Poet, teolog, preot, filosof, profesor universitar doctor, eseist, jurnalist, editor, promotor cultural al valorilor româno-americane, stabilit la New York, în SUA, Theodor Damian este o personalitate complexă, de primă mărime în plan european și american, o prezență permanentă și dinamică, creator al unei opere diverse, de largă rezonanță în spațiul cultural românesc și nu numai.
O sinteză a tuturor acestor calități este cartea „Cateheze literare”, Editura RawexComs, București, 2021. în care autorul demonstrează calități excepţionale de critic literar, punând întrebări și dând răspunsuri la probleme fundamentale ale literaturii române ( și americane) contemporane.
„Cateheza” nu este un cuvânt la îndemâna oricui. Cateheza înseamnă „împărtășirea învățăturii creștine prin procesul de învățare”.
Cateheza este constructivă, instructivă și educativă, religios-morală, este pedagogică. Cateheza se articulează cu trăirea liturgică. Există cateheze biblice (ortodoxe, catolice), cateheze tematice, cateheze antropologice sau existențiale.
Theodor Damian ne convinge că există și cateheze literare, critici constructive, care au rolul de a sublinia valoarea operelor literare, cu scopul de a scoate în evidență „dimensiunea teologică, religioasă a operei, felul cum sacrul poate fi ascuns în profan”, după cum mărturisește autorul într-un Cuvânt înainte al volumului. („Ipostazele criticii literare”).
Aceste ipostaze sunt numeroase, iar autorul dovedește o capacitate excepțională de analiză și sinteză, de largă cuprindere a unui număr foarte mare de opere și personalități, subliniind trăsăturile specifice ale fiecăreia
Autorul le grupează în două mari categorii: „Proza” și „Poezia”, deși la capitolul „Proza” el introduce nu numai proze propriu-zise, ci și eseuri pe diferite teme: istorice, filosofice, lingvistice, epistolare, religioase.
Peste tot, amprenta puternicei sale personalități, afirmarea (neostentativă) a culturii sale teologice, filosofice, istorice, filologice și caracterul empatic față de operele analizate. Cartea, de 186 de pagini (fără textele în engleză!), se citește cu plăcere, ca un roman, fiecare pagină trezind curiozitatea lecturii și dorința de a afla lucruri noi.
Observațiile sunt făcute cu onestitate, cu citate, cu demonstrație pe text, cu bucuria de a ne împărtăși impresii de lectură și de a ne invita, la rându-ne, să medităm asupra lor.
Un prim text al acestui volum este despre „Epistolele lui Christian Schenk” („Scrisori 1991-2002”, Editura Dionysos, Boppend, Germania, 2019), care conține mărturii concrete ale lui Christian Schenk, scriitor născut în România și strămutat în Germania, dar rămas totuși în România, prin dragostea lui pentru limba și literatura română, pentru cultura română în general. Din aceste scrisori aflăm date importante despre starea literaturii române în perioada respectivă.
Pe aceeaşi linie, dialogul epistolar dintre Mitropolitul Bartolomeu Anania și George Alexe, teolog și om de cultură, publicat de Aurel Sasu („O luptă neterminată: dialog epistolar”, Editura Eikon Cluj, 2015), reprezintă „o restituire de teologie și mai ales de istorie literară unică în contextul legăturii intrinsece dintre Biserică și cultură”.
Cartea Acad. Alexandru Surdu – „La porțile împărăției”, Editura Contemporanul, București, 2016, este o provocare la dialog, un dialog interdisciplinar, în care se evidențiază dragostea autorului față de Dumnezeu și față de neamul său.
Profesorul Alexandru Surdu abordează probleme de un larg interes disciplinar, de la mitologie la fizică, la modernism și postmodernism. El face interesante comentarii despre raportul dintre cuvânt (Logos) și rostire.
De asemenea, autorul propune diferențe terminologice ce țin de hermeneutica teologică.
Un eseu îi este dedicat istoricului literar Mihail Diaconescu, „ctitor nou de istorie veche”, prilejuit de apariția „Istoriei literaturii dacoromane”, Ediția a II-a, Editura Fundației Internaționale „Mihai Eminescu”, București, 2013. Autorul dă începuturile istoriei literaturii române înapoi cu peste o mie de ani. Cartea este o lucrare enciclopedică, ce descoperă rădăcinile culturale ale unui neam (cel românesc), este o biblie a identității neamului nostru.
Volumul Mariei Popescu – „Sete de lumină”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015, îi prilejuiește criticului literar să sublinieze raportul dintre religie și știință, autoarea fiind fizician și teolog. Volumul demonstrează că Dumnezeu poate fi cunoscut atât pe cale mistică, prin credință, cât și pe cale naturală. Omul este lumină. Autoarea explică natura luminii la nivel de creație divină, la nivelul dintre lumină și ființa umană, la nivelul raportului dintre lumină-cuvânt, bazată pe interpretări teologice și teorii științifice actuale.
