveNews vă oferă o imagine cu o medalie primită de unul dintre ostașii români participanți la glorioasă bătălie pentru eliberarea Budapestei de sub ocupația bolșevică, împreună cu istoria acelei clipe astrale povestită chiar de către un participant, un comentariu al academicianului Ioan Aurel Pop și o Foto-Galerie impresionantă de la Arhivele Naționale ale României via Ziarişti Online.

Președintele Academiei Române consideră în comentariul său oferit cotidianului Evenimentul Zilei la Centenarul Eliberării Budapestei că victoria Armatei Române depășește granițele României și Ungariei, pentru că „oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident”.

Gen Marcel Olteanu: Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, intre august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa „Huzărul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010. (Cristian Negrea)


… Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
„Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpă României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciula în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

„Cine oare să fi făcut aceasta tragică glumă? Îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arata cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
„Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
„Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
„Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uita că să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinenta, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! – O! I-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
„Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mana mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea.
Era mic de statură, fata îi era smeadă şi foarte pârlita de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţă unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schija, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
Ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Şiret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căprarul Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
„E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Viena!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi dă seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faimă şi duhul romanesc cât mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
„Huzărul Negru”, 1926

Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

Sursa text: Cristian Negrea: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Ioan Aurel Pop: Campania Armatei Române din 1919 în Ungaria

De regulă, se afirmă că participarea României la Primul Război Mondial s-a redus la perioada 1914-1918, ceea ce este eronat, fiindcă marele conflict s-a terminat pentru România abia în 1919, după finalizarea campaniei din Ungaria, așa cum scrie, de altminteri, pe monumentul de la Mărășești. Pe de altă parte, dacă ne referim la participarea românilor și nu doar a României (așa cum era ea în 1914-1916) la Marele Război, atunci momentul de început este 1914, când circa jumătate dintre toți românii trăitori în sud-estul Europei (este vorba despre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, de la sud de Dunăre etc.) s-au alăturat ostilităților militare fără să fie întrebați, odată cu țările din care făceau atunci parte.

Românul Iuliu Maniu a făcut ordine la Viena

La finele anului 1918, se destrămase imperiul bicefal, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede „roșie”, adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21-22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari. În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. La Viena, românul Iuliu Maniu a făcut ordine contra acestor mișcări anarhiste.

Budapesta a fost cucerită rapid

În fața atacurilor inamice, Armata Română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitală, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, Armata Română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, Armata Română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei.

Realitatea, între negare și victoria Opincii

Campania Armatei Române în Ungaria este o realitate istorică și ea trebuie consemnată ca atare. Punctele de vedere privind natura acesteia pot să fie diferite, în funcție de interpretarea faptelor de atunci, dar oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident, care nu poate să fie negat. Evident că, istoriografia maghiară, aflată sub imperiul unei tradiții izvorâte din orgoliul naționalist nobiliar de sorginte medievală, nu va recunoaște în mod direct această realitate. Pe de altă parte, nici istoriografia română nu pierde aproape niciodată prilejul să sublinieze – tot în spirit naționalist – victoria „opincii” puse pe clădirea simbol a Parlamentului Ungariei. O abordare mai realistă de ambele părți nu ar strica însă. Dimpotrivă, din ea ar avea de câștigat ambele popoare, a căror istorie ar avea șansa să fie mai corect cunoscută în lume.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției Evenimentul Zilei


Continuare pe activenews.ro

Despre autor

Lasă un răspuns

*