Un jurnalist – al cărui nume, activitate și recunoaștere a activității publicistice de către guvernele altor țări – s-ar cuveni adus în atenția cititorilor de astăzi. Este vorba despre Pompiliu Păltânea (n. la Brăila în 1889 – d. 1956, Paris).
Selectăm câteva date biografice din wikipedia, îndemnând la studierea activității acestui ziarist român din exil pentru o cât mai completă istorie a jurnalisticii românești:
„A fost absolvent al Facultății de Filosofie și Litere din cadrul Universității București, luându-și licența în 1912, cu specializarea filologie romanică. A urmat o specializare la Paris înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, apoi a devenit atașat de presă pe lângă Ambasada României în Franța. În perioada războiului a fost membru în comitetul de direcție al periodicului Românul. Journal hebdomadaire franco-roumain (1917-1921) și redactor-șef al săptămânalului parizian Le Courrier franco-roumain (1920 – aprilie 1921), o foaie de propagandă românească condusă de Cincinat Pavelescu. A colaborat, de asemenea, la Mercure de France și Je suis partout, fiind în același timp corespondentul la Paris al cotidianului bucureștean Universul. Rămâne la Parius, unde pregătește un doctorat în filologie romanică pe care nu l-a susținut niciodată.
Pentru activitatea publicistică a fost distins cu Legiunea de Onoare Franceză în grad de Cavaler (1920) și apoi de Ofițer (1927). Organizarea celui de-al XVI-lea Congres al Presei Latine (București, septembrie 1927) îi va aduce decorarea cu Crucea Ordinului Meritului, acordată în Spania.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost secretar principal de presă la Legația Română de la Vichy, până la 1 octombrie 1944. În 1940 a fost ales secretar general al Asociației Presei Străine din Franța, iar în 1944 a devenitne președinte al Federației Ziariștilor Străini din Franța. Rămâne în Franța după război, activând în presa emigrației române. Fondează la Paris în 1949 (împreună cu Pamfil Șeicaru, N.S. Govora, Alexandru Cristescu și Constantin Arsene) revista Chemarea ce a apărut până în martie 1952, când a fost desființată, apoi în februarie 1952, împreună cu Constantin Arsene, Almanahul pribegilor români.”
Mihaela Albu / UZPR