Scriitorul-cărturar Constantin Stancu, poet, prozator, eseist, cronicar literar, publicist și redactor (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg), – laureatul, între multe altele, al U.S.R.-Filiala Alba-Hunedoara pentrua dmirabila lucrare de evocări literare „Arhivele de la Hațeg. De la neantia la vâltoarea sufletelor” -, revine cu al treilea volum din ciclul romanesc „Vadu Ars”, o scriere la obiect despre viața dintr-un orășel de provincie, monoindustrial, începând de prin 1989 până mai în urmă cu puțini ani, ultimul episod prozastic databil făcând trimitere la mitingul din 10 august 2018, când împotriva protestatarilor din Piața Victoriei s-au folosit gazele lacrimogene…
„Vadu Ars” (Editura Rafet, 2016), „Migranţi fără bagaje” (Ed. Limes, 2019) și recentul volum „JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS” (Ed. Universitară, 2021) evocă, cu accente de frescă socială, viața din orășelul Vadu Ars (denumire simbolică probabil a Hațegului, dar sugestia topografică poate trimite și la fostul orășel siderurgic Călan sau alte localități în care, după 1989, viața monoindustrială a fost destructurată în numele economiei de piață, lăsând în urmă paragină și comunități debusolate, în timp ce „băieții deștepți” au știut să se replieze repede și să devină profitorii escroci ai perioadei de criză care nu s-a încheiat nici după decenii întregi de „tranziție”… Ceea ce s-a întâmplat cu Vadu Ars este specific în general societății românești postdecembriste, generând tristul fenomen al migrației, angajând milioane de români, în țări europene dezvoltate (Spania, Italia, Germania, Anglia ș.a.). Toate aceste aspecte, urmărite cu viziunea unui realism critic pliat pe realități și „cazuri” concrete, prelucrate desigur cu vocație ficțional-artistică, se regăsesc în cele peste șase sute de pagini ale ciclului. Factorului politic opresor ajuns în ipostaze exacerbate îi ia locul, după „loviluția” din decembrie 1989, un capitalism veros, aservindu-și destine pentru a le stoarce de vlagă în goana după profit, creând astfel o altă „exploatare a omului de către om”, mult mai tiranică și perfidă (în capitolul final, al XXIII-lea, foștii salariați de la uzina din Vadu Ars își vor crea un cont al lor pe facebook unde vor posta fotografii cu aspecte din vasta uzină și cu ingineri și meseriași de tot felul, dorind astfel să păstreze vie imaginea combinatului, o adevărată „arhivă a absenților”: „Mastodontul a făcut legea în zona aceea monoindustrială. Viața lor, bună sau rea, cu poluare și fără poluare, a picurat acolo. Doreau să conserve ceva din toate acestea. Generațiile care vin să nu uite, să știe cum au trăit părinții lor și bunicii. Era o furie discretă, lentă.”).
Reprezentantul acestei noi „caste” de „ciocoi” este fostul ofițer de informații al Securității județene, Moise Buzatu, devenit patronul unei mari companii cu puncte de desfacere în țară, inclusiv în București, unde este trimis un salariat de încredere pe nume Lucian Tătaru să se ocupe de afacere. Dar totodată, în apartamentul vecin acesta îl are colocatar pe adolescentul Edi/ Eduard, fiul patronului, înscris la un club de fotbal și urmând în paralel cursurileunui liceu sportiv, în ideea devenirii tânărului „vedetă” în domeniu, potrivit pasiunii și dorinței tatălui de a-și vedea odrasla(„marionetă în mâna tatălui”) propulsată în această poziție socială privilegiată („facultatea, fotbalist de top etc.”, „ei plătesc pentru asta oricât”). Pe linie sportivă, de fiul patronului se ocupa în mod special Toni Vasile, preocupându-se „să-l introducă în lumea bună a oamenilor de fotbal”.
