Ziua Învăţătorului, fixată simbolic de ziua lui Gheorghe Lazăr (5 iunie), fondatorul învăţământului românesc, trebuie să fie şi un prilej de reflecţie, pe lângă fireştile efuziuni şi manifestări festive, un cadru de rememorare a rolului pe care l-a avut şi îl are Învăţătorul în istoria şi devenirea civilizaţiei româneşti.
Prin munca şi osârdia lui, cu dăruire şi jertfă, învăţătorul a ridicat la lumina ştiinţei de carte generaţii de copii, dându-le şansa unei vieţi noi. A contribuit la deşteptarea morală şi spirituală a celor maturi, la scoaterea lor din ignoranţă şi resemnare, a adus satul românesc la valorile civilizaţiei moderne. A fost învăţător, dascăl, mentor, părinte, prieten, sprijin, ajutor pentru cei din jurul său, ostaş şi martir, reunind în persoana sa ipostaze fundamentale ale omului cetăţii, dedicat, prin vocaţie, celorlalţi. Stâlp al comunităţii, învăţătorul trebuie privit nu numai ca o persoană, ci şi ca o instituţie. Alături de preot, un alt pilon al existenţei noastre, el este un fondator şi un arhitect al civilizaţiei româneşti. În perioadele sumbre ale istoriei, care nu au fost puţine, învăţătorul demn de menirea sa a ştiut să dezvolte discipolilor cultul valorilor morale, al demnităţii şi al rezistenţei în faţa vitregiilor vremurilor. Învăţătorul sau Învăţătoarea au educat şi format elitele ţării, ridicate, prin figurile lor strălucite, din lumea satului, pe cei care, în timp, au construit, mai departe, România.
În anul Centenarului, la un veac de la sfârşitul primului război mondial şi de la înfăptuirea Marii Uniri, trebuie să ne mai gândim la ceva. România Modernă şi România Mare au fost zidite şi prin jerfa de sânge a învăţătorilor, ostaşi în Războiul de Independenţă, în primul război mondial, pe frontul Marii Uniri, soldaţi în cea de-a doua conflagraţie. Sângele lor a udat din belşug ţărâna patriei, iar oasele lor albesc prin morminte risipite pe întreg întinsul ţării ori dincolo de fruntarii. Câţi martiri şi eroi nu dădu stirpea aleasă a învăţătorilor spre zidirea unei ţări întregi, frumoase şi demne în Europa şi în lume…
Rostul învățătorului nu este astăzi mai puțin important decât ieri. După ieșirea din totalitarism și întoarcerea la democrație, după tranziția de la un regim politic la altul, România se află, din nou, într-un moment crucial al destinului ei, în era unui amplu proces de reconstrucție. Educația joacă, în acest cadru al reedificării, un rol de primă însemnătate. În fapt, educația reprezintă calea renașterii naționale după valul seismic al destructurării, prelungit de-a lungul tentativelor de reașezare postdecembristă, care a generat grave efecte asupra societății și individului. Avem nevoie, mai mult decât oricând, de educație și de instrucție, într-o lume care se situează, strategic si programatic, sub egida cunoașterii. Rolul învățătorului în această vastă transformare este capital. Prin educarea noilor generații de școlari, dascălul de azi, continuând fapta celui de ieri, participă, în mod esențial, la procesul renașterii naţionale prin educație și pune fundaţia viitorului României. Nu este exagerat să-i considerăm pe învățătorii prezentului, în buna tradiție a înaintașilor lor la catedră – făuritorii unei țări și ai unei națiuni europene –, părinți-fondatori ai României Viitoare.
Ştiind toate acestea, înţelegem mai bine ce glorie învăluie chipul şi fiinţa învăţătorului şi ce imensă responsabilitate apasă pe umerii celui sau celei care poartă acest nume. Un nume ca un blazon, care trebuie, în continuare, cinstit, în amintirea şi elogierea unei clase nobile prin munca sa ziditoare de ţară. La mulţi ani Învăţătorilor de azi, un gând pios, de recunoştinţă, celor de ieri, care nu mai sunt, dar există, în continuare, prin opera lor!
Sorin Ivan – UZPR