default-logo

Biserica, duminica sufletului şi sufletul duminicii

Iisus Hristos Mântuitorul a lăsat ucenicilor Săi iubirea ca testament: „Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15, 9) ştiind bine puterea creatoare de comuniune a iubirii, de aceea şi precizează scopul acestui testament: „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), în rugăciunea Lui către Părintele ceresc. Acest lucru este implicat şi în etimologia cuvântului comuniune unde sufixul com desemnează ideea de împreună iar componenta un, de la unus, indică numericul unu(l) dar şi unitatea; cu alte cuvinte comuniunea ar însemna toţi ca unul. Din nou, în cuvintele Mântuitorului, „ca toţi să fie una”.

Este important de readus aici în atenţie faptul că unitatea menţionată de Hristos Domnul este de factură divino-umană, nu doar umană, în primul rând pentru că tipul de iubire poruncită apostolilor vine de la Dumnezeu şi se împlineşte între oameni, căci a zis: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa şi Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 15, 9) şi în al doilea rând pentru că unitatea menţionată de Domnul depășește dimensiunea umană, căci a zis în rugăciunea către Tatăl: „Să fie una precum şi Noi suntem” (Ioan 17, 11).

Mântuitorul vorbeşte aici despre modelul suprem al iubirii creştine, iubirea dintre persoanele Sf. Treimi, iubire perihoretică, fiinţial împărtăşită treimic, totodată debordantă, ducând la actul creării lumii şi a omului după chipul lui Dumnezeu treimic.

La Cina cea de Taină Mântuitorul a instituit taina tainelor, Sf. Euharistie, piatră fundamentală a Bisericii care avea să fie întemeiată la Cincizecime, când a poruncit: „aceasta s-o faceţi întru pomenirea mea” (Luca 22, 19) şi mai târziu, când a promis Sf. Apostoli: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Astfel Biserica  a devenit instituţia divino-umană menită să împlinească în lume lucrarea Mântuitorului, mai precis testamentul Lui, dragostea şi unitatea.

Biserica – duminica sufletului

 Pentru a accentua indiscutabila valoare a sufletului Mântuitorul formulează simplu şi clar cunoscuta întrebare: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga toată lumea dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Iisus rosteşte aceste cuvinte într-un context în care voia să atragă atenţia lumii asupra confuziei valorice în care trăia (şi trăieşte şi azi), unde ataşamentul de cele materiale prevala în detrimentul sufletului, al grijii faţă de el.

Se poate ca sufletul, neglijat fiind, să fie oropsit, asuprit, înghesuit într-un colţ, chiar stins, omorât în sensul în care Sf. Pavel strigă alarmat: „Nu stingeţi Duhul” (se poate aplica şi sufletului) şi în care Mântuitorul avertizează să ne temem de cei ce ucid nu trupul ci sufletul (Matei 10, 28).

Deci sufletul are nevoie de atenţie, de îngrijire, de hrană. De aceea spunea frumos un înţelept: „Am două pâini. Vând una şi-mi cumpăr o floare. Şi sufletul are nevoie de hrană”.

Lipsa grijii faţă de suflet îl macină, îl șubrezește pe om din interior, fără ca măcar acesta să-şi dea seama, fiind prea adâncit în grija de trup, de plăcerile şi confortul de zi cu zi.

Iată cum descrie un filosof american acest tip de vulnerabilitate: „La suprafaţă homo sapiens poate pretinde că e satisfăcut şi puternic; înăuntru el este sărac, nevoiaş, vulnerabil, mereu la marginea mizeriei”.[1]

Pe generaţie ce trece sau pe secol ce trece se pare că omul este prins tot mai mult în maratonul oricărui fel de probleme, mai puţin în cele legate de suflet.

Or un maraton nelimitat, fără pauză înseamnă moarte.

Dumnezeu este cel care dă primul semnal cu privire la nevoia de pauză când a făcut lumea în şase zile şi a rânduit ziua a şaptea ca zi de odihnă.

Într-o viaţă organizată raţional este nevoie imperativă de o pauză în care omul să contemple, să evalueze, să se evalueze, să asculte vocea interioară a Duhului, să se roage. Adică omul are nevoie de o duminică.

Biserica oferă această duminică, ea este duminica sufletului prin tot ce face şi aduce omului tot mai stresat şi copleşit de griji justificate şi nejustificate.

