default-logo

De la „capitalismul de cumetrie” la „capitalismul de supraveghere” /Cabala proştilor ticăloşi

Viaţa mea şi „viaţa poporului meu din vremea mea”, cum ar fi zis, probabil, Nichita Stănescu, s-a desfăşurat sub tot felul de dictaturi întrerupte rar de scurte pauze de respiraţie.

Prima a fost dictatura bolşevică, pusă în operă „întocmai şi la timp” de cozile de topor autohtone, de la sfârşitul deceniului al cincilea al veacului trecut, când a fost spoliată România învinsă şi a fost decimată sau amuţită elita interbelică politică, economică şi culturală.

Eram copil, visez şi azi drumurile satului meu cutreierate de coloane de Molotov-uri şi Zis-uri, camioanele care ne furau pâinea în contul unor datorii faraonice. Şi nopţile, în care veneau Gaz-uri şi Volgi negre, cu securişti în haine de piele, să-i „ridice” pe chiaburi, pe foştii legionari, pe foştii liberali ori ţărănişti. Adevărul despre Siberia românească, Bărăganul scitic, nu s-a spus până la capăt niciodată.

A urmat un respiro, o desprindere de tutela rusească în ultimii ani ai lui Dej şi primii ani ai lui Ceauşescu. Cei de vârsta mea îşi amintesc finalul deceniului al şaptelea şi începutul celui de-al optulea. A fost o perioadă cu investiţii mari, cu independenţă energetică şi, mai ales, politică, dar şi cu ştaiful mondial pe care l-a avut liderul din Scorniceşti, plimbat în caleaşca regală, primit la toate curţile mari ale Apusului, considerat una dintre marile voci ale „nealiniaţilor”.

Tribut s-a plătit şi atunci ideilor bolşevice, prin distrugerea clasei ţărăneşti, apoi preluarea modelului coreean. Dar a fost o pauză de respiraţie, de promovare a valorilor adevărate ale unor specialişti pe umerii cărora s-a întemeiat România modernă. Şi etapa aceasta face parte din istorie, nu este un copil urgisit, bun de aruncat cu albie cu tot.

A venit apoi finalul epocii ceauşiste, cu uriaşe privaţiuni pentru plata datoriei externe, care era infimă faţă de cea de azi, cu bâjbâieli şi bâlbâieli, cu despărţirea de Occidentul care îşi găsise noi cai troieni în Est. Anii adevăratei dictaturi ceauşiste.

Aceasta a fost schimbată, într-o iarnă epopeică, de o mişcare populară, născută din durere şi sete, dar manipulată de „puterile garante”. Atunci ne-am luat „porţia de libertate”, dar a fost o porţie mică, de subzistenţă. I-a urmat iar o scurtă tranziţie, asigurată de noul „tătuc”, Iliescu, lider cu aripi scurte, care n-au permis niciodată zborul. Şi de „profesorul” Constantinescu, cel trădat de servicii şi de propriile neputinţe.

Noi, ca de obicei, ne-am întors ca nişte obsedaţi de lanţuri la dictatură. Dictatura golănească a marinarului cu stagii vechi în serviciile secrete, omul care a strâmbat justiţia, care a inventat conducerea prin cătuşe şi procese măsluite, şi-a îngrăşat clientela politică, a dat „linia haosului” în care înfloreşte corupţia la nivel înalt.

Apoi am eşuat definitiv în dictatura îngâmfată a domnului profesor de fizică Iohannis, omul care a inventat şi el un nou concept politic: succesul neîntemeiat pe nimic, aroganţa liderului care frizează necunoaşterea poporului pe care-l conduce, slujită de o armată de cocote politice întreţinute din banii ţării.

Astfel de gânduri m-au făcut să-mi amintesc imediat că în perioada democraţiei depline, a libertăţii de opinie, a statului de drept, au apărut cărţi care spun adevărul, ocultate de cei care-şi păzesc scaunele şi se bucură de „servicii”, cărţi-samizdat despre care mulţi dintre voi nu ştiu.

Nu-i mai puţin adevărat că poporul român a renunţat aproape total la „viciul lecturii”. A fost un timp în România când se citea mult, cărţile erau ieftine, se stătea la cozi în librării, informaţia pătrundea prin tot felul de căi. Eu am trăit acele vremuri, scurte, e drept. Astăzi, „viciul lecturii” a fost înlocuit de „alergarea după profit”, de mâncatul de mititei şi ascultatul de manele, de o oarecare indiferenţă, care seamănă tot mai mult cu o crimă la adresa identităţii noastre.