Despre „Memoriile” Mitropolitului Valeriu Anania („Memorii”, Editura Polirom, Iași, 2008) Theodor Damian are comentarii elogioase: „Memoriile sunt o spovedanie neobişnuită, cu elemente pe care nu le-a spus niciodată anchetatorilor, dar pe care le spune acum marelui public și istoriei”.
Sunt evocate și cele mai intime aspecte ale personalității sale călugărești, amănunte despre mișcarea legionară, starea emigrației, a exilului românesc în America, despre traducerea Bibliei, despre închisoare, despre Dumnezeu.
Constantin Virgil Negoiță este, în opinia eseistului Theodor Damian, „un postmodern întors cu fața spre Tradiție, mai precis, spre religie”. Este vorba despre cartea acestuia „Cronica intrării în rai”, Editura Paralela 45, Ploiești, 2008. „Preocuparea pentru religie este o pasiune la Constantin Negoiță”, spune Theodor Damian. Unele concepte biblice revin ciclic în cartea lui Constantin Negoiță: pomul cunoașterii, vița de vie, cu gard din Eden, Cain și Abel, Eva, Satan etc. Cartea este „o călătorie prin istorie și mit, prin amintiri și tărâmuri interioare, prin raiuri suprapuse („cel biblic, cel al copilăriei”).
Theodor Damian ne dă informații importante despre Horia Ion Groza, născut în 1941 în România și emigrat în 1986 în SUA, poet și teolog, care a publicat două cărți – „Reveriile și orgoliile condeiului”, Editura Criterion, Norcross, G-A, 2008, și „Laudă bunătății timpului”, Editura Paralela 45, Pitești, 2008. Prima carte discută fenomenul poetic în general, analizează o serie de poeți clasici și contemporani, prezintă o serie de momente literare semnificative din cultura română. El își pune numeroase întrebări cu privire la destinul poeziei, la rolul și rostul poetului în lume și își exprimă convingerea că poezia va continua să aibă un rol primordial în ridicarea nivelului de conștiință a omului.
Cealaltă carte este o meditație despre timp, înțeles ca dar divin.
Multe referiri sunt făcute la teologia icoanei, la relația dintre cuvântul omului și Cuvântul lui Dumnezeu, la rugăciune, la credința în Dumnezeu și viața socială.
Partea a doua a cărții lui Theodor Damian – „POEZIA” – este, de asemenea, o trecere în revistă a unor poeți care au reflectat tematica religioasă în cărțile lor. Este vorba despre Aurelia Rânjea, Traian Cristea, Marcel Miron, Gheorghe Pârja, Gheorghe Puiu Răducanu, George Dan, Nicolae Jinga, Laurian Lodoabă, Bartolomeu Anania, Mihaela Albu, Dumitru Ichim, Gellu Dorian, Lucia Olaru Nenati, Carmen Firan.
La unii dintre ei cărțile sunt doar semnalate, la alții, analizele sunt mai aprofundate. Este și cazul poeziei lui Gheorghe Pârja – „Lacrima sfinxului”, Editura Proema, Baia Mare, 2017. Eseistul îl încadrează între „poeții pustiei”, alături de Ion Alexandru. Eseistul, el însuși un poet al pustiei, definește astfel pustia: „Pustia este locul unde îți vorbește Dumnezeu. El te scoate din lume, din oraș, atunci când te pregătește pentru o mare misiune. Fiind în pustie, te transformi, devii dependent de Dumnezeu. El e singurul interlocutor. În pustie înfrunți primejdiile unei altfel de existențe, pustia devine un loc al transfigurării, singura condiție în care Dumnezeu acceptă să vorbească inimii tale. Pustia este Locus theologicus, locul unde Dumnezeu te scoate ca să te întâlnească”.
Theodor Damian mărturisește că poemele lui Gheorghe Pârja sunt „profund teologice și filosofice”. „Poetul știe că pustia face din cel damnat un profet”; „Poetul este cuvântul lui Dumnezeu, Logosul divin”; „Poetul este alesul lui Dumnezeu, precum profetul”; „Gheorghe Pârja este un mistic al poeziei române contemporane”.
Același lucru și despre Gheorghe Puiu Răducanu – „Lumină Lină”, Editura Mircea cel Bătrân, Băile Herculane, Olănești, 2015. Iată comentariul eseistului: „Sensul autentic al titlului cărții se leagă direct de rugăciune, de doxologie, de lumina divină, de strălucire și curăție sufletească”. Și încă: „Bogatul vocabular religios confirmă afirmația de mai sus. Noțiuni ca: spovedanie, păcat, pocăință, iertare, rugăciune, sfinți, icoane, credință, iubire, Paști, Crăciun, Maica Domnului, și mai ales frecventa invocare a lui Dumnezeu abundă în text depunând mărturie despre tipul de apostolat pe care autorul îl împlinește”.