Numai că Edi, încălcând statutul de „marionetă” a tatălui, se lasă cucerit de Estera, fiica medicului Miron Man și nepoata profesorului Gheorghe Man, om cu o remarcabilă viziune morală și un deosebit orizont cultural, un fel de „înțelept” pentru nepoții lui de care era mândru (Alexandru îmbrățișase filosofia, Estera religia iubirii de oameni iar Mircea era „nutriționist”), îndeosebi pentru tânăra care îl consultă deseori în diferite privințe, inclusiv în faptul de a se fi dedicat unei Asociații creștine de binefacere, dar și în relația cu sportivul Edi, interzisă categoric de tatăl-patron, sub pretext că fiului i s-ar fi „deturnat” astfel proiectul de viață/ menirea, la care familia lucra din plin. Din această cauză își va pierde slujba bine plătită și Lucian Tătaru, reprezentantul filialei din București a companiei lui Moise Buzatu, imputându-i-se scăparea din vedere a tânărului, care se întâlnea deseori cu fata iubită,acesta mergând împreună să o prezinte familiei la Vadu Ars.Fata va fi expediată cu trenul la București, Toni Vasile va fi concediat, iar Tătaru își pierde funcția de diriguitor al afacerilor la București, tânărul Edi fiind retras și, după o severă „lecție” de morală ciocoiască, urmând a fi trimis „la alt club, în Ardeal”, mai exact la Cluj.
Destituit din funcție, Tătaru – care știa deja că „lupta pentru supraviețuire pe piață e tot mai dură”, – se va angaja la o firmă concurentă, dând în vileag „reetichetarea”unor produse vândute ca aparținând firmei, ceea ce duce la deschiderea unor procese de către titularul mărcii în ideea unor despăgubiri consistente. Amenințat și cu părțile sociale, Moise Buzatul înțelege exact spusele angajatului avocat Anton Lemnaru (primejdia „falimentului”) și hotărăște să treacă firma pe numele fiului, care mai avea doar câteva luni până la terminarea liceului, iar el să devină administrator („fac ce vreau eu, dar salvăm afacerea”), deși „altele erau preocupările lui la Cluj”…
Ingenuu și departe de a înțelege în profunzime multe lucruri din viața oamenilor și a Capitalei, Edi fusese atras de tânăra serioasă în cadrul asociației creștine, numită de ea „biserica iubirii” tocmai pentru că toate activitățile în care se implicase vizau ajutorarea, binefacerea, iubirea față de semenii încercați.Foarte interesante discuțiile dintre unchi și nepoți vizează atât vechi precepte platoniciene (adevărul, binele, frumosul) adecvate la viața și lumea concretă, cât și aspecte și idei privind postmodernismul („ceva cool pentru generația noastră”, după credința nepotului Alexandru), eliberarea de prejudecăți (inclusiv ieșirea din „colivia dogmei” și „eliberarea de frică”, recomandate tinerei), relativismul valorilor, despre migrațiune, putere și Dumnezeu ori despre „noua paradigmă” a vieții moderne. Ba, martoră și la un caz de răpire a tinerei Luminița, fata unui „demnitar, om cu influență”, Estera (nume cu simbologie biblică, rezonând cu caracterul fetei), revenindu-și cu greu din scena care se petrecuse în apropierea ei în parc, înțelege exact în ce constă traficul de persoane (obligate să se prostitueze), aducător de mulți bani și practicat de anumite „găști” ce acționau în orașe și alte localități. În sfârșit, contactată de un coleg îngrijorat de la asociație, vechiul simpatizant Nelu Sărăcin, după ce a văzut-o la televizor în imaginile cu răpirea fetei, Estera promite să se întâlnească cu el în alt loc, nu în parcul în care își dăduse întâlniri cu fostul iubit Edi, relație din care se retrăsese cu demnitate.
