default-logo

Călcâiele bunicului

Odată, când eram foarte mic, m-am pitit într-o crăpătură din călcâiele bunicului. Cum era vară și lui îi plăcea să umble desculț, toată ziua aceea m-am uitat la furnici de aproape, intrând destul de ușor în vorbă cu ele. Înțele­geam tot ce-mi spuneau, pentru că vorbele lor erau ca vorbele de copii, mici de tot, taman bune să te joci cu ele, de-a orice. Chiar și de-a lucrurile foarte mari, cum erau vara, cumpăna fântânii la care se oprise bunicul să-și astâmpere setea, caii ce pășteau pe câmp, cerul brăzdat de fulgere, ploaia. Țin minte că la urmă de tot ne-am jucat de-a curcubeul.

Mai apoi mi-am dat seama că furnicile rămăseseră la fel de mici, nu crescuseră după ploaie. Nu cumva crescusem doar eu, urmând să nu mai încap în crăpătura din călcâiul bunicului?  Doamne, ce sperietură am tras! Noroc că mi-am dat imediat seama că miresmele și culorile de-a care mă jucam erau ale florilor de pe marginea drumului. Aș fi vrut ca drumul pe care mergeam să nu aibă sfârșit. Iar ziua aceea de vară să nu se termine niciodată.

Dar a venit seara curând, și-a trebuit să ne întoarcem acasă. Bunicul nu știa că-l însoțisem peste tot. Măcar să le fi zis furnicilor să nu-i spună. Nu-mi dăduse prin gând să le zic. Așa cum ar fi trebuit să le zic și florilor, și cerului, și curcubeului, și fulgerelor, dar nu m-a dat, spre mirarea mea, nimeni de gol.

Numai că, peste noapte, s-a întâmplat ceva cu picioarele bunicului, fiindcă, a doua zi, am descoperit că-mi rămăseseră mici crăpăturile din tălpile lui.

Ploua și m-am ascuns într-o crăpătură a ploii, ca să nu se vadă că plâng.

M-am oprit în cele din urmă din plâns și am început să merg de unul singur pe câmp.

Dar furnicile n-au mai vrut să stea de vorbă cu mine. Poate unde crescusem între timp, spre deosebire de ele și vorbele lor, ce rămăseseră mai departe mici.

Îl depășisem chiar și pe bunicul în înălțime.

Mă făceam tot mai mare. Cu toate acestea, însă, ori de câte ori îl găseam pe bunicul dormind pe prispă, mă apropiam încetișor de el și-mi lipeam tâmpla de călcâiele lui crăpate. Știam că într-una dintre crăpături stă ascunsă cea mai frumoasă călătorie a vieții mele pe pământ.

De dragul ei, dar și din alte motive, de câteva ori, ferit de ochii celorlalți, i-am sărutat bunicului picioarele. Lucru de care sunt mândru și acum!

 

Ștefan Mitroi

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.