Prin cartea „Oamenii lui lande”, Editura Eikon, Cluj, 2011, George Dan se afirmă ca un poet religios. În poezia sa, limbajul religios abundă. Exemplu, poezia „Pădurea-Dumnezeu de antract” sau poemul „Moldova”, unde poetul își îndreaptă rugăciunea, dar și indignarea spre Dumnezeu, ca ființa supremă, limanul celui disperat.
Inovațiile religioase sunt permanente. Poetul dialoghează cu Dumnezeu, el își exprimă dorința de comunicare cu Dumnezeu. („Lazăre, vino afară”).
Fostul coleg de facultate al lui Theodor Damian, preotul-poet Nicolae Jinga, prin volumul său de versuri „Retorica Nigra”, Editura Brumar, Timișoara, 2010, se definește ca un poet religios. „În versuri de mare profunzime teologică și filosofică, Nicolae Jinga atrage atenția că deși suntem țărână și celebrăm nuntirea cu ea, nu suntem doar țărână”, afirmă eseistul.
Poezia lui Bartolomeu Valeriu Anania („Opera literară. Poeme”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006) îi oferă lui Theodor Damian prilejul de a afirma că „este unică din multe puncte de vedere”, prin concentrarea neobișnuită, prin îmbinarea limbajului teologic în expresii artistice de neobișnuit farmec estetic, prin folosirea arhaismului ca mijloc de transfigurare a expresiei artistice, prin grija pentru narațiunea pură și integrală a mesajului religios.
O carte neobișnuită este aceea a lui Ioan Gâf-Deac („Semne generale”, Editura TipoMoldova, Iași, 2007, prin care autorul se definește ca un „scriitor adamic și deci paradisiac”. Acest volum „ni-l descoperă pe Ioan Gâf-Deac ca și poet, ca filosof, ca artist suprarealist ca psalmist făcător de sentințe sapiențiale uneori, de tipul Ecclesiastului”, spune eseistul.
Poezia Mihaelei Albu („Ca o dragoste târzie”, Editura Ramuri, Craiova, 2005, ) „are un caracter sacru și o funcție anamnetică”.
Preotul-poet Dumitru Ichim („Floarea fântânilor pierdute”, Biserica Sf. Andrei, Voncouver, Canada, 2003) este „martorul care povestește lumii ceea ce Dumnezeu i-a încredințat numai lui”.
„Poezia lui crește din teologie”. „Volumul abundă în motive biblice, teologice, liturgice, hagiografice, filosofice”.
În antologia de autor, „Eranos”, Editura Junimea, Iași, 2003, Gellu Dorian se definește ca un poet care tratează teme și concepte morale, duhovnicești, cum ar fi fenomenul trecerii, tristețea și deșertăciunea.
Volumul antologic „Arca de frunze”, Editura Augusta, Timișoara, 2003, cuprinde selecții din cele șapte volume de versuri ale Luciei Olaru Nenati, care, toate, mărturisesc credința în Dumnezeu. Poeta scrie despre Moise, despre iertare, despre credință, infinit, clopote și mânăstiri, despre Iov și despre Iisus cel răstignit. Eseistul subliniază „vocabularul teologic al textelor”, „retrasarea teologică a discursului poetic al Luciei Olaru Nenati”.
În sfârșit, ultima poetă din acest masiv volum de „Cateheze literare” este Carmen Firan, cu volumul ei de versuri „Vise clare cu oameni”, Editura Axa Botoșani, 2000. Eseistul numește acest text „Poeme cu moarte”, pentru că reflexia thanatologică este dominantă în volum. „Ideea de moarte se află în fiecare poem al volumului”. „Poeta abordează teme legate de fragilitatea condiției umane, de trecere, de deșertăciune, de ironie a sorții”. Singurătatea este o temă frecventă. Eseistul analizează relația viață-moarte-viață și relația omului cu Dumnezeu, care reprezintă un „urcuș duhovnicesc ce se încununează în rugăciune”. Mesajul final al poetei, dincolo de ideea de moarte, de deznădejde, de trecere, este unul optimist: există speranță, pentru că există Dumnezeu.
În concluzie, aceste „Cateheze literare” ale Prof. Univ. Dr. Theodor Damian reprezintă o contribuție esențială la afirmarea valorilor culturale și literare ale scriitorilor români (oriunde s-ar afla), la dezvoltarea literaturii române contemporane.
P.S. Excelentă prefața Mihaelei Albu, care surprinde trăsăturile esențiale ale scrisului lui Theodor Damian.
Ion HAINEȘ / UZPR