*
Dar romanul are un prim-plan dominat de judecătorul pensionar Teofil Ciocan, care, dorind să părăsească municipiul în care funcționase la Tribunalul Județean (probabil Hunedoara),își cumpără un apartament în Vadu Ars, în ideea de a-și petrece anii bătrânețiiși a se liniști după munca atât de stresantă. Se împrietenise cu Pompiliu Topor, fost tehnician agricol cu pasiunea tâmplăriei și proprietar al unei cabane undeva la marginea localității. Acolo va fi invitat de amicul său, încercând să uite multe din necazurile vieții, inclusiv faptul că în urmă cu vreo trei ani soția îi murise din cauza unui cancer la sân. Plimbările prin oraș, plăcerea de a mânca shaorma de la un magazin alimentar, preparată de un fost bucătar la cantina muncitorilor din combinat („apelați la băiatul – îl invită acesta -, am servit miniștri, directori, patroni străini, mulți veneau pe la combinat, fie-i țărâna ușoară, adică, fie-i zgura ușoară, că bine mai era pe aici”), ca și plăcerea de a „împrumuta” din cutia de corespondență a unui vecin de pe scară cărți și periodice, pe care după câteva zile le punea înapoi, ca și multe alte aspecte din urbea în care se mutase, toate acestea sunt evocate de autor încercând să pătrundă în psihologia personajului, a cărui obsesie este aceea privitoare la îmbătrânire. Recentul pensionar Teofil Ciocan își propune să-ți schimbe modul de viață (renunțând la sedentarism, reducând timpul de lucru pe calculator, să practice „mersul pe jos” care „e terapie”, să facă plimbări în natură, pe dealuri și pe malul râului, să se implice în administrarea gospodăriei, să fie atent la alimentație, să meargă cu bicicleta, ba chiar să-și creeze un cont pe rețeaua de socializare etc.). Pe lângă ieșirile împreună cu tehnicianul, fostul judecător îl întâlnește pe economistul Ioan Jude(un alt personaj din volumele precedente), devenit acum șeful unei firme de consultanță, întrucât meseria de jurnalist „nu mai rentează”. Căsătorit cu doctorița Angela, Jude se dovedește foarte amabil cu Teofil Ciocan, care fusese judecătorul din dosarul de lichidare a combinatului industrial din Vadu Ars. Încercase să fie „patriot” cu oamenii, gândindu-se la consecințele nefaste ale lichidării, dar timp de șapte ani, cât a durat procesul, el nu a făcut decât să prelungească agonia mastodontului: „a fost o moarte lentă și sigură, atât am putut face (…) legile economiei bat legile din justiție (…) Economia de piață a spart calculele.” Desigur că au fost greve, chiar greve ale foamei în acea vreme, când în sprijinul „cauzei pierdute” venise fosta avocată Ana Nor, profesionistă, cunoscută încă din romanul precedent, despre care judecătorul află că, după drama avută (sinuciderea iubitului, tot din pricina problemelor de la combinat), aceasta s-a recăsătorit, a încercat să învestească în Vadu Ars, a plecat prin Anglia și Germania, a revenit, dar totul era sortit eșecului, întrucât „lichidarea combinatului a pulverizat totul”. „S-a născut o altă lume”, declară fostul jurnalist Jude, care are acum „o activitate bună” trăind „acceptabil”.
Un alt plan al romanului urmărește ceea ce se întâmplă cu ascensiunea fulminantă a fostului ofițer de Securitate, patronul companiei „Diversum” cu depozite imense și cu vânzări pe diferite piețe din țară. Cu o sută de angajați, care munceau din zori până-n noapte, în noul sclavaj care-i lega deopotrivă de locul de muncă și de interesele lor curente, firma „omului de afaceri” prospera văzând cu ochii. Pe Moise Buzatu judecătorul pensionar Teofil Ciocan nu-l vizitează, de aceea romanul dezvoltă paralel și separat capitole în care acești protagoniști apar cu viața și interesele lor. Asta nu înseamnă că Teofil nu știa că Buzatul era unul din rechinii economiei de piață, ajuns celebru în zonă, banii lui deschizând toate ușile. Își construise o casă și trăia pe picior mare. Devenindu-i soție, fosta vânzătoare Suzy, figură ștearsă, are meritul de a fi mama lui Edi, fiul unic cu care patronul are mari ambiții. Nici patronul din Vadul Ars nu era străin de pârghiile oferite de statutul politic al unor cunoscuți. „Adevărul – scrie autorul – că mulți parlamentari se aflau în spatele firmelor care controlau mărcile, apoi controlau vama, pe urmă tarabele din piețe. Au prins firul cum se fac bani fără muncă. Angajau avocați care să le apere interesele. Pe urmă curgea totul ca uns.”
Într-un capitol final, Teofil îl întâlnește întâmplător pe Anton Lemnaru, „judecător de nădejde”, devenit (în urma unor înscenări de serviciu din partea șefului său care aflase că acest coleg râvnește la funcția lui, de „șef la tribunal” – „înscenare în stil mafiot”), avocat și aflat cu treburi prin Vadul Ars. Îi recomandă să-l viziteze pe patronul Moise, care tocmai avea necazuri cu neregulile din vânzarea unor produse re-etichetate, uzurpând astfel prestigiul 
unor firme e-l chemaseră în judecată. Avocatul este angajat pe loc în procesul companiei, apoi, revenind în Vadu Ars, îi prezintă patronului situația reală, fapt care-l determină pe acesta să treacă firma pe numele fiului, el devenind administratorul. „Mare noroc am avut cu Teo, a simțit unde stă cașcavalul în Vadu Ars”, își zice în sine avocatul Lemnaru, mulțumit de onorariile încasate.
