Şi cum am mai afirmat deja în „Reinventarea capodoperei. Drumul prin oglindă” (Popescu-Brădiceni, 2020), Doina Drăguţ e o poetă strategică întrucât ea practică o „poezie a cunoaşterii” (Ghidirmic, 1994). Frumuseţea-i fizică se transmută po(i)etic într-o metafizică fie a „ceasurilor de îndoială” (Drăguţ, 1994) fie a „detaşării într-un spaţiu dens”. E un spaţiu desigur privilegiat al gândirii verticale care-şi caută alternativa prin gândirea laterală (De Bono, 2019), adică aceea care reinventează abordări noi ale liricităţii expresive şi – cum afirmă Constanţa Buzea – care „se implică cu mai multă emoţie în real” (Buzea, 1993).
La anul de graţie 1994, pentru Doina Drăguţ „cerul se lasă pe cumpăna fântânii” dobândind, ca la G. Bacovia, o stranie densitate/ materialitate. Urmele amintirilor sale par urmele unei haite de lupi gata s-o sfâşie din pricina „casei” care pare adăpostul paradiziac „într-un punct fixat/ din inexistenţa/ ce pare veşnicie/ încet încet înlăuntrul” sufletului unde se instalase vidul şi, fiinţă cogitantă, se putuse elibera de sine. „Empatia îmi topeşte formele/ şi mă însufleţeşte de altceva” – se confesează reinaugurală Doina Drăguţ, asemenea tuturor poetelor care ştiu să-şi creeze idiolectul propriu, discursul specific, posibilist într-un teritoriu al unui imaginar „într-un aici şi acum” cuantic şi logaritmic (chiar logosritmic), devreme ce sunetul/ sensul/ semnul pendulează, anabazic şi catabazic, între înălţare şi cădere, între transascendenţă şi transdescendenţă, între „o putere harismatică” şi „căderea unei clipe în alta” ca într-o prăpastie „în verticalitate” separatorie a sinelui, scindat el însuşi, între zenit şi nadir, ca la Ion Barbu (în „Joc secund” (Barbu, 1084)).
Doina Drăguţ persistă, cu nostosul ei disimulat în candoare, să progreseze ducând „atavice poveri” transculturale şi poveşti reinstituitoare de reazem asimptotic (ca la Coman Şova – Cuvinte de reazem. Uimirea de a fi, 2020). Adeptă a extremelor care-o închid „ca două eternităţi” între naştere şi moarte, poeta se bazează pe „un rest” (ca Shakespeare – n.m.), „un drum ce se cheamă înţelepciunea de sine”, iar „configuraţia spirituală” o „aproximează în gânduri / circumscrise unui punct/ de pornire-speranţă” (Drăguţ, 1994, p. 13) spre „nevăzut arcuş” şi, adaug eu, palpabil, auditiv-vizual-estetic urcuş cu „forţe divizate-n aripi” de albul care umple relieful „de splendori răsucite-n amintire” mai-întâi stilistice, apoi poetice – ca pe urmă prin „topire în lumină” „între două lumi diferite” să-şi implementeze „un sistem de referinţă”: „într-o parte este increatul, informul nenăscutul în cealaltă parte desăvârşirea imponderabilitatea vidul precunoaşterea clarviziunea”, poeta reprezentând între cele două sfere închipuite („una materială luminoasă plină de sens alta opac-străvezie neînţeleasă”) care ori se atrag ori se resping – „doar un punct de tangenţă material variabil şi mobil între naşterea şi moartea” sa, ambele de neevitat/ de nerefuzat (Drăguţ, 1994, p. 17).
Dar ce e/ cum e/ poezia? De pe ce pistă/ platformă decolează ea? E o scufundare în gânduri „ca într-o apă curgătoare”. Are „trupul cercuit cu aer/ în lumina ce descreşte” care „trage după el o umbră/ ca un drum neterminat”? Or „construirea unui drum este un discurs pragmatic pe orizontală, iar construirea unei case este un discurs pragmatic pe verticală”. Dar labirintul este perfecta identitate dintre casă şi drum: adică o încurcătură a drumurilor. Premisele (şi prefigurările) casei se pot configura în apă, sub pământ, în aer, pe pământ, în foc (Nimicul şi Pasărea Phoenix şi Omul cu racheta lui zburătoare).
Poeta deformează liniştea de ale cărei margini se loveşte, blagiană, şi pătrunde „în lume ca o aproximare a spaţiului într-o roată/ învârtită la nesfârşit”. Consecinţa e absurdă căci timpul se petrece-n ea „deschis în prelungiri ne-întrerupte ca într-o devenire nelămurită cu un avânt extrem absurd”. Resemnată în căuta-rea drumului, poeta îl găseşte ascuns în sinele ei ca-n tăcerea unei fântâni adânci.
