default-logo

Șerban Cionoff: „După 1989, mass-media au căpătat o uriașă forță de influență asupra opiniei individuale și colective, datorită amplificării ariei de răspândire a informației”

– Domnule Șerban Cionoff, sunteți unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști din țara noastră. De ce ați ales această profesie?

– Sincer să fiu, nu știu dacă atunci, în anul 1966, când am debutat în presa scrisă, chiar am ales să devin jurnalist. Student în anul I al Facultății de filozofie a Universității, am socotit că există teme, subiecte  despre care aș putea să îmi exprim, în mod public, opiniile. Iar, ca să ducem lucrurile până la capăt, pentru asta, adică pentru a mă documenta asupra acestor subiecte care îmi stârneau interes, am avut șansa ca anii mei de liceu și, mai ales, cei de studenție, să fie anii acelei relative – dar reale! – deschideri politice, ideologice și culturală inițiată în a doua jumătate a deceniului șapte al veacului trecut, deschidere căreia i-a pus capăt funesta (mini) revoluție culturală din 1971. De fapt, atunci, în 1966, a fost vorba despre un triplu debut. Mai întâi, în aprilie, am debutat în revista ,,Contemporanul” (seria George Ivașcu), la recomandarea eminentului  cărturar  și diplomat Constantin Vlad. Am făcut această alegere în memoria tatălui meu, decedat în împrejurări nenorocite cu un an înainte, cel care mi-a recomandat să citesc  această revistă, considerată un reper cultural și spiritual. Dar a fost vorba despre un debut fără semnătură, fiindcă așa era uzanța redacțională și anume un prag de câteva luni până să publici, în revistă, cu semnătură. Așa au apărut, în  aprilie 1966, trei notițe în pagina a 8-a, iar peste cam un an am publicat, cu semnătură, o recenzie la cartea lui Iordan Chimet despre Western. După aceea, adică în mai 1966, am publicat în revista ,,Viața studențească” o recenzie la cartea lui C.I. Gulian ,,Problematica omului”  în care  mi-am permis (?!) să formulez observația că era necesară și o mențiune pentru viziunea filosofică a lui Teilhard de Chardin. Mențiune deloc întâmplătoare, deoarece opera celui supranumit ,,iezuitul prohibit”, apărută postum, după 1955, a fost realmente o revelație. Numai că observația  mea l-a iritat foarte tare pe C.I. Gulian, pe atunci mână de fier în îndrumarea politică a filozofiei (cu,,z” nu cu ,,s”) și numai încăpățânarea lui Niculae Stoian, redactorul-șef al revistei, ca și susținerea unor mai tineri universitari (în primul rând a asistentului Gh. Vlăduțescu, astăzi membru al Academiei Române) m-au scăpat de consecințe. Cel de-al treilea debut a fost, în octombrie, revista ,,Amfiteatru” (seria Ion Băieșu), cu un articol despre Teilhard de Chardin. După care, în anii următori am publicat în mai multe reviste de cultură din Capitală și din țară, pentru ca, din octombrie 1968, să fiu numit redactor șef adjunct  la ,,Universitas”, revista studenților din Universitatea București. În acest fel, am avut șansa, eu îi spun astrală, să întâlnesc eminente personalități ale literaturii și ale culturii românești, unii dintre ei reveniți în viața publică după ani grei de detenție și de privațiuni. Despre toate acestea am scris mai multe evocări, pe care am de gând să le adun într-o carte care va avea un titlu împrumutat de la neuitatul meu frățâne de boemă, George Țărnea: ,,Viața-n cacealmale plus trei papagali”. După care, la terminarea facultății, în 1971, am fost repartizat în presa de tineret.

Cam acestea ar fi, pas cu pas, primele etape ale drumului meu în labirintul fascinant al  gazetăriei. Drum pe care nădăjduiesc să îl continui cât timp îmi va îngădui bunul Dumnezeu.

– Pentru unii, profesia de jurnalist este frumoasă, iar pentru alții este riscantă și uneori periculoasă. Dumneavoastră cum vi se pare?

– Da, pentru cine are îndrăzneala să o practice în mod corect și cu bună credință, meseria de ziarist poate fi și riscantă. Despre riscurile ei în anii premergători lui decembrie 1989 s-a discutat mult și s-au spus multe, inclusiv, să mă iertați de vorba grea, de către anumite persoane pe care, la acea vreme, nu le-am văzut să dea dovadă de atâta curaj în numele căruia se auto-proclamă  azi. În schimb, îi invit, cel puțin pe anumiți unii dintre ei, să recitim colecțiile ziarelor și să vedem cine semna vibrante omagii în edițiile din 26 ianuarie! Zi în care știm noi cine era aniversat… Cât privește faptul că am lucrat în presa centrală de tineret între 1971-1989, îl recunosc și mi-l asum, cu bunele și cu relele sale.

Iar dacă am ajuns la acest subiect fierbinte – cât de riscantă este profesiunea de ziarist azi – haideți să spunem lucrurilor pe nume și să recunoaștem că avem deloc puține cazuri  în care confrații jurnaliști, care își fac așa cum trebuie meseria, au deranjat anumite cercuri de interese – și, mai ales, de influență! – ale „capitalismului de cumetrie”, iar consecințele nu au fost chiar așa de ușoare…

– Când și de ce v-ați înscris în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România? Reușește UZPR să reprezinte breasla gazetarilor? Cum explicați că numele dumneavoastră este mereu pe site-ul UZPR?