Un mic roman de dragoste, deși finalizarea lui rămâne cam în coadă de pește, fără a se instituționaliza legătura, îl constituie capitolele în care autorul evocă cum protagonistul a cunoscut-o pe Dorina (personaj și în romanul anterior), secretara biroului de lichidări și consultanță al lui Ioan Jude, o femeie blondă, bine făcută, cam pe la 40 de ani, mama unui fiu student IT la Timișoara, cunoscută în timp ce se întorcea cu plasele de la piață. Om cu capul pe umeri, judecătorul se poartă respectuos cu femeia, care de-a lungul întâlnirilor se deschide către o nouă iubire. Totul este prezentat în mod firesc, fără efuziuni sentimentale, o apropiere a unor oameni trecuți prin viață, rămași singuri (femeia fiind părăsită de soț) și care vor regăsi liniștea și bucuriile vieții într-o apropiere sinceră, dezinteresată, cu vizite reciproce: „Suntem maturi”, îi spune Teofil, „nu e bine ca omul să fie singur”. Fragmentul de jurnal din finalul cap al XII-lea, consemnând ziua în care a cunoscut-o pe Dorina, diaristul pensionar amintește de îndrăgostirea filosofului Cioran, trecut de 70 de ani, de o femeie de 35, care, spre a scăpa de „filosoful cabotin”, a devenit prietenă cu Simon, mai vechea parteneră de viață a lui Cioran… Dar autorul, se pare, nu duce nici în acest mic roman de dragoste povestea până la capăt, cum procedează în mai toate episoadele (ne lasă să înțelegem iminentul faliment al companiei lui Moise Buzatu, „realizarea” fiului etc.).
Totodată judecătorul pensionar, care-și recitește tot felul de citate relaxante făcute în timpul când redacta deciziile la tribunal, s-a decis să țină un jurnal, crezând în puterea terapeutică a scrisului: „Nu pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, dar e și un mod de a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară. Noi percepem doar zece la sută din acest univers, restul pare un mister.” (I, p. 12). Sau micul fragment de jurnal din finalul capitolului IX, încheiat astfel: „Scrisul mă liniștește. Există și o judecată finală, ea are un sens mai profund – este o răscumpărare, chiar victorie…”
De aceea jurnalul lui Teofil Ciocan din care se citează evocă nu atât întâmplări și fapte zilnice, cotidiene, cât fragmente de lecturi și reflecțiile sale pe seama acestora. Mai concret, pasiunea lecturii îi dezvăluie noi cunoștințe, bucuros fiind că „după o viață de om, eu continui să învăț” (II, 21) și descoperă farmecul scrierii cu pixul pe hârtie, după folosirea zilnic și îndelungată a calculatorului (III, 29). Alte fragmente de jurnal cuprind citate din cărți de știință umanistă, teologie, cultură, futurologie, chiar anecdote ori știri insolite etc. Multe chestiuni privesc noutăți din domeniul unor descoperiri științifice speciale, cum ar fi conceptul psihologic de „prosopopeză” (schimbarea bruscă a personalității), disciplina „neofiliei” (dorința excesivă de nou, inedit, extraordinar), „omul unidimensional” (Herbert Marcuse), conceptul de „geeks” (subcultură alternativă, eclectică, cu referințe la benzile desenate, mitologii moderne intercalate și super-eroi), mai recenta monedă virtuală numită „bitcoin” capabilă de revoluție economico-financiară sau scurte reflecții despre „oxitocina” (substanța din corp de care depinde fericirea noastră), „funcționarea holografică în lume” (principiu acceptat de fizica cuantică conform căruia fiecare celulă conține în sine schema structurală a întregului organism, cum fiecare atom conține întreaga istorie a lumii).
Aceste fragmente de jurnal, de una-două pagini, dar și mai puțin, sunt reproduse cu italice în finalul celor 23 de capitole, intrând oarecum în rezonanță cu conținutul evocat de autor. Am avea, așadar, a face cu o alternanță de planuri și voci, de la evocări la persoana a treia auctorială, la consemnări în registru „ionic” (v. terminologia folosită de Nicolae Manolescu, după stilurile arhitecturale grecești, în evoluția romanului românesc, de la „doric” / obiectiv și „ionic” / subiectiv, la „corintic”, această din urmă manieră de creație fiind scriitura cu o mai complicată configurație a construcției narative și creației artistice).