Ziua de duminică este o sărbătoare şi încă cea mai mare, este ziua Învierii Domnului. Prin tot ce face şi oferă ea, Biserica aduce în viaţa omului post-modern pe Hristos cel înviat din morţi, şi deschide acestuia poarta pentru a-L afla şi a-I aparţine şi astfel, cum spune Sf. Grigore de Nazians, să înceapă procesul îndumnezeirii încă de aici pentru a-l continua în Împărăţia lui Dumnezeu[2]

În calitatea ei de duminică a sufletului, de sărbătoare a sufletului, Biserica îl conștientizează pe om cu privire la ireductibilitatea valorilor sale fundamentale şi prin aceasta îl pune pe calea realismului metafizic înţeles ca metodă de echilibrare a unei vieţi, altfel destinată pieirii.

Prin faptul că este duminică pentru suflet iar duminica e sărbătoarea Învierii iar Învierea este o irupere a divinului în dimensiunea temporală a existenţei, Biserica îl ajută pe om să înţeleagă cum poate deveni om ceresc sau înger pământesc, după expresia Sf. Ioan Gură de Aur, deci cum să devină uman în sensul autentic al cuvântului, cel derivat din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi astfel să devină o prezenţă iconică în lumea timpului său.

Biserica, sufletul duminicii

Ca zi de odihnă în care te uiţi înapoi la toate cele făcute şi întâmplate în zilele precedente, duminica devine implicit zi de bilanţ, de evaluare dar şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Iar mulţumirea este euharistie, nu numai în sensul traducerii cuvântului, dar mai ales în sensul împărtăşirii fizice şi spirituale cu trupul şi sângele Domnului, în cadrul sfintei şi dumnezeieştii liturghii, mai ales în ziua de odihnă, cea a învierii Domnului, Kiriaki imera.

Sf. Liturghie nu se poate concepe decât în interiorul Bisericii lui Hristos, de aceea ea este sufletul duminicii.

Sf. Liturghie întâmpină şi împlineşte nevoia de celebrare a spiritului făcând din om o fiinţă doxologică, liturgică, ea este creatoare de frumuseţe transfigurantă zidind în om un nou chip, cel sculptat în lumina omului înduhovnicit.

Acest lucru, redobândirea capacităţii de doxologie, este cu atât mai important cu cât în lumea curentă ideea de succes domină discursul filosofic şi uneori chiar teologic.

Prin dinamismul comuniunii pe verticală, cu Dumnezeu, şi pe orizontală, cu semenii, Sf. Liturghie scoate la iveală darurile (dar şi dorurile) divine păstrate încă în om, în adâncimea frumuseţii lui interioare, astfel ajutând la prevenirea dezintegrării comunităţii umane printr-un individualism fără justificare, nici logică şi cu atât mai puţin teologică.

Ca suflet al duminicii când se celebrează Învierea Domnului, Biserica, ce păstrează în ea flacăra Sf. Duh coborâtă la Cincizecime peste Sf. Apostoli, îi vorbeşte credinciosului despre inima arzândă a dorului după Dumnezeu cum numesc Sf. Părinţi calea sfințeniei, îl ajută să descopere în el însuşi focul sacru al Duhului care-l aşează la începutul unui pelerinaj paradoxal în căutarea lui Dumnezeu pe căile interioare ale sufetului.

Pentru că în Hristos cel înviat are loc infinita depășire a oricăror contraste, astfel realizându-se unitatea transcendentă a oricărei separații formale sau de altă natură, în Biserică, omul, credinciosul devine apt pentru cel mai autentic tip de comuniune, aceea care îi pregăteşte încă de aici comuniunea finală cu Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Cu alte cuvinte în Hristos şi în Biserică omul descoperă sensul transcendenței, al compatibilității sale cu veşnicia, problemă de extremă importanţă deoarece, aşa cum bine afirmă A. Heschel, „Existenţa fără transcendenţă este un mod de a fi unde lucrurile devin idoli, iar idolii monștri”.[3]

Biserica Ortodoxă Română, Maica neamului românesc

Prin natura ei Biserica este sobornicească şi misionară în acelaşi timp. Dar misiunea se împlineşte întru slujire, o altă însuşire fundamentală a Bisericii.

În cazul românilor, Biserica a reprezentat mereu un factor identitar fundamental care s-a evidențiat în mod constant în grija ei pentru toţi fiii şi fiicele sale în orice împrejurare şi în orice loc, acasă sau în străinătate.

Dacă identitatea unui neam este formată şi din cultura acestuia, trebuie reiterat aici că în cazul nostru Biserica a fost creatoare de cultură de la începuturi şi până azi, lucru remarcat şi spus răspicat spre bună luare aminte de marele nostru Mihai Eminescu.

Într-unul din articolele sale poetul scrie ca un fel de quod erat demonstrandum: „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.”[4]

De asemenea, numind Biserica „maica spirituală a neamului românesc”, ce a născut unitatea limbii şi cea etnică a neamului românesc, Eminescu ţine să precizeze punctual: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” [5]

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

UZPR New York

 (Introducere – fragment)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.