default-logo

Despre rugăciune și liniște

Trăim în mijlocul vacarmului. Zilnic, pe lângă noi trec, viclean – năpustindu-se apoi în sufletele noastre –, urlete de motoare dezlănțuite și portiere trântite cu mult năduf, sirene și claxoane, bubuituri neidentificabile și scrâșnete de roți, onomatopee și sudălmi, ecouri de bormașini înfipte în pereți și de lovituri repetate ale unui ciocan mânios, voci mult amplificate ale prezentatorilor cine știe cărei emisiuni de la televizor sau de la radio și muzică ascultată „la maxim”, sonerii de telefon și avertismente sonore ale vreunui aparat electrocasnic, strigătul de jale al lăzilor grele, târâte pe asfalt, și bufniturile îmbufnate ale mărfurilor stivuite prin aruncare… Toate fac parte deja din viața noastră și mai nimic nu ne miră.
Trăim în mijlocul vacarmului și contribuim la adunarea, în același loc, a decibelilor meniți, probabil, să ne arate că trăim, că viața merge mai departe, cu un parcurs rectiliniu și uniform, că totul rămâne firesc-zgomotos, indiferent de zvonurile maladiilor, războaielor, problemelor economice ș.a. Inegalabilul Vlad Mușatescu povestea că, după ce s-a mutat la un bloc aflat în preajma aeroportului, tresărea, înspăimântat, atunci când auzea motoarele avioanelor. Mai târziu, însă, scriitorul a devenit atât de obișnuit cu acel zgomot, încât nu putea să adoarmă în nopțile cețoase, când aeronavele nu mai aterizau ori decolau. S-ar părea că, în același mod straniu, ne-am adaptat și noi felul de a fi, iar vacarmul a devenit parte din existența noastră.
Pe de altă parte, aparent fără vreo legătură, ne sare țandăra din orice, am devenit arțăgoși, scrâșnind din dinți tot mai mult și mai rapid în preajma altor oameni, nimic nu ne convine și nimeni nu se ridică la nivelul exigențelor noastre. Reclamele la medicamente ori suplimente cu rol de calmare, până la somn adânc și, teoretic, liniștitor, devin tot mai numeroase, iar noi ne comportăm, adesea, de parcă am fi direct implicați în procesul de vânzare a respectivelor produse.
În mijlocul orașului – patria neoficială a nervilor întinși la limită – există nenumărate locuri unde zgomotele se împletesc în adevărate simfonii cacofonice, iar localnicii trec netulburați prin acele zone, singuri, cu gândurile lor, sau în grupuri cărora li se pare absolut normal să ridice tonul până la strigăt, pentru a continua o discuție. Stresați? Desigur, dar hărmălaia din jur nu are vreo legătură. Stresul este rezultatul finit al orelor de lucru, la un serviciu neprietenos devenit nesigur, al problemelor financiare așezate perfect pe făgașul creșterii dobânzii la creditul ipotecar sau de nevoi personale, al scumpirilor tot mai aprige, al zvonurilor, al multor incertitudini. Deși, dacă ne gândim puțin mai bine, faptul că ne-am obișnuit cu vacarmul nu înseamnă că acesta nu ne macină, încet, contribuind cu generozitate la acumularea negurii anxioase care se revarsă peste lumea în care trăim.
Există, însă, chiar și în mijlocul orașului spații unde toate acestea dispar – doar de noi depinde ca dispariția să fie de lungă durată sau nu. Sunt spații unde poți să îți asculți gândurile și să îți privești sufletul, fără ca zgomotul să te alunge dincolo de tine însuți. Sunt bisericile, pe care unii dintre noi mai ales cei din generațiile tinere, au fost învățați de voci promovate în zona mainstream să le privească, oarecum, cu îndoială, minunându-se ostentativ de numărul și rolul lor. Am văzut oameni educați astfel care au mărturisit că au ieșit din lăcașul de cult liniștiți, împăcați cu lumea și cu propriul sine, lucru care i-a convins să revină acolo, din nou și din nou. Unii dintre ei au devenit nelipsiți de la slujbe, „creștini practicanți”, cum se spune, straniu, astăzi. Iar participarea lor la viața Bisericii și schimbările frumoase pe care le-au îmbrățișat au un impact extraordinar asupra existenței – a lor, dar și a altor persoane –, constituind un exemplu elocvent privitor la beneficiile trăirii întru Hristos.
