De Ziua Învățătorului, care ridică în rang simbolic ziua de naștere a lui Gheorghe Lazăr, fondatorul învățământului românesc, ne întoarcem la oamenii catedrei, la învățătoarele și învățătorii noștri, la rostul pe care îl au în societate, la statutul şi la condiţia lor de azi.
Încă nu reflectăm îndeajuns la ce rol are învățătorul în viața omului și a societății. Rămânem doar fideli unor judecăți formale și definiții de conjunctură, pe care le ștergem de praf, le privim în soare și le scoatem la vedere cu anumite ocazii ca pe niște cristaluri şi bibelouri tocite. Aprecierea comună şi oficială față de ei se exprimă în diplome, vorbe frumoase şi strângeri de mână. Dincolo de ele, ar trebui, noi, oamenii de rând, și elitele noastre politice, să ne gândim mai mult la cei de la catedră.
Dacă ne-am gândi, am înțelege că alt statut merită să aibă astăzi învățătorii. Pentru că, prin valoarea morală, umană şi socială a operei lor, ei trebuie să fie în centrul societății. În realitate, judecând după condiția lor materială, după salariile lor încă foarte modeste față de standardele Europei civilizate, dascălii noștri rămân într-o condiție marginală. Toate categoriile profesionale sunt importante, iar, în virtutea importanței lor, unele sunt „mai egale” decât altele. Medicii, economiștii, juriștii, inginerii, toți sunt importanți. Cât despre IT-iști, inutil a mai vorbi… Dar importanța a ceea ce fac învățătorii, prin sensul profesiei lor, este una cu totul specială. Și medicii, și IT-iștii (unii dintre ei, mai mult autodidacți), și toți ceilalți, fiecare cu ce hram poartă, sunt, la origine, opera învățătorilor. O operă mai reușită sau mai nereușită, uneori, incompletă, imperfectă ori chiar eșuată, după caz. În funcție și de priceperea învățătorului, dar şi de calitatea materialului uman. Dintr-un lut bun, un olar priceput poate face o operă de artă; dar chiar și dacă lutul e prost, din vibrația degetelor, a minții și a sufletului, meşterul poate scoate, totuși, ceva din el, măcar o oală de udat florile, o stropitoare. Dacă însă și olarul, și lutul lasă de dorit, atunci lucrarea iese strâmbă și nefolositoare. În fine, mai e loc, și încă destul, pentru recunoașterea socială a rostului pe lume, și mai ales în lumea noastră de azi, al învățătorului. Iar importanța misiunii sale trebuie să se măsoare nu în vorbe, flori și aplauze, sau nu numai în acestea, ci și într-o bună condiție materială, prin salarii decente, la nivelul european al condiţiei didactice.
Cum observăm la fiecare pas și în fiecare clipă, societatea românească trece printr-o gravă criză, pe mai multe planuri, care durează de multe decenii şi e accentuată în ultimele. Dar, în peisajul complexităţii ei, dacă alte crize se atenuează treptat, criza morală, cea mai gravă dintre ele, pare a se adânci. Ea sapă adânc la fundamentul conștiinței și personalității individului, afectând coerența socială, atmosfera vieții comunitare, perspectivele de evoluție comune. Formele ei de manifestare se pot observa în criza valorilor la nivelul societății, abolirea meritocrației, lipsa reperelor și a modelelor, proliferarea falselor valori, extinderea mediocrității, lipsa orizontului spiritual al existenței, confuzia existențială, degradarea vieții private și publice, indecența publică, comportamentul depravat și limbajul obscen, promiscuitatea, corupția, minciuna, disprețul pentru reguli, norme și legi și multe altele. Un nefast proces de mediocrizare se lăţeşte ca o apă uzată pe suprafaţa lumii noastre. Tot mai mulţi indivizi suficienţi moral şi insuficienţi educaţional joacă roluri mai mici sau mai mari pe scena ei, uneori oferind ori sugerând modele de conduită, evoluţie şi reuşită. Toate acestea, în loc să se restrângă pas cu pas și să se enclavizeze la nivel de categorii și grupuri, se extind progresiv la nivel social.
Principala cauză a apariției, manifestării și dezvoltării lor este lipsa educației. Educație în sens complex, ca proces comprehensiv, care include educația din familie, din școală și din societate, educația morală, care trece, ea însăși, printr-o gravă criză şi, desigur, complementar şi sinergic, instrucţia. Societatea românească suferă de mai multe boli, unele grave, cronicizate, altele cu şanse de vindecare pe termen mediu sau lung. Dar cea mai gravă dintre toate este lipsa educației. Spre vindecare ori măcar atenuare, toate necesită medici pricepuți, doctori adevărați, competenți și calificați (dar nu în laboratoarele furtișagului și ale imposturii) și, mai presus, de toate, educați. Dacă știm cauza, ajungem și la medicația adecvată, cerută de organismul și metabolismul unei societăți bolnave. Remediul esențial al acestei maladii severe a societății noastre, lipsa educației, care antrenează o întreagă patologie, este educația însăși. Societatea noastră are nevoie de educație și pe verticala ierarhiilor ei, și în plan orizontal, la nivelul omenirii de rând şi al diversității ei umane. Altfel spus, de la omul din piață și de pe stradă până la cel din cabinetul capitonat, din spatele biroului impozant (nu întotdeauna educat, nu întotdeauna instruit), de la fermieri (așa li se spune azi) și muncitori la antreprenori și politicieni, cu toții au nevoie de educație. Nu doar pentru ei, nu doar pentru sănătatea și coerența mediului social, pentru ca noi toți să beneficiem de un aer mai respirabil, ci pentru ca societatea noastră să meargă înainte, ca îndelung suferinda civilizație românească să evolueze și să devină, cândva, într-un orizont greu de aproximat, o civilizație demnă de Europa civilizată.