Doina Drăguţ elaborează, pe poezia de diseminări variate, modificări de stări, „schi-ţări sumare de urme înşelătoare/ existenţe parcelate precum ţinuturi/ tăiate-n frontieră pe o hartă”. Trăind în simbioză cu istoria, poeta mânată „de un ceas abstract” (barbian – n.m.) goleşte clepsidre sensibilă la mutaţii, obsedată ca şi maestrul ei mărturisit „de căutări în spaţii albe”. În „Concentrări nesigure”, poeta îşi schiţează un metaportret poietic: „Perimate noţiuni pe ruine/ se grefează-n teorii/ se găsesc expresii în reflexul/ mişcător transformări reprezentate/ în fantastic nevăzut” (Drăguţ, 1994, 25).
Poezia-i „învăţătură cuprinsă în nimic/ întoarsă evoluţie identitatea/ imită o lume cândva trăită”. Aristotelicul concept de mimesis „însumând mereu destine fragmentate”, „emoţii cristalizate în armonii”, „acumulări de noţiuni” „în sfere triumfă, pur în ideal”, adică în metapoeticole (lui Al. Husar – n.m.) tehnosferă, noosferă, poesferă.
Densitatea doctrinară a culegerii „Ceasuri de îndoieli” e formidabilă, e mallarméeană-valéryiană, ori italogrecească. Astfel luăm în act: echilibrul interior, măsura desăvârşirii, simetria, extensia din increat, nedeterminarea (lui Umberto Eco – n.m.) cu centrul pretutindeni, mai ales că poeta sfidează legile şi evadează din sine însăşi ca să se descopere – ca Roland Barthes – în plăcerea unor texte în „dulce convertire” cu „abateri de la joc” în „unităţi pierdute în ansamblu” dar care încearcă „o altă rânduială”.
Odată spaţiul deschis (vezi U. Eco: Opera deschisă – n.m.) „depărtările evoluează în ecoul ondulat al mării” ca în teoria lui Vasile Conta. Şi „Arborii în arcuiri/ geometrice ameţesc/ de înălţime”. În versura şlefuită „îngânări metalice ritmează veşnicia în clepsidre” „în altă formă”, desigur nuanţată-n sens ascuns şi „propagată-n adâncime” în chip de „feerii de linii frânte aluziv în armonii”.
Corespondenţele Doinei Drăguţ cunosc acea „decantare de imagini/ pierdere în consistenţă/ … / creştere neîncetată-n nemişcare”. În Poezirea Lumii „muzici vagi descind în dans” căci „nu există centru fără margini” (ca-n „Sacrul şi profanul” lui Mircea Eliade – n.m.), iar visele colorate şi vraja se prelungesc într-o existenţă de „zbateri fără sens” salutar „împresurate de diafane melodii” graţie cărora „axa orizontală a visului” ori „răgazul unei cumpene” menţin întregul liric.
Exclamativ-interogativă, poeta are viziunea unei alchimii oximoronice: „Şi văd cum vin spre mine două drumuri din sensuri opuse” (Ion Barbu şi Lucian Blaga opinez eu – n.m.) „şerpuind şi crescând prin tăcerea înaltă/ Mă închid? sau se topesc în mine aşa cum creşterea se termină în vârf?// Şi cumpăna adânc spre cer se-nclină” (Drăguţ, 1994, p. 42).
„În spaţiul dintre două clipe” „o succesiune de planuri/ este spaţiul prin ceaţa colorată şi luminoasă în care nu se mai disting nici vocile şi nici contururile păsărilor ce par joc de unde în calea pustiului”. Poemul „Spaţiul prin ceaţă” îmi retrezeşte în memorie un Giuseppe Ungaretti reîntors în hegelianism convertit la heideggerianism.
Oricum poeta recurge şi la îmbăierea lucrurilor în natură „aşa cum într-o oglindă se vede/ ceea ce nu intră în spaţiu/ rupere faţă de axul lumii/ Un unghi îndreptat în sus – impresie de elan”. Şi se comportă la fel de firesc, glisând din Centrul sacru (zenitul) în nadirul verticalei intemplatorii/ contemplatorii.
În concluzie – căci m-am, deja, lungit cu ale mele succinte/ înlănţuite/ consideraţii/ -, Doina Drăguţ are un profil omogen, distinct, care-şi plăsmuieşte o dublură care „lunecă subtilă spre adevăr”. Dar care-i acest adevăr? „Labirint către credinţă”. „Împrejurul concentrat/ doar într-un singur punct”. „Totul devenise mişcător”. „Într-un întreg nemărginit” „locul geometric al fiinţei”. „Pierdută în diferenţe” „Într-o ascensiune nesfârşită” „notele cântecului/ străpung lumina solară/ iar trupul se modelează/ până la forma zborului” „dincoace închisoare de cristal”.
Adică „În imensele adâncimi se poate găsi/ adevărul e de ajuns/ să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul ce sistematic/ se mută/ fără a fi nevoie să fie atins”.
Ion Popescu-Brădiceni