Cărţi precum Împăratul cu şapcă a lui Radu Călin Cristea, un rechizitoriu fulminant împotriva băsismului, Holocaustul culturii române, a lui Mihai Ungheanu – Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi autorii – cărţile unui sociolog strălucit ca Ilie Bădescu, ale lui Andrei Marga şi altele sunt dintre cărţile-samizdat. Aproape nimeni nu vorbeşte despre ele, tactica „punerii batistei pe ţambal” a devenit atitudine culturală.

Şi totuşi… Doi prieteni ai mei din alte vremuri, din vremea când lucram împreună la revista „Viaţa studenţească”, deci prin anii ’70, îmi trimit o carte ca un manifest al atitudinii româneşti adevărate, îndurerate, revoltate de marasmul în care trăim.

Cartea se cheamă Trecerea la prostocraţie, prietenii mei se cheamă Cornel Nistorescu şi Octavian Ştireanu, volumul apare sub egida ziarului „Cotidianul”.

Un grup de intelectuali români, de oameni cu ştiinţă temeinică de carte,  – le  ştiu CV-ul, vă rog să mă credeţi, cam toţi au fost premianţi – fac un tribunal al opiniilor, lansează o chemare aproape disperată la trezirea conştiinţei de sine a poporului român.

Vârful de lance este profesorul de filosofie Andrei Marga, un analist politic de nivel european, care defineşte exact conceptul de „prostocraţie”: o groapă de potenţial în care a căzut naţia română, condusă de incompetenţi, de proşti pur şi simplu, dar de proşti periculoşi la culme pentru binele general.

Scrie profesorul Marga: „A treia lege spune: că «există o putere a prostiei». Adică, persoanele esenţialmente proaste sunt periculoase şi dăunătoare. Cum spunea Schiller, «contra prostiei chiar bunul Dumnezeu luptă zadarnic»”.

În demonstraţiile sale, Andrei Marga vine cu lecturi solide, de la antici la filosofii şi politologii moderni, cu o cunoaştere fină a istoriei şi evoluţiei societăţii umane.

Cornel Nistorescu, gazetar de excepţie, îi adaugă armătura concretă, mişcarea politicii contemporane, cu farseurii şi impostorii ei.

Demonstraţia este susţinută, la acelaşi nivel, de Octavian Ştireanu, făcător de publicaţii şi polemist recunoscut.

Semnează în carte Radu Călin Cristea, Gheorghe Piperea, Adrian Severin (pe care eu, personal, nu pot să-l înţeleg, pentru că şi-a pus semnătura de ministru de Externe pe un tratat infam de cedare a unor teritorii naţionale), Valer Marian, Călin Marchievici, Ion Spânu, Grigore L. Culian, Ion Buduca şi mulţi alţii.

Şi profesorul Andrei Marga şi alţi autori fac paralelele care se impun între maniera de a conduce statul român a lui Klaus Iohannis şi a „guwerner-ului” său şi doctrina lui Hitler, teoretizată în Mein Kampf.

Cu argumente solide, cu citate, cu acuze imposibil de combătut. Cea mai gravă este „tribalizarea” României, împărţirea ei între liberalii „cei buni” şi pesediştii „cei răi”, cerând, prin vocea şefului statului, scoaterea unui partid legitim şi de multe ori majoritar în preferinţele electoratului, din viaţa politică a ţării. 

Repet: cartea este un manifest, pe care îl recomand cu toată convingerea opiniei publice româneşti. Deocamdată o mai puteţi găsi în librării. Presimt că şi ea va fi izgonită, ocultată, după metodele cunoscute ale noii securităţi de conştiinţă. 

Gheorghe Piperea, avocat de linia întâi, numeşte democraţia română actuală „democraţie de supraveghere”. Nu este o tehnică autohtonă, ea este împrumutată voios din aceea a statelor controlate de marile corporaţii. România o preia umil, ca orice colonie pe cale de a fi cucerită complet.

Iată că, după „democraţia de cumetrie”, definită de Ion Iliescu (poate cea mai însemnată contribuţie teoretică a lui), avem şi „democraţia de supraveghere”.

Măcar pe cei care ţin la opiniile mele şi mă citesc în fiecare vineri îi rog să caute această carte. Vă avertizez că, în curând, va deveni o carte-samizdat. 

Ea se cheamă Trecerea la prostocraţie şi este tipărită sub egida ziarului „Cotidianul” şi a unei grupări de autentici intelectuali români.



Nicolae Dan Fruntelată /UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.