Apucându-se de citirea Bibliei, mărturisind că simte nevoia să se refugieze „într-o lume absolută” (XVII), unde ideea de „revelație” este esențială (XXII), magistratulpensionar Teofil Ciocan ajunge la ideea că „Justiția divină este altceva”(VII) decât justiția pe care a servit-o el o viață întreagă. Fiind un om viețuind într-o asociabilitate de spirit introvert, juristul consemnează în finalul romanului că s-a retras în „bula” lui, convins că „am creat dreptate”. Dar: „Una falsă, bazată pe legile altora, imperfecte și ele, pe procedurile care puteau fi eludate și exploatate, pe oameni care s-au grăbit. Nici nu era dreptatea mea. Am avut iluzia asta.” De unde întrebarea dilematică: „Asta este sentința: Să ard sau să nu ard jurnalul?” (XXIII). În acest fel, romanul capătă și un caracter eseistic, reflectând asupra ideii de „justiție” și „justițiaritate”, fiind totodată și o devoalare a unei profesii împovărătoare, de spectacol al justițiabililor, ba chiar una „mutilantă” dacă amintim destinele unor colegi marcate de drame și tragedii: regretul protagonistului de a nu fi stat mai mult lângă soția lui ucisă de cancer, fostul judecător Turcudat afară din casă de soție, bolnav, gândindu-se la un azil, colegul pensionar Mircea Vijelie cu soția care și-a pierdut mințile sau chiar avocatul Anton Lemnaru, victima unei înscenări mafiote pusă la cale de șeful care-și vedea funcția în primejdie, ori prea bine figura tânărului avocat Manole Bătrânu care îl sfidează pe un judecător înțepenit în plaivaz, incapabil să deprindă noua tehnică, calculatorul și internetul… Autorul, lucrând în domeniu și având pregătirea necesară, cunoaște bine mediul justițiabililor, din care reține aceste câteva cazuri și, în general, imaginea unei profesiuni ingrate, care aduce conștiințelor mai sensibile uneleresentimente, păreri de rău, remușcări, noi reconsiderări critice.
„Jurnalul ars” al judecătorului (doar titlul cărții sugerează acest lucru, finalul concret fiind unul dilematic), stabilit la pensie în „Vadu Ars”, lasă mărturia unei lumi pulverizate, încenușate, precum toposul pârjolit de economia de piață postdecembristă…„O lume nouă se naște”, un prezent „în flăcări”, în care fiecare om are viziunea sa, telenovela sa, povestea sa. Fiecare are dreptatea sa, religia sa, fiecare „se vrea stăpânul jocului”. Oamenii, afirmă nepotul Alexandru într-o discuție cu unchiul Man, „vor să evadeze din realitatea strâmtă, să se elibereze de cătușe și lanțuri, din colivia dogmei. (…) Tinerii reacționează primii…” În timp ce adevărul „rămâne la locul lui, chiar dacă oamenii nu recunosc asta!” Noul timp este materialist, pragmatic, violent chiar… Sunt multe considerații despre cultură, artă, poezie, religie, filosofie, justiție, despreraportul antinomicrealitate – iluzie, unele datorate protagonistului Teofil Ciocan (nume sugestiv pentru un judecător) și evidențiate în fragmentele de jurnal. Astfel de reflecții sunt, de bună seamă, suficiente pentru a conferi o tentă eseistică romanului și o semnificație aparte.
În totul, trilogia romanescă a Vadului Ars este o carte care surprinde foarte bine, în registrul unui realism autentic, veridic, probant cazuistic, viața românească din ultimele trei decenii, o tranziție dureroasă, plină de exemple de ciocoism, de reușitele unor învârtiți, dar și de eșecuri, neîmpliniri și monstruozități care, întâmpinându-ne și azi la tot pasul, cu provocări noi, pare să nu se mai termine. E mărturia unei istorii care, ieșind din matcă, își găsește cu greu vadul, și a unui timp ce a schimbat fundamental fața societății românești, nu numai în noi fațete structurale, ci și în mentalități de tip nou, după o „nouă paradigmă” în care globalizarea a lucrat spornic, fiind asaltată în curând de imperativele curentului neo-marxist de „political correctness” din universitățile americane, o ideologie desigur greșită, dar care deja face victime și nu numai dincolo de ocean…
Zenovie Cârlugea