În tot acest proces de însănătoșire, recuperare și dezvoltare, învățătorii au un rol capital. Ei sunt cei care pun bazele personalităţii, de la cea mai fragedă vârstă, ei dezvoltă mintea şi inteligenţa prin informaţie şi instrucţie, ei modelează sufletul cu principii, norme şi valori morale. Învăţătorii sunt cei care educă, cei care fac dintr-o fiinţă dominată de emoţii şi comportamente instinctuale, splendidă şi cu sclipiri dumnezeieşti în ochi, dar puţin sălbatică, aşa cum este copilul în primii ani, o fiinţă educată. Cu cât învăţătorii sunt mai buni dascăli şi educatori, cu atât posibilitatea ca micii şcolari să fie educaţi cu succes, temeinic şi substanţial este mai mare. Şi, pe măsură ce tot mai mulţi copii sunt bine educaţi, încă de la cele mai fragede vârste, chiar suplinind, acolo unde şi dacă este cazul, carenţele şi eşecurile familiei, educaţia atinge o anvergură umană tot mai mare, vitală pentru viaţa şi sănătatea organismului social. Dacă procesul este continuat, aşa cum trebuie în mod imperios să fie şi la celelalte trepte de învăţământ, atunci şansele societăţii noastre de a-şi reveni treptat, de a se recupera din criza adâncă în care istoria şi marasmul moral din ultimele decenii au cufundat-o sunt reale şi promit însănătoşirea ei, odată cu bune perspective de dezvoltare. Privind educaţia prin prisma efectelor, din unghiul urmărilor ei asupra emancipării individului, al renaşterii morale şi reedificării societăţii în datele exigenţelor şi necesităţilor lumii de azi, rolul învăţătorilor în această operă de mare importanţă şi dificultate este uriaş. De aici, şi importanţa lor, a celor care îşi dedică viaţa şi cariera educării oamenilor. Într-o cuprindere lato sensu, trebuie să înţelegem prin „învăţători” pe învăţătorii propriu-zişi, de la ciclul primar, dar şi pe toţi dascălii, de la educatoare la profesorii de liceu.
În învăţători – sau, mai ales, în ei –, stă şansa noastră ca societate de a ne recâştiga coerenţa şi sensul, demnitatea şi speranţele, decenţa, armonia şi bucuria de a trăi, de a fi şi de a „merge împreună”, cum zicea Papa Francisc în istorica vizită a Sanctităţii Sale în România, în diversitatea noastră, sub auspiciile unor valori şi idealuri comune. În ei, prin faptul că educă şi învaţă, că formează fiinţa umană în spiritul valorilor care ne definesc ca oameni, ca fiinţe sociale, care exprimă umanitatea noastră profundă. Misiunea lor este de o importanţă fundamentală şi de o dificultate copleşitoare. Pentru a o duce la capăt cu succes, au nevoie de recunoaşterea şi sprijinul celor care deţin pâinea şi cuţitul puterii. Cu cât sunt mai educaţi, cu atât cei din „capul trebii” (cum zicea Sorescu) înţeleg mai mult valoarea educaţiei şi, implicit, importanţa educatorilor. În definitiv, şi politicienii sunt, într-o măsură, tot rezultatul operei desfăşurate de învăţători. La unii educaţia a prins, superlativ sau onorabil, la alţii mai puţin. Până la urmă, calitatea şi eficienţa performării lor publice în beneficiul societăţii ori eşecul, uneori, lamentabil, nociv pentru comunitate, îşi au rădăcinile tot în calitatea şi eficienţa educaţiei pe care au primit-o. Şi astfel ajungem, oricum am aborda lucrurile, tot la învăţători. Pentru ceea ce fac, pentru importanţa muncii lor, ei trebuie răsplătiţi aşa cum se cuvine, prin aprecierea rolului pe care îl au, prin condiţii salariale la nivelul ţărilor din Vest şi din Nord, prin respectul politicienilor şi al societăţii, prin reabilitarea socială a demnităţii şi statutului lor social şi moral.
De aceea, de Ziua Învăţătorului, îi aclamăm pe învăţătorii României şi le aducem cu mâinile întinse recunoştinţa noastră! Laudă învățătorilor care rămân fideli misiunii lor și-și fac datoria cu dăruire, suflet și iubire de copii! Laudă celor care nu-și trădează menirea și rămân Învățători în sensul deplin al vocației lor, cu onoare și demnitate! Laudă învățătorilor competenți, care se pregătesc în continuu, care știu că, pentru a-i învăța pe ucenicii lor, trebuie ca ei înșiși / ele însele să învețe mereu, conştienţi şi responsabili de faptul că datoria lor față de școlarii din bănci este imensă! Laudă dascălilor care rezistă unei condiții nesatisfăcătoare material, care nu se resemnează în neajunsuri și decepții, care nu-și abandonează exigența și idealurile, care nu fac compromisuri în substanța și calitatea actului didactic (și, în general, de niciun fel), în marea și dificila operă a formării! Laudă învăţătorilor care-şi cunosc rostul pe lume şi nu se leapădă de el orice s-ar întâmpla! Fără ei, societatea noastră, şi orice societate, ar intra în derivă!
Sorin IVAN / UZPR