Scrisul este supraviețuire
Christel Ungar-Țopescu trece ca o vijelie, atunci când se află la Sibiu, prin încăperile redacției Hermannstädter Zeitung. Din mers povestește ce a mai făcut în ultimul timp, într-un fel atât de viu, încât nu poți să nu o asculți. Chiar și cea mai introvertită persoană este tentată să participe la conversație. Cunoscută mai degrabă ca om de televiziune, Christel Ungar-Țopescu trezește prin felul ei vesel și jovial cheful de viață, dar ea nu este doar jurnalist al emisiunii „Akzente“ la TVR, ci și poetă și cântăreață. De curând, a publicat volumul bilingv „Du bist mein Kreuz / Tu ești crucea mea”, în traducerea lui Beatrice Ungar, tipărită la Tipografia Honterus. Iar în luna iulie a acestui an nu și-a serbat doar cei 54 de ani de viață, ci și 30 de ani de activitate la Televiziunea Română. Christel Ungar-Țopescu a povestit despre poezie, muzică și activitatea ei în calitate de jurnalist de televiziune, cu Cynthia P i n t e r, redactoare de la Hermannstädter Zeitung,:
Cel de-al patrulea volum de poezie „Du bist mein Kreuz / Tu ești crucea mea” este bilingv, în germană și română, publicat recent la Tipografia Honterus. Cum a apărut?
În realitate, sora mea Beatrice este cea care întotdeauna insistă să public o parte din creațiile mele, iar apoi se ocupă și de versiunea românească, fiind și o traducătoare talentată. Așa s-a întâmplat încă de la primul meu volum de poezie „So blau“ („Atât de albastru”) și va rămâne probabil la fel. Împreună am făcut o selecție a poeziilor apărute în primele trei volume, deoarece am fost de multe ori întrebate de ele, dar din păcate nu se mai găsesc. Aici aș dori să mulțumesc Tipografiei Honterus pentru layout, artiștilor Stefan Orth și Katharina Zipser pentru ilustrații și, nu în ultimul rând, aș dori să-i mulțumesc directorului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care este și directorul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, domnului Constantin Chriac, pentru introducerea sa profundă și de anvergură.
Titlul volumului de poezie este „Tu ești crucea mea. Care este sensul mai profund al acestuia?
Crucea m-a însoțit de fapt din copilărie. La început am asociat-o cu renunțarea și lipsa de sine, ambele calități foarte feminine, apoi cu dăruirea și înțelegerea. Cu toate acestea: nu este datoria și obligația unui poet să se explice pe sine. Aș dori să-i avertizez pe cititorii mei să nu cadă în capcana simbolismului ieftin. Este dreptul fiecărui poet să lase frâu liber subiectivității sale, să nu impună limite. Este ca un tablou sau o piesă muzicală – chiar dacă poți afla exact când și cum a fost creată opera de către pictorul sau compozitorul respectiv, nu o înțelegi decât atunci când o experimentezi cu propriile simțuri. Scrisul este viață. „Supraviețuire”, cum l-a numit într-un mod atât de potrivit poeta Rose Ausländer, într-unul din versurile ei.
Multe dintre poezii sunt poezii de dragoste. Cine a fost muza, care poet a
fost inspirația?
Nora Iuga, marea doamnă a literaturii contemporane românești, vorbește în prefața ei la al treilea volum de poezie al meu, „Roșu”, într-un sensibil excurs, despre poezie și poet, despre instinctul primar al poetului de a scrie doar poezii de dragoste. „Dragostea și poezia au o rădăcină comună”, spune Iuga, „și sunt sigură că poeții au fost, în același timp, primii noștri profesori de poezie și iubire.” Să o lăsăm așa.
În loc de o postfață, volumul se încheie cu un text scurt în proză, o scurtă povestire. Este acesta începutul unui nou proiect viitor?
Depinde de felul în care se formează cuvintele în mine. De fapt, nu asociez proiectul „cuvânt” cu scrisul meu, ci mai degrabă cu emisiunile mele de televiziune sau cu concertele. Nu scriu intenționat sau presată de timp, nu planific nimic, cum îmi place să fac în aproape toate situațiile de viață. Este mai mult un proces care are propriul ritm și își determină singur forma.
Cartea de poezii va fi prezentată la Sibiu? Când și unde?
Probabil în toamnă, când situația va fi cu totul alta. Nu este încă clar nici unde. Cum… și asta este încă o întrebare deschisă, deoarece fiecare prezentare a cărților mele a fost diferită. Cele două volume „So blau” („Atât de albastru”) și „Wenn wir jetzt” („Dacă noi acum”) au fost prezentate în cadrul unor seri în care jazz-ul și poezia au curs împreună, iar volumul „Rot” („Roșu”) a fost un happening minunat, pe măsura Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care l-a găzduit.
Ce a fost prima oară în viața dumneavoastră? Cuvântul scris sau muzica? Concertele dumneavoastră de jazz au rămas în amintirea multor sibieni. Când vă putem vedea din nou pe scenă, ca și cântăreață?
Aceasta este o întrebare bună. Am început să vorbesc foarte târziu. Tatăl meu chiar glumea: Lucian Blaga și cu tine. Da, și marele poet și filozof român a început să vorbească târziu. Dar chiar și când sunt muți, poeții vorbesc, a spus Blaga atât de corect. Poate că are de-a face cu sensibilitatea specifică poeților. Iar întotdeauna mi-a plăcut să cânt. Eram de fapt convinsă că acest lucru mă definește – dar s-a întâmplat ca totul să fie altfel. Am putut să-mi trăiesc visul mai mult de un deceniu, însoțită de marele și unicul muzician de jazz, Marius Popp, care din nefericire nu se mai află printre noi. Nu este ușor să găsești un pianist de calibrul său, așa că nu pot face promisiuni mari în acest sens. Când va veni momentul, voi anunța.
De 30 de ani sunteți jurnalistă la emisiunea „Akzente”. Vă puteți aminti de primul interviu realizat? Cine a fost primul partener de conversație?
Am realizat primele interviuri cu elevi ai Școlii Germane din București, care au fost martorii Revoluției din 1989 – acest lucru s-a întâmplat în luna ianuarie a anului 1990. Unul dintre primele mele interviuri importante din același an, de care îmi amintesc cu drag, a fost acela cu nou alesul Episcop al Bisericii Evanghelice A. B. din România, D. Dr. Christoph Klein. Era vorba de a rămâne, de a contura viitorul și de a construi, într-un moment în care cei mai mulți erau ocupați cu pregătirea valizelor.
Care a fost cea mai remarcabilă conversație pe care ați avut-o în cariera dumneavoastră până acum?
Sunt, de fapt, recunoscătoare pentru fiecare conversație bună pe care am înregistrat-o. Îmi place să-mi amintesc de cele cu filosoful și scriitorul Peter Bieri/Pascal Mercier, virtuoasa violonistă prof. Anne Sophie Mutter, actorul Klaus Maria Brandauer. Cei trei au un lucru în comun: deschiderea și modestia lor, ceea ce este impresionant, deoarece nu te aștepți la astfel de calități la artiști de un asemenea calibru. De asemenea, este de neuitat conversația cu Eginald Schlattner, despre Procesul Scriitorilor din 1959, în care a vorbit pentru prima dată despre acest subiect. Și nu în ultimul rând, l-am apreciat întotdeauna pe Klaus Johannis ca un foarte bun partener de conversație, deoarece oferă răspunsurile într-o manieră clară și precisă și nu se abate de la subiect, lucru pe care mulți adoră să îl facă.
30 de ani înseamnă mult timp. Au existat schimbări în redacția „Akzente” care au fost decisive pentru formatul sau conținutul programului?
AKZENTE este numele programului pe care chiar eu l-am botezat și care se poate urmări în fiecare joi, între 15:00 și 17:00, pe TVR1. Până în 2003, aveam program pe TVR1 ba vinerea, ba miercurea, uneori o emisiune, alteori două, ceea ce a făcut aproape imposibilă dezvoltarea unui concept unitar. Am reușit să negociem o singură zi de difuzare, sub un nou nume și cu o nouă prezentare. Împreună cu echipa editorială, am început să oferim publicului săptămânal știri, reviste ale presei, concursuri și previzualizări. Ceea ce lipsea înainte emisiunii era în special actualitatea. Pentru noi, asta a însemnat o muncă din ce în ce mai promptă. În toți acești ani, am încercat să fim prezenți la toate evenimentele importante și astfel să punem ACCENTELE potrivite. De altfel, programul AKZENTE a fost recunoscut în 2004 de către Consiliul Național pentru Audiovizual din București drept cel mai bun program TV al unei minorități.
Programele noastre, care vizează în primul rând spectatorii minorității germane, nu numai că transmit actualitate, dar reprezintă și un element de legătură pentru identitatea culturală a diferitelor minorități de limbă germană, care sunt împrăștiate în toată țara, de la Constanța la Timișoara, de la Satu Mare până în Moldova, din Transilvania până în Bucovina. Colaboratori emisiunii noastre au grijă ca toate tradițiile, sărbătorile și obiceiurile să fie întotdeauna reexplicate. Există spectatori, în special cei de la sate, care trăiesc cu și prin programul nostru și care înțeleg că încă se întâmplă multe și că germanii din România încă mai există și sunt activi.
Care este cel mai important proiectul de viitor, pe care îl prețuiți cel mai mult în acest moment?
De fiecare dată este emisiunea viitoare. Pandemia Corona ne-a învățat să ne abținem să facem planuri ample de viitor, prea multe au fost deja anulate, iar viața de zi cu zi ne-a ajuns din urmă pe toți și a trebuit să ne adaptăm. Îmi doresc să pot filma din nou așa cum trebuie. De îndată ce acest lucru va deveni din nou posibil, mă voi dedica următorului episod din seria mea „Frauenpower” și multor altora. Situația nu poate decât să se îmbunătățească.
Vă mulțumesc pentru interviu.
Traducerea interviului: Ruxandra Stănescu