O persoană care pășește în lăcașul de cult pentru a găsi liniștea, apoi se întoarce acolo, spre a-L regăsi pe Dumnezeu și a-I mulțumi, în fiecare duminică și sărbătoare, participând la Sfânta Liturghie, unde solemnitatea ritualului este subliniată de cântările cu un farmec maiestuos, descoperă bucuria fără egal a rugăciunii. Mai mult, chiar dacă inițial și-a dorit doar tăcerea și privirea solitară către divin, înțelege cu timpul frumusețea comuniunii creștine și o percepe într-un mod deosebit, ca pe un parcurs luminat prin spațiul haric, alături de prieteni, nu doar tovarăși de drum. Rugăciunea devine mult mai mult decât un simplu exercițiu de singurătate în preajma Părintelui ceresc, iar din jur dispar vacarmul și anxietatea, fiind înlocuite de pacea minunată izvorâtă din strădania îndumnezeirii.
Probabil că, obișnuiți fiind cu sintagmele din material lemnos reciclat ale acestui veac și cu modalitățile moderne de eliminare a efectului separându-l de cauză, ne vom pune întrebarea: Adică soluția de rezolvare a situațiilor neplăcute contemporane, provocate de zgomotul aproape neîntrerupt și de stresul cotidian, este mersul la biserică? Răspunsul e sincer și simplu: Da! În casa lui Dumnezeu nu își au rostul tulburările lumești ale cotidianului profan, nici grijile vieții de zi cu zi. Acestea rămân la ușă (și, cu puțin efort, nu noroc, vor dispărea de acolo până să vină vremea plecării). Iar problemele, în prezența bunătății dumnezeiești, tind să capete dimensiuni ridicol de mici, apoi să se topească, dovedindu-ne că viața este frumoasă, dar izbutim noi cumva, exacerbându-le mărimea, precum umbra întinsă pe caldarâm, să le conferim puteri copleșitoare asupra noastră. În casa lui Dumnezeu găsim seninătatea și împlinirea, care ne vor rămâne în suflet, lucrând și vindecând, atâta timp cât vom înțelege că în biserică suntem acasă.
De aceea, într-o perioadă în care hărmălaia înconjurătoare ne împiedică să ascultăm de propria conștiință, iar stimulii externi clădesc ziduri solide între noi și menirea noastră, singura cale de ieșire din anticamera căderii este întoarcerea la rugăciune. Nu oriunde, ci în lăcașul sfânt unde ne așteaptă liniștea binefăcătoare a harului dumnezeiesc. Deoarece – și, vă rog, fie și cu scopul inițial de a mă contrazice, încercați acest lucru! –, atunci când plecăm din biserică, întorcându-ne în lumea neschimbată, remarcăm ceva extraordinar: undeva, în interiorul nostru, ceva se modifică, astfel încât nici zgomotul nu ne mai afectează atât de mult, nici grijile nu ne mai presează, sufocându-ne. În preajma noastră, purtându-ne pe umeri crucea existenței în vremuri înnegurate, vor fi toți cei care s-au rugat alături de noi, dar și Hristos, pe Care L-am făcut părtaș vieții noastre, așa cum este ea, cu bune și cu rele. Și, atunci când merge, atent, la drum cu Dumnezeu, cine mai are timp să bage în seamă altceva?

Alexandru Pripon

Foto: pixabay.com

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*