– Sunt de ceva ani membru al UZPR și principalul motiv a fost acela că avem nevoie de o uniune de creație solidă, profesionistă și cu adevărat reprezentativă. Din acest motiv încerc să îmi fac datoria în calitatea de vicepreședinte al Juriului de Onoare, Disciplină și Arbitraj al UZPR, așa cum, tot cu aceeași convingere, îmi exprim opiniile pe pagina Uniunii noastre, ca și în revista sa. Și vă asigur că nu fac un gest de circumstanță dacă afirm și susțin că un merit deosebit pentru că, astăzi, UZPR se bucură de un temeinic prestigiu și de o largă recunoaștere îi revine regretatului său președinte Doru Dinu Glăvan. Cel care ne-a lăsat o nobilă lecție de profesionalism și de spirit civic, pe care avem datoria să le preluăm și să le continuăm cu toții, ca adevărați ,,istorici ai clipei”.

– După părerea dvs., care este diferența dintre presa scrisă de acum și presa dinainte de 1989?

– Firește că este o categorică, radicală deosebire. Și iau în calcul două esențiale repere: pe de o parte, suntem într-o societate în care nu mai avem partid unic – adică partidul stat – iar pe de altă parte, mass-media au căpătat o uriașă forță de influență asupra opiniei individuale și colective, datorită amplificării ariei de răspândire a informației, în primul rând a fenomenului curent denumit ,,presa alternativă”. Ceea ce, însă, nu înseamnă că au dispărut capcanele și amenințările. Primul și cel mai grav fenomen este ceea ce curent se numește fake news, mai direct spus minciunile, dezinformările  intenționat difuzate în special pe Facebook sau pe alte canale ale media alternative. Minciuni care, pe de o parte debusolează și manipulează receptorii, dar și induc o crescândă neîncredere în mass-media. Ceea ce face ca acea clasică grilă de selecție – verifici orice informație din trei surse – să devină aproape inoperantă. Sincer să fiu, nu stăpânesc prea bine limbajul specializat foarte uzitat azi – ca să nu spun mai direct: foarte la modă – dar constat că ne aflăm în fața unei provocări uriașe și de pe urma căreia riscăm să facem opțiuni în necunoștință de cauză tocmai pentru că avem o prea mare încredere în ceea ce zicerea populară  exprimă prin sintagma ,,așa spune lumea”. Lume care, în condițiile modelului-unic neoliberal, are o foarte slabă apetență pentru valorile ideatice (morale, artistice, religioase) și este tot mai dependentă de valoarea de schimb și de valoarea de întrebuințare. Grilă restrictivă, simplificatoare, care riscă să transforme până și omul într-un simplu obiect. Adică îl reifică, în accepția filosofiei clasice, îl înstrăinează de propria-i esență și alienează condiția umană însăși. Tabloul capcanelor și al amenințărilor din umbră ce vizează presa profesionistă nu ar fi complet dacă nu am adăuga și clișeele reducționiste ale așa-numitei „corectitudini politice”. Care își zice a fi și progresistă, deși numai despre un real progres al evoluției speciei în univers nu poate fi vorba aici!

– Nici după ce ați ieșit la pensie nu ați pus pixul „în cui”. De ce?

– Toate afirmațiile mele din răspunsurile la întrebările anterioare ar fi și cele mai importante motive pentru care nu vreau să pun pixul „în cui”, pentru că sunt încredințat că noi, cei care am ajuns să fim pensionari, putem și trebuie să ne mai spunem cuvântul și să îi ajutăm pe cei cu care suntem contemporani să înțeleagă mai bine și să judece mai aproape de adevăr realitatea. Ceea ce, însă, nu înseamnă că a fi pensionar, inclusiv sau mai cu seamă în lumea presei, va marca momentul în care ajungem la vorbele lui Grigore C. Moisil. Adică la vremea ,,când toată tinerețea se iaurțește în autoritate”…

– Mai poate fi considerată presa a patra putere în stat?

– Sincer să fiu, nu am motive să contest această formulă devenită slogan propagandistic. În  schimb, v-aș propune să ne oprim la un slogan și el foarte la mare preț în recuzita propagandistică: presa independentă. Slogan căruia regretatul Octavian Paler i-a dat această replică foarte categorică: „Cum adică  să fiu independent ? Independent față de ce? Față de o tradiție istorică și culturală a neamului meu? De o religie în care am fost educat?”. Pornind de aici, aș opta pentru ideea că poți face presă împărtășind și exprimând o anumită viziune, o anumită filosofie de viață. Ceea ce, însă, nu înseamnă exclusivism, intoleranță față de tot ceea ce nu intră în viziunea ta. Pe de altă parte, nu pot nici să trec cu vederea că de foarte multe ori, sub stindardul „independenţei”, anumiți  propagandiști mass-media se proclamă a fi unicii și irevocabilii deținători și promotori ai adevărului  absolut. Executând cu un arsenal de epitete defăimătoare orice opinie nu doar adversă, ci doar cumva diferită. Lucru despre care, zic eu, s-ar cuveni să discutăm mai apăsat și mai curajos.

– Ce pasiune/pasiuni aveți pe lângă cea de jurnalist?

– Alte pasiuni în afara gazetăriei? Să spunem lectura, muzica, studierea istoriei recente. În plus, dacă îmi permiteți, haideți să vorbesc și despre anti-pasiuni: vulgaritatea, brutalitatea și, în general, subcultura agresivă, pe care, din păcate, le promovează cu frenezie și o anumită parte a presei. Desigur, pentru un anume public specializat. Ce mai la deal  la vale: „Sunt vechi, domnule!”, vorba eternului și fascinatului Ion Luca Caragiale.

            Interviu de Ioan Vasiu / UZPR

(Revista UZP, nr. 